Psihologie medicală: comunicarea dintre medic și pacient (ce înseamnă comunicarea, forme și funcții ale comunicării și comunicarea cu diferite tipuri de pacienți)

Ce înseamnă comunicarea?

Pentru început, comunicarea este considerată ca fiind o sferă esențială a procesului de adaptare și de integrare la nivel psihosociocultural, întrucât influențează stabilizarea stării de sănătate mintală. Comunicarea presupune schimbul de informații dintre indivizi și constituie o serie de activități prin intermediul cărora se concretizează interrelațiile de reciprocitate dintre aceștia (Enăchescu, 2008). Definițiile generale ale comunicării indică faptul că aceasta reprezintă o formă specifică a relației de schimb care se produce între doi sau mai mulți indivizi, între două sau mai multe grupuri (Zlate, 2006). O definiție a comunicării ne spune că aceasta „reprezintă ansamblul proceselor psihice și fizice prin care se efectuează operația de punere în relație a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective.” (Anizeu & Martin, 1969, apud. Ibid., p. 283).

Comunicarea este considerată o „acțiune psihologică” și presupune interacțiunea cu ceilalți indivizi. Această interacțiune determină dezvoltarea unei „ambianțe interpersonale de comunicare”, care se referă la atitudinea selectivă a individului implicat în procesul de comunicare, în ceea ce privește propriile preferințe interpersonale, care pot fi de atracție simpatetică sau de respingere antipatetică. Astfel, comunicarea nu poate fi redusă doar la schimbul de informații, fiindcă aceasta presupune existența unei intenții care are ca scop îndeplinirea unui obiectiv. Comunicarea presupune un scenariu de natură psihologică, a cărui desfășurare se realizează între două sau mai multe persoane (P1 și P2), pentru îndeplinirea unui obiectiv (O) în contextul unei ambianțe (A) specifice (Enăchescu, 2008).

Fig. 1. Reprezentarea procesului de comunicare dintre indivizi.

Forme și funcții ale comunicării

Formele comunicării sunt clasificate prin intermediul a trei criterii, după cum urmează (Zlate, 2006):

1) După numărul de persoane:

a) Interpersonală: care are loc între persoane și care devine personală în momentul în care relația partenerilor aflați în comunicare este una intimă sau care devine de reciprocitate/profesională în momentul în care partenerii se cunosc mai puțin;

b) De grup: se reglează prin intermediul opiniei fiecărui membru al grupului, fiind comună și supraindividuală tuturor membrilor grupului. Acest tip de comunicare poate fi de mai multe feluri: b.1.) comunicare intragrup – care se produce în interiorul grupului și b.2.) comunicare intergrup – care se produce între două sau mai multe grupuri.

2) După instrumentele comunicării:

a) Vocal vs. nonvocal: se referă la alegerea dintre utilizarea cuvintelor sau a gesturilor, atitudinilor;

b) Verbal vs. nonverbal: se referă la alegerea dintre utilizarea cuvintelor sau a noncuvintelor;

Combinarea acestor două axe rezultă în formarea următoarelor categorii ale instrumentelor comunicării:

a) Vocal-verbal: unitatea lingvistică determinată de cuvântul fonetic;

b) Vocal-nonverbal: adică tipul de intonație și calitatea vocii;

c) Nonvocal-verbal: unitatea lingvistică determinată de cuvântul scris;

d) Nonvocal-nonverbal: adică expresia facială, gesturi și atitudini.

3) După prezența sau absența unor obiective:

a) Incidentală: se referă la momentele în care individul oferă o informație despre sine, însă fără a fi avut în prealabil intenția de a realiza acest lucru;

b) Consumatorie: care apare ca efect a unor stări de natură emoțională sau motivațională, exprimând în mod direct stările respective;

c) Instrumentală: care are scopul de a modifica conduita receptorului;

d) De comuniune: care se realizează cu bucurie din partea tuturor partenerilor implicați și care presupune sărbătorirea întâlnirii lor.

Totuși, clasificarea cea mai cunoscută a formelor comunicării este următoarea:

1) Comunicarea nonverbală: se produce prin utilizarea unor mijloace de natură nonverbală, cum ar fi corpul uman, spațiul, teritoriul și imaginea.

a) Comunicarea prin corp: este considerată ca fiind cea mai complexă formă de comunicare, întrucât corpul uman nu este doar un obiect natural, ci și un produs voluntar metamorfozat prin intermediul hainelor, a machiajelor, a tatuajelor etc. În acest tip de comunicare se încadrează și gesturile, care sunt împărțite în trei categorii (Stoetzel, 1963, apud. Ibid.): gesturi autice – nu sunt direct legate de comunicare, însă au capacitatea de a indica o stare afectivă a individului care le produce; gesturi obișnuite – adică acele gesturi recunoscute la nivelul întregii societăți (ex. elevii care ridică mâna atunci când vor să răspundă la lecție); gesturi simbolice – prin intermediul cărora este exprimată aprobarea/dezaprobarea, interesul/indiferența etc.

b) Comunicarea prin spațiu și teritoriu: nevoile și condițiile de mediu determină modalitatea în care individul uman își delimitează și amenajează propriul teritoriu. La nivel sociologic au fost distinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale și personale. În psihologie suntem interesați de teritoriul personal. În cadrul acestuia sunt identificate patru tipuri de distanțe între indivizi: intime, personale, sociale și publice. Respectarea sau încălcarea acestor tipuri de distanțe afectează modalitatea de desfășurare a comunicării.

c) Comunicarea prin imagini: se realizează prin intermediul materialelor de tipul afișelor, fotografiilor, ilustrațiilor, dar și prin intermediul cinematografiei sau a televiziunii. Acest tip de comunicare este mai puțin interactivă decât precedentele, însă beneficiază de un nivel mult mai crescut de eficiență, întrucât are capacitatea de a afecta un număr ridicat de persoane.

2) Comunicarea verbală (limbajul): este cea mai frecvent utilizată modalitate de comunicare interumană. Limbajul reprezintă o conduită de natură verbală în cadrul căreia sunt implicate diverse tipuri de activități, precum vorbirea, ascultarea, schimbul de idei etc. De asemenea, limbajul este considerat ca fiind expresia și îndeplinirea conduitei verbale.

Enăchescu (2008) indică faptul că funcțiile și semnificațiile procesului de comunicare interpersonală se referă la următoarele caracteristici:

a) comunicarea presupune un schimb reciproc de informații, care se realizează prin intermediul unui sistem de semne. Acestea din urmă sunt codificate, recunoscute, permise și utilizate de toți indivizii care fac parte din grupul social-uman;

b) comunicarea permite exprimarea relațiilor interpersonale prin schimbul reciproc de stări emoțional-afective la nivelul grupului social-uman;

c) schimbarea reciprocă a unor opinii, idei, interese și acțiuni, între indivizi sau grupuri, care au ca scop îndeplinirea unui obiectiv specific;

d) optimizarea și facilitarea realizării unor acțiuni de natură comună sau colectivă, indiferent de scopul urmărit;

e) posibilitatea de transmitere a sistemelor de valori sau a modelelor cultural-morale/spiritual-religioase.

De asemenea, Zlate (2006) indică următoarele funcții ale comunicării:

a) Funcția de integrare a individului în mediul său: îi oferă persoanei posibilitatea de a-și desfășura viața alături de alte persoane, de a se plasa într-o anumită poziție în raport cu aceștia, de a se adapta la contexte situaționale noi etc.;

b) Funcția de dezvăluire și autodezvăluire: persoana permite să fie cunoscută de alte persoane, dar și de sine;

c) Funcția valorizatoare: comunicarea poate satisface nevoia individului de a fi apreciat de cei din jur;

d) Funcția reglatoare a conduitei altora: îi permite persoanei să-și modifice poziția în ierarhia grupului de apartenență, precum și să modifice atitudinile membrilor grupului respectiv;

e) Funcția terapeutică: prin comunicare, persoana se poate trata.

Comunicarea dintre medic și pacient

Pentru ca procesul de comunicare dintre medic și pacient să fie unul eficient și benefic pentru ambele părți implicate, este necesar ca, în primul rând, să existe disponibilitatea mutuală de a asculta. Plasându-ne în rolul medicului, acesta din urmă trebuie să înțeleagă faptul că pacientul nu beneficiază tot timpul de cunoștințe medicale necesare pentru descrierea concretă a patologiei sale. De asemenea, există posibilitatea ca pacientul să nu ofere informații pentru că este timid sau pentru că acestea se referă la o sferă intimă a existenței sale, ori chiar să ofere informații lipsite de conținut. Ce este de făcut în acest caz? Pentru început, este indicat ca manifestarea patologiei să nu fie privită doar din perspectiva medicului (a expertului), ci și din perspectiva bolnavului (a pacientului), întrucât simptomul subiectiv poate fi mult mai important în înțelegerea patologiei decât rezultatele obiective ale evaluărilor realizate în laborator (Athanasiu, 1998).

Ascultarea activă este esențială în interacțiunea dintre medic și pacient: este extrem de important ca medicul să-l asculte pe pacient fără să-l întrerupă în momentul în care acesta din urmă îi explică problemele cu care se confruntă. Odată întrerupt de către medic, este mult mai puțin probabil ca pacientul să adauge noi informații cu privire la dificultățile resimțite. În general, a fost identificat faptul că pacienții se opresc din vorbit în aproximativ 60 de secunde, motiv pentru care este indicat ca medicul să pună întrebări abia după ce pacientul se oprește în mod voluntar din ceea ce are de spus (Gask & Usherwood, 2003). Rezultatele mai multor studii (Gibson et. al., 2003; Partridge et. al., 2000; Guadagnoli et. al., 1998; Beaver et. al., 1999; Kenny et. al., 1999; apud. Diaconescu & Popa-Velea, 2006) indică faptul că medicina actuală nu mai tinde să fie orientată pe simptom (precum în cazul medicinei clasice), ci pe pacient și pe problemele cu care acesta se confruntă (nu doar de natură medicală).

Un alt aspect important asupra căruia medicul ar trebui să se axeze pentru a obține cele mai benefice rezultate în interacțiunea sa cu pacientul se referă la înțelesul cuvintelor. Acesta din urmă poate fi diferit în funcție de gradul de cultură și de calitatea culturii pacienților. Pentru a înțelege motivele refuzului unui anumit tip de tratament, reacțiile pacientului la auzul diagnosticului, precum și implicațiile pe care le presupune asumarea statutului de „bolnav”, medicul trebuie să se asigure în prealabil de faptul că cunoaște elementele de cultură autohtonă, precum și pe cele de prejudecată sau de superstiție din regiunea din care provine pacientul respectiv (Athanasiu, 1998).

Totodată, medicul trebuie să fie atent să răspundă la „indiciile verbale” și la „indiciile non-verbale” oferite de pacient în timpul comunicării, pentru a se asigura că interacțiunea sa cu acesta este una activă și pentru a-i oferi pacientului siguranța faptului că este ascultat și respectat. În cazul indiciilor verbale, este indicat ca medicul să-și formuleze propriile observații realizate pe parcursul dialogului, să repete cuvintele formulate de pacient (în cazul cuvintelor sau propozițiilor încărcate din punct de vedere afectiv) și să solicite clarificări din partea pacientului atunci când consideră că este necesar. Pe de altă parte, în cazul indiciilor non-verbale, este indicat ca medicul să-și comenteze propriile observații referitoare la manifestările de natură non-verbală și să pună întrebări în momentul în care identifică o reacție non-verbală care nu se află în concordanță cu afirmațiile verbale (Gask & Usherwood, 2003).

Medicul trebuie să fie capabil și dispus să înțeleagă pacientul în totalitatea ființei sale, nu doar boala pe care acesta o manifestă, întrucât orice demers medical ulterior depinde de eficiența integrării unei perspective idiografice asupra persoanei respective. Pentru a realiza acest lucru, medicul trebuie să se asigure de faptul că evită două greșeli fundamentale: suprasimplificarea și proiecția. Acest lucru este posibil prin intermediul utilizării empatiei, care presupune o transpunere imaginativă în situația unei alte persoane, în vederea înțelegerii activităților acesteia, dar mai cu seamă prin intermediul identificării. De asemenea, este extrem de important ca medicul să evite să-i implementeze pacientului propriul său ideal referitor la sănătate. Dialogul pe care pacientul îl poartă cu medicul beneficiază de o funcție de susținere, al cărei element principal nu este reprezentat de persoana medicului, ci de procesul de comunicare (Athanasiu, 1998).

Calități, capacități și reguli necesare în procesul de comunicare cu pacientul

Pentru a asigura o comunicare eficientă cu pacientul, medicului îi sunt necesare următoarele calități și capacități (Diaconescu & Popa-Velea, 2006):

a) Ascultarea activă: presupune concentrarea asupra informațiilor oferite de pacient, precum și capacitatea de înțelegere a acestor informații;

b) Disponibilitatea de comunicare cu pacientul: deschiderea medicului către înțelegerea pacientului, adaptată la capacitatea de înțelegere și la nivelul de educație al pacientului;

c) Empatia: ca disponibilitate de înțelegere și împărtășire a suferinței pacientului;

d) Atitudinea calmă: care are ca scop facilitarea procesului de obținere a încrederii pacientului față de medic, precum și facilitarea procesului de tratare a anxietăților pacientului;

e) Capacitatea de influențare, de persuasiune și de negociere: este necesară pentru ca pacientul să urmeze prescripțiile terapeutice oferite de medic;

f) Cunoașterea în detaliu de către medic a problemelor pacienților: presupune cunoașterea atât a problemelor de natură medicală, cât și a celor de natură psihosocială, care pot afecta desfășurarea eficientă a procesului terapeutic;

g) Evitarea atitudinii critice a medicului: întrucât aceasta este contraproductivă la nivelul transferului;

h) Moderarea cantității de informație furnizate pacientului și utilizarea unor mesaje-cheie: presupune oferirea unor informații specifice pacientului, în funcție de necesitățile sale din acel moment.

În ceea ce privește o parte dintre regulile necesare oricărei relații de tipul medic-pacient, acestea se referă la respectarea drepturilor pacientului (indiferent de natura acestora; ele pot fi referitoare la autonomie, la intimitate și la confidențialitate), la menținerea congruenței între comunicarea verbală și cea non-verbală, la acordarea unei atenții sporite față de tipul de mesaje non-verbale transmise pacientului, la folosirea unor întrebări cu variante deschise de răspuns, precum și la adaptarea modalității de realizare a anamnezei în conformitate cu tipul de patologie și cu nivelul de nevrotism al pacientului (Ibid.).

Cum este recomandat ca pacientul să fie informat cu privire la diagnosticul său?

Modalitatea prin care medicul transmite diagnosticul pacientului său depinde atât de propria personalitate, cât și de personalitatea pacientului, dar și de natura bolii. Este indicat ca atunci când un pacient se prezintă la medic pentru a trata o suferință, iar medicul nu reușește să identifice nimic la nivel lezional-organic, să se evite formularea unui diagnostic prin care se neagă existența acelei suferințe. Altfel spus, este greșit ca medicul să-i transmită pacientului faptul că „nu are nimic”. De asemenea, este greșit ca medicul să-i propună pacientului său un tratament fără a formula un diagnostic în prealabil, întrucât pacientul se află în poziția în care are „nevoia de a ști” care este situația sa de sănătate și care sunt motivele suferinței percepute. Această nevoie provine din anxietatea provocată de suferință, dar și din curiozitatea individului cu privire la ceea ce se produce la nivelul organismului său. În ceea ce privește afecțiunile cronice, medicul trebuie să abordeze pacientul cu răbdare și tact, în vederea facilitării procesului de acceptare a bolii din partea acestuia din urmă. În acest sens, este important ca medicul să-i acorde timp pacientului, nu numai pentru a-l ajuta să înțeleagă natura bolii sale, ci și pentru a-l ajuta să înțeleagă ce are de făcut în acest context.

În contextul unor boli grave, este necesar ca bolnavul să fie protejat de diagnostic. Acesta trebuie transmis membrilor familiei, însă medicul trebuie să se asigure că în cazul acelor membrii sensibili și care constituie un punct de sprijin pentru pacient, diagnosticul nu este prezentat în totalitate. Acest lucru este necesar în vederea menținerii speranței însănătoșirii bolnavului. Dacă pacientul nu dorește să cunoască prea multe despre boala sa, atunci medicul îi poate prezenta doar anumite informații cu privire la diagnosticul său, însă în cazul bolnavilor care doresc să cunoască lucruri despre boala lor, medicul trebuie să se asigure că îi oferă în continuare speranța vindecării, indicându-i faptul că diagnosticul nu este în totalitate cert, că există posibilitatea ca evoluția sa să se manifeste pe o durată lungă de timp, că pot apărea remisiuni spontane și că, în prezent, domeniul terapeutic beneficiază de progrese rapide la nivelul cercetărilor medicale (Athanasiu, 1998).

Comunicarea cu pacienții dificili, cu boli cronice sau cu boli terminale

Diaconescu & Popa-Velea (2006) introduc în categoria de „pacienți dificili” acele persoane care se prezintă la medic acuzând tulburări multiple, cu modificări zilnice și rezistență la tratament, precum și acele persoane care realizează multiple solicitări și plângeri cu privire la boala lor. Tot în această categorie sunt încadrați și pacienții cu boli cronice sau cu afecțiuni de natură neurologică, dar și cei cu neoplazii sau disfuncții sexuale, chiar și cei violenți, alcoolici, psihotici, toxicomani și cei care se prezintă la medic din cauza insistențelor provenite de la membrii familiei. Ceea ce toate aceste cazuri au în comun se referă la faptul că relaționarea cu medicul este una dificilă. Pentru ca acesta din urmă să evite consumarea emoțională și atitudinea conflictuală/de respingere, este recomandată încercarea de stabilire și de menținere a unui contact de natură verbală sau non-verbală cu pacientul. În condițiile în care acest lucru nu este posibil, contactul trebuie stabilit cu grupul familial sau cu cel de apartenență. Totodată, este indicat ca medicul să-și însușească o atitudine empatică și răbdătoare cu privire la pacient, dar și o atitudine autoritară în contextul în care aceasta este necesară pentru menținerea relației terapeutice.

În ceea ce privește comunicarea cu pacienții care suferă de boli cronice, este important ca medicul să fie atent la modalitatea de transmitere a diagnosticului. Este indicat ca medicul să ofere toate informațiile necesare cu privire la evoluția, complicațiile și procesul terapeutic; să-l învețe pe pacient cum să trăiască cu boala sa, să-l încurajeze atât pe acesta, cât și pe membrii familiei sale, în special în perioadele de recădere sau în cele de incertitudine și să ofere empatie și suport emoțional pe tot parcursul interacțiunii (Ibid.).

Comunicarea cu pacientul care suferă de o boală terminală este cu atât mai dificilă, întrucât acest tip de patologie vizează problema morții, care îl afectează atât pe pacient, cât și pe membrii familiei sale. Precum în cazul bolilor cronice, medicul trebuie să fie extrem de atent la modalitatea de transmitere a diagnosticului. Acest lucru înseamnă că medicul trebuie să aleagă un moment potrivit pentru a oferi această informație și să fie atent la modalitatea în care o formulează. Mai mult decât atât, medicul trebuie să fie atent la trăsăturile de personalitate ale pacientului și să se asigure că realizează o alegere optimă în ceea ce privește variantele terapeutice. De asemenea, este necesar ca medicul să se concentreze pe acele simptome care au cea mai mare rezonanță psihologică în cazul pacientului, să ofere asculte activă și empatică, suport emoțional și sprijin, atât pacientului, cât și familiei acestuia, atât în perioada în care acesta este încă în viață, cât și ulterior, în vederea facilitării trăirii doliului (Ibid.).

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2020, Februarie 22). Psihologie medicală: comunicarea dintre medic și pacient (ce înseamnă comunicarea, forme și funcții ale comunicării și comunicarea cu diferite tipuri de pacienți). Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2020/02/22/psihologie-medicala-comunicarea-dintre-medic-si-pacient-ce-inseamna-comunicarea-forme-si-functii-ale-comunicarii-si-comunicarea-cu-diferite-tipuri-de-pacienti/

Surse bibliografice:

Athanasiu, A. (1998). Tratat de Psihologie Medicală. București: Editura OSCAR PRINT.

Diaconescu, L., & Popa-Velea, O. (2006). Relația medic-pacient. In O. Popa-Velea, L. Diaconescu, & N. I. Cioca, Psihologie medicală. Baze teoretice și aplicații practice pentru medici și psihologi. (pp. 171 – 197). București: Editura Universitară Carol Davila.

Enăchescu, C. (2008). Tratat de igienă mintală. Iași: Polirom.

Gask, L., & Usherwood, T. (2003). The consultation. In R. Mayou, M. Sharpe, & A. Carson, ABC of Psychological Medicine (pp. 1 – 4). Londra: BMJ Publishing Group.

Zlate, M. (2006). Fundamentele Psihologiei. București: Editura Universitară.

Sursă imagine reprezentativă: it.freepik.com

Sursă foto #1: Enăchescu, C. (2008). Tratat de igienă mintală. Iași: Polirom, p. 88.

Sursă foto #2: it.freepik.com

Sursă foto #3: it.freepik.com

Lasă un răspuns