Dificultăți de conceptualizare și de definire a senzațiilor
Este recunoscut faptul că psihologia se confruntă cu reale dificultăți în ceea ce presupune conceptualizarea fenomenelor (proceselor psihice) pe care le studiază. Știm că acest lucru se datorează multiplelor posibilități de manifestare ale aceluiași fenomen, dar și faptului că procesele respective sunt imateriale, iar pentru a le identifica și studia este necesară exprimarea acestora la nivelul comportamentului uman. Încă de la începutul secolului al XX-lea, Thorndike (2001) atrăgea atenția asupra multiplelor însemnătăți ale conceptului de senzație, indicând faptul că acest termen este utilizat cu referire atât la calitatea unor stimuli (ex. culoarea, intensitatea, mirosul etc.), cât și la condițiile corporale pe care le creează aceasta (ex. amețeala, tremuratul etc.). În acest sens, psihologul american definește senzațiile ca fiind „experiențe directe ale calității lucrurilor sau ale condițiilor corpului.” (p. 21). Acesta împarte senzațiile în două categorii (senzații pure și senzații elementare), însă asupra acestui aspect vom reveni mai târziu.
De asemenea, James (2014) atrăgea atenția asupra faptului că senzațiile și percepțiile riscă să fie confundate și că psihologia este limitată în ceea ce presupune discriminarea conceptuală a acestora, lucru care se datorează faptului că ambele tipuri de procese psihice sunt fundamentale în ceea ce privește cunoașterea mediului înconjurător și că în cazul amândurora este necesară acțiunea unor stimuli asupra organismului. De asemenea, acest psiholog indică interdependența senzațiilor și percepțiilor, în sensul că primele menționate se manifestă în același timp cu percepțiile și că acestea din urmă nu pot exista fără ca senzațiile să aibă loc. Așadar, James afirmă că „senzațiile (…) diferă de percepții doar în simplicitatea extremă a propriului obiect sau conținut.” (pp. 1-2).
Referitor la această dificultate în ceea ce presupune conceptualizarea senzațiilor, Sillamy (2000, p. 284) afirmă că senzualiștii secolului al XVIII-lea au concluzionat faptul că orice tip de cunoaștere umană reprezintă un efect al simțurilor, mai precis al senzației pure („fenomen psihic elementar datorat stimulării unui organ receptor”) și al percepției („conștientizare care însoțește excitația cerebrală, pornind de la care se elaborează cunoașterea”). Psihologul francez ne spune că această concluzie a fost demontată de către psihofiziologi și că senzația a fost definită, în concepția lui J. Müller, drept „un proces biologic, o reacție specifică a aparatului receptor la stimulii din mediu”. O altă definiție a senzațiilor ne spune că aceasta reprezintă „cele mai simple activități mentale ale omului. O senzație este conștientizarea calității unui obiect care stimulează orice organ de simț.” (Moshin, 1988, p. 42).
În lucrarea intitulată „Psihologia mecanismelor cognitive”, Zlate (2006) evidențiază existența a trei tipuri de definiții ale conceptului de senzație:
a) prin opoziție cu excitația: senzația reprezintă procesul prin care excitația este transmisă la centri care se ocupă de stocarea experiențelor prin intermediul cărora se organizează comportamentele individului uman, în mod continuu, determinând întreaga reglare a organismului, în timp ce excitația constituie o schimbare care are loc la nivel local și care poate fi inversată atunci când acționează un stimul asupra acesteia.
b) prin opoziție cu percepția: senzația este acel proces psihic prin care individul uman reușește să detecteze și codeze stimulii care acționează asupra organismului său, în timp ce percepția este procesul prin care senzațiile sunt organizate și interpretate.
c) prin integrare psihofizioligică: în viziunea lui Pierre Salzi (1934, apud. Ibid., p. 37), senzațiile sunt produse de trei tipuri de categorii, după cum urmează: c.1.) „fapte obiective – corespunde unui obiect real”; c.2.) „fapte nervoase – implică participarea unui aparat nervos”; c.3.) „fapte mintale – în calitate de stare de conștiință are antecedente și concomitențe de natură subiectivă”. În acest sens, senzația nu ține doar de existența obiectului și de implicarea organelor specializate, ci și de experiența conștiinței, întrucât „Conștiința, imaginile, raționamentul sunt cele care determină senzația. A simți și a fi conștient este unul și același lucru.” (Ibid.).
O definiție cuprinzătoare a conceptului de senzație ne spune că acesta indică „reflectarea activ-selectivă și ideal-subiectivă a însușirilor particulare și singulare ale stimulilor modali specifici în forma unui cod-imagine” (Golu, 2007, p. 171).
Relația dintre sensibilitate și senzație
Sensibilitatea reprezintă capacitatea necesară fiecărui organism viu pentru a putea avea parte de senzații. Aceasta este definită ca o „facultate de a percepe impresiile venite de la corp sau din lumea exterioară” (Sillamy, 2000, p. 282) sau ca o „funcție de reactivitate specifică a organismelor animale ce constă în recepționarea stimulilor și în stabilirea cu ei a unui raport cu sens biologic.” (Neveanu, 1978, p. 650). Sensibilitatea permite receptarea, înregistrarea și interpretarea tuturor stimulilor care acționează asupra organismului, indiferent că este vorba despre stimuli aflați în relație cu trebuințele organice sau despre stimuli neutri, dar care pot facilita orientarea către stimulii necesari acestuia. De asemenea, sensibilitatea nu determină doar posibilitatea de manifestare a senzațiilor, ci și dezvoltarea funcției de semnalizare care apare la nivelul relației dintre organism și mediu. Această funcție se află la baza formării psihicului uman, întrucât oferă posibilitatea organismului de a relaționa cu mediul înconjurător și produce dezvoltarea unor semnificații de legătură intrinsecă în ceea ce presupune relația stimulilor externi (Golu, 2007). Un nou-născut este „bombardat” cu stimuli care provin din mediul extern (obiecte, persoane, evenimente etc.), motiv pentru care realitatea acestuia este una confuză. Procesul de cunoaștere al bebelușului are loc prin intermediul stimulărilor care acționează asupra sensibilității organismului său și care produc senzații. În acest sens, lumea unui bebeluș este dominată de senzații, a căror existență este facilitată de nivelul de sensibilitate al acestuia (Moshin, 1988).
Legile sensibilității
Zlate (Fundamentele Psihologiei, 2006) indică existența a opt legi ale sensibilității:
a) Legea intensității: fiecare stimul care acționează asupra unui organism trebuie să dispună de un anumit nivel de intensitate pentru a determina apariția senzației. În acest sens, pragul absolut minimal constituie nivelul minim de intensitate necesară unui stimul pentru a produce o anumită senzație. Pe de altă parte, pragul absolut maximal reprezintă nivelul maxim de intensitate a unui stimul care poate produce nu numai durere, dar și neutralizarea organului de simț asupra căruia acționează. Indicatorul sensibilității este pragul absolut minimal, pe baza căruia a fost formulată legea sensibilității absolute. Aceasta din urmă ne spune că relația dintre pragul absolut minimal este invers proporțională cu nivelul sensibilității: dacă pragul este mic, sensibilitatea este mai mare; dacă pragul este mare, sensibilitatea este mai mică.
b) Legea adaptării: dacă un anumit stimul care își păstrează intensitatea acționează asupra unui organism, atunci parametrii de funcționare ai sensibilității se modifică în același timp cu schimbările care au loc la nivelul mediului extern. Adaptarea senzorială este denumirea procesului de creștere sau de scădere a sensibilității în raport cu modificările condițiilor de mediu.
c) Legea sensibilizării: presupune faptul că stimularea specifică a unor segmente ale unui organ de simț determină creșterea sensibilității unei porțiuni a acestuia.
d) Legea depresiei: este asemănătoare cu legea sensibilizării, întrucât se referă la faptul că sensibilitatea scade atunci când acționează asupra organului de simț aceleași mecanisme ca în cazul legii respective (ex. frigul reduce sensibilitatea tactilă).
e) Legea sinesteziei: se referă la faptul că organele de simț interacționează între ele (intermodelare informațională) și creează o imagine modală senzorială.
f) Legea semnificației sau forței de semnalizare a stimulului: se află în contradicție cu legea intensității și susține faptul că stimulii semnificativi sunt mult mai bine recepționați, chiar dacă sunt mai slabi ca intensitate, decât cei nesemnificativi, chiar dacă aceștia din urmă dispun de o intensitate crescută.
g) Legea compensării: dacă o modalitate senzorială dispune de o dezvoltare insuficientă sau chiar inexistentă, atunci o altă modalitate senzorială se va dezvolta mult mai mult în încercarea de a prelua asupra sa funcțiile afectate.
h) Legea condiționării social-istorice: influența factorilor socio-istorici și socio-culturali permit o dezvoltare superioară a senzațiilor umane în comparație cu cele animale.
Procese care asigură funcționarea normală a senzațiilor
În prezent, psihologia contemporană se folosește de paradigma ciberneticii în expunerea tipurilor de procese care se află la baza funcționării normale a senzațiilor umane. În acest sens, au fost identificate trei tipuri de procese (Ibid.):
1) Codarea primară: se produce la nivelul periferic al analizatorului, adică în receptorul acestuia, determinând modificarea semnalului care provine de la stimulul extern în influxul nervos necesar procesării psihice;
2) Recodarea: are loc la nivel subcortical și presupune o reorganizare a informațiilor provenite din cadrul codării primare;
3) Decodarea: se desfășoară la nivel cortical, în zonele care se ocupă cu distingerea și caracterizarea informațiilor provenite de la organele de simț, producând un cod-imagine care indică tipurile de însușiri ale obiectului recepționat.
Clasificarea senzațiilor și tipurile de senzații
După cum am menționat mai sus, Thorndike (2001) a împărțit senzațiile în două feluri:
1) Senzații pure: se manifestă doar pe parcursul fazei incipiente de dezvoltare umană. Tendințele inițiale de răspuns la stimulii externi, combinate cu experiența practică a senzațiilor, determină modalitatea în care individul uman simte atât lumea înconjurătoare, cât și propriile stări fizice.
2) Senzații elementare: reprezintă stări abstracte produse de psihicul uman în vederea facilitării procesului de înțelegere a vieții psihice. Aceste tipuri de senzații beneficiază de o organizare complexă pe parcursul ontogenezei și presupune transformarea senzațiilor vagi (pe care copilul le simte în faza incipientă) în senzații definite și detaliate.
James (2014) utilizează același tip de categorisire a senzațiilor și oferă următoarele explicații cu privire la însemnătatea acestora: senzațiile reprezintă abstracțiuni ale psihicului uman, întrucât omul se poate raporta la senzații ca fiind atât calități ale unor obiecte, cât și experiențe referitoare la cunoașterea relației dintre două sau mai multe obiecte. În acest sens, senzațiile pure constituie principalele procese psihice de cunoaștere a mediului extern prin intermediul simțurilor. Altfel spus, aceste senzații îl familiarizează pe individul uman cu proprietățile stimulilor care acționează asupra sa, pentru ca mai apoi să poată fi înlocuite de cunoștințe generale referitoare la calitatea acelor obiecte și la efectele pe care le produc acestea, adică să poată fi înlocuite de senzații elementare.
Zlate (Fundamentele Psihologiei, 2006) indică existența a patru tipuri de criterii după care au fost clasificate, mai apoi, senzațiile umane:
1) Criteriile morfologice: acestea au fost utilizate până în secolul al XIX-lea și se referă la faptul că există cinci tipuri de senzații care corespund celor cinci organe de simț existente: ochi (vizuale), nas (olfactive), gură (gustative), urechi (auditive) și piele (cutanate). Din punct de vedere teoretic, organele de simț se ocupă de funcția respectivă a senzației.
2) Criteriile funcționale: reprezintă o inversare a modalității de explicare a tipurilor de senzații, întrucât aceste criterii vizau mai întâi funcția senzației și abia apoi căutarea organului de simț care o produce. În acest fel au fost identificate senzațiile kinestezice, vestibulare și organice. Această perspectivă a fost abandonată în momentul în care cercetătorii au realizat faptul că specializarea senzațiilor este inegală și că în producerea acestora sunt implicate mai multe mecanisme în același timp.
3) Natura stimulilor receptați: se referă la clasificarea realizată de către A. A. Uhtomski, care a identificat tipul de stimuli pe care organismul uman îi poate recepta (mecanici, fizici, chimici și fiziologici): 3.1.) senzațiile cutanate; 3.2.) senzațiile vizuale și auditive; 3.3.) senzații gustative și olfactive; 3.4.) senzații proprioceptive și introceptive.
4) Specializarea interioară a senzațiilor cu relațiile care se produc între acestea: unde sunt clasificate două tipuri de modalități, după cum urmează – a) modalitățile senzoriale intramodale: se referă la faptul că fiecare tip de senzație beneficiază de mai multe modalități de manifestare (ex. senzațiile cutanate beneficiază de modalități tactile, termice și algice; senzațiile gustative beneficiază de modalități pentru dulce, acru și amar etc.); b) modalități senzoriale intermodale: se referă la corelațiile care se pot realiza între senzațiile produse de mai mai multe modalități, cum ar fi între văz și pipăit.
O clasificare complexă a senzațiilor este realizată de către Sevilla, Punsalan, Rovira, & Vendivel (2006):
Senzația: vizuală; Stimulii: undele de lumină; Organele de simț: ochii; Zona cortexului cerebral: lobul occipital; Tipul de senzație: luminozitatea, saturația și culoarea.
Senzația: auditivă; Stimulii: undele de sunet; Organele de simț: urechile; Zona cortexului cerebral: lobul temporal; Tipul de senzație: tonul și complexitatea sunetului;
Senzația: olfactivă; Stimulii: substanțele gazoase; Organele de simț: nasul; Zona cortexului cerebral: se produce la nivelul centrilor inferiori ai creierului;
Senzația: gustativă; Stimulii: substanțele solubile; Organele de simț: limba; Zona cortexului cerebral: lobul parietal; Tipul de senzație: sărat, acru, dulce, amar;
Senzația: cutanată; Stimulii: mecanici sau termici; Organele de simț: pielea; Zona cortexului cerebral: lobul parietal; Tipul de senzație: presiune, durere, căldură, frig;
Senzația: kinestezică; Stimulii: schimbarea pozițiilor în cazul părților corpului; Organele de simț: mușchii, tendoanele și articulațiile; Zona cortexului cerebral: lobul parietal; Tipul de senzație: mișcarea părților corpului;
Senzația: proprioceptivă; Stimulii: modificarea mișcării rotative; modificarea mișcării rectilineare; poziția corpului; Organele de simț: urechile; Tipul de senzație: accelerarea rotirii, decelerația și verticalitatea.
Proprietățile senzațiilor:
Fiecare dintre senzații beneficiază de o serie de proprietăți prin care putem dobândi anumite cunoștințe cu referire modul de manifestare al acestora. Moshin (1988) indică existența a patru tipuri de atribute:
a) Calitatea: se referă la tipul de senzație resimțit sau la ceea ce a fost clasificat ca specializare interioară a unei senzații în raport cu relațiile care au loc la nivelul acestora (ex. identificarea faptului că două obiecte distincte pot beneficia de două culori distincte; că un aliment poate produce senzații de acreală sau amărăciune etc.).
b) Intensitatea: se referă la puterea cu care se manifestă un anumit stimul (ex. o culoare aprinsă vs. o culoare mată; un sunet puternic vs. un sunet încet etc.).
c) Durata: se referă la perioada de timp în care se menține activă acțiunea unui stimul (ex. o lumină persistentă vs. o lumină impersistentă; un sunet lung vs. un sunet scurt etc.).
d) Extensiunea: se referă la spațiul pe care se extinde un anumit stimul (ex. senzația restrânsă pe care o simți când te atinge un fir de păr vs. senzația extinsă pe care o simți când te atinge o monedă).
Referitor la aceste proprietăți, Zlate (Fundamentele psihologiei, 2006) nu vorbește despre „extensiune”, ci despre „tonul afectiv al senzației”, pe care îl definește ca fiind capacitatea senzației de a produce diverse stări afective la nivelul individului uman în relație cu realitatea reflectată de către acesta. Autorul afirmă faptul că „Tonalitatea afectivă a senzației depinde de gradul de satisfacție sau nesatisfacție a trebuințelor” (p. 167).
În schimb, Golu (2007) indică existența a opt proprietăți ale senzațiilor. În afară de intensitate, durată și calitate (pe care acest psiholog o numește „diversitate intramodală”), proprietăți care au fost descrise anterior, Golu mai adaugă și modalitatea, specificitatea reflectorie designativă, referențialitatea, instrumentalitatea-reglarea și culturalitatea. Explicația fiecăreia este oferită mai jos:
a) Modalitatea: se referă la faptul că orice tip de senzație beneficiază de un stimul-cauză și că aceasta (senzația) poate fi clasificată într-o categorie.
b) Specificitatea reflectorie designativă: se referă la faptul că fiecare senzație deține un conținut informațional specific prin intermediul cărora se pot obține detalii referitoare la natura stimulului extern.
c) Referențialitatea: se referă la faptul că indiferent de tipul de senzație, acestea ne pun în relație cu lumea externă.
d) Instrumentalitatea-reglarea: se referă la faptul că senzațiile au capacitatea de a iniția și de a gestiona reacții adaptative la nivel comportamental în relație cu diverse caracteristici ale stimulilor externi.
d) Culturalitatea: se referă la faptul că orice senzație are capacitatea „de a se modela și de a-și integra, în conținut și semnificație, influențele factorilor socioculturali.” (p. 173).
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R.-A. (2019, Octombrie 19). Senzațiile: dificultăți de conceptualizare, sensibilitatea și legile ei, procesele, clasificarea și proprietățile senzațiilor. Retrieved from Lumen in mundo: http://lumeninmundo.com/2019/10/19/senzatiile-dificultati-de-conceptualizare-sensibilitatea-si-legile-ei-procesele-clasificarea-si-proprietatile-senzatiilor/
Surse bibliografice:
Golu, M. (2007). Fundamentele psihologiei (Vol. 1). București: Editura Fundației România de Mâine.
James, W. (2014). The Principles of Psychology. New York: Dover Publications, Inc.
Moshin, S. M. (1988). Elementary Psychology. Delhi: Motilal Banarsidass.
Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albatros.
Sevilla, G. C., Punsalan, G. T., Rovira, G. L., & Vendivel, G. F. (2006). General Psychology. Quezon: Rex Book Store, Inc.
Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.
Thorndike, E. L. (2001). The Elements of Psychology. Abingdon: Routledge.
Zlate, M. (2006). Fundamentele Psihologiei. București: Editura Universitară.
Zlate, M. (2006). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Editura Polirom.
Sursă imagine reprezentativă: apwsman.com
Sursă foto #1: clipground.com
