Discursul sau expunerea despre metoda lui Descartes de a ne folosi drept rațiunea și de a căuta adevărul în științe

Într-o Europă afectată de Războiul de 30 de ani, Descartes călătorește și meditează la cum ne putem folosi rațiunea pentru a distinge adevărul de fals. Cercetând științele, nu numai din cărțile prin care Descartes conversează cu marile spirite și gândurile lor bune (p. 13), ci și făcând propriile cercetări, cum sunt cele din matematică sau medicină, filosoful francez găsește o metodă constând în reguli aplicabile nu doar în cunoașterea din științe, dar și în viața practică sau în morală. Metoda, regulile ei, aplicarea lor, își au sursa în meditațiile lui Descartes.

Meditația lui Descartes continuă lupta spirituală a filosofilor din școlile antice

Chiar dacă vrea să construiască propria metodă de a găsi adevărul, cercetându-și rațiunea (p. 37), Descartes continua ‘‘arta măiastră’’ a filosofilor de a se elibera de domeniul întâmplărilor nefaste ale vieții, de loviturile sorții precum boala, chinul, sărăcia, dar nu numai eliberarea, ci și continuarea luptei filosofilor pentru fericire.

Pentru a rezista loviturilor vieții în lupta pentru fericire este nevoie de un exercițiu îndelungat al meditației, de o meditație repetată și susținută, ne scrie Descartes (pp. 36-37).

Filosofii se consideră bogați, puternici, fericiți, căci ei prin meditație îndelungată, prin exersarea unor gânduri s-au obișnuit să-și stăpânească tulburarea spiritului, dorințele, dobândind o putere interioară prin această meditație îndelungată.

Prin meditație ei au obținut ceea ce urmăreau: să le aparțină doar ceea ce stă în puterea lor, în puterea omului – propriile cugetări și să se pregătească cu ele pentru loviturile sorții, neîntristându-se pentru lucrurile neavute, ce nu stau în puterea noastră (p.36).

Prin mediație îndelungată Descartes  privește altfel existența, neacceptând să se conducă după opiniile altora cu privire la ea, Doar așa, ne scrie Descartes, omul folosește cum se cuvine lumina rațiunii (rationis lumen), dăruită de Dumnezeu pentru a distinge adevărul de fals (p. 37).

Meditând cu Descartes la metodă

Liber de griji, într-o iarnă pe meleagurile Germaniei, Descartes zăbovește în tihnă, în liniștea plăcută lui, dedicându-se ‘‘diverselor cugetări’’ (variis meditationibus) (p. 29). Așa găsește Descartes să nu admită ca adevărat ceea ce nu a cunoscut el prin lumina rațiunii în mod cert, evident, admițând ceea ce se arată clar și distinct în această lumină.

Ceea ce este dificil trebuie împărțit în fragmente pentru a fi rezolvate mai bine. În rezolvarea problemelor trebuie pornit de la simplu înspre complex.  Dificultățile trebuie enumerate pentru a nu fi pierdute din privirea generală asupra lor. Geometria și Logica sunt luate ca modele pentru o cunoaștere ce nu se lasă pradă erorilor și greșelilor (pp. 27-28). Regulile sale au efect în viața practică, Descartes urmărind ce e sigur, dar și ce este nesigur cu perseverență, străduindu-se să se învingă pe el însuși, să-și schimbe propriile dorințe și nu să schimbe lumea sau întâmplările cărora le este supus (p. 35).

Descartes, ca și Pitagora, filosoful-spectator al lumii

După iarna germană, Descartes călătorește 9 ani devenind spectator al lumii, ca și filosoful spectator al Jocurilor Olimpice despre care vorbea Pitagora prin Cicero (pp. 38, 53).

Lumea este o mare comedie, iar Descartes se consideră mai mult spectator decât actor. În cugetările sale solitare, Descartes susține că progresa mai mult în cunoașterea sa, decât dacă ar fi răsfoit cărți sau ar fi cultivat dezbateri (p. 39). În comedia umană, într-o lume supusă războiului pornit din prostia, aroganța și dorințele lacome ale oamenilor, Descartes trăiește liniștit în solitudine, la fel de liniștit ca în locurile cele mai pustii și necivilizate (p. 41).

Prin meditație Descartes se întoarce la originea omului depășind comedia iluzorie a civilizației umane. Omul Descartes, în solitudinea tihnită a mediației sale, este ca o oază de liniște în comedia civilizației, ca și cum ar fi într-un pustiu sau toată comedia ar dispărea într-un timp, timpul spectatorului doar cu gândurile și meditația lui.

Înspre desăvârșirea meditației sau despre certitudine, Dumnezeu și suflet

Supunând totul îndoielii, Descartes nu se îndoiește de îndoiala sa, că există ceva care se îndoiește de toate în meditațiile sale.

‚‚Ego cogito, ergo sum sive existo’’, eu cuget, cugetarea, meditația este, chiar dacă în ea ne putem îndoi de toate și de tot, este ceva, un eu care se îndoiește, care cugetă, care meditează, deci acest ego există în mod cert (p. 43).

Îndoiala, cugetarea, meditația sunt esența mea, ce-mi apare clar și distinct față de trupul meu, cel puțin într-un timp, cel al meditației. Dar Descartes nu se mulțumește cu un anumit timp, mens, mintea este cea prin care sunt ceea ce sunt, fiind mai ușor de cunoscut în meditația mea decât corpul, mens putând fi, chiar când trupul nu este. Descartes vrea nemurirea.

Meditația nu se poate opri niciodată, ea vrea desăvârșirea. Având, încercând îndoiala asupra a toate, nu pot fi desăvârșit. Oare cum este să meditezi ca ființă desăvârșită? Dumnezeu este desăvârșit, este ființa perfectă, ideea despre o asemenea ființă este sădită în minte de către Dumnezeu, căci o ființă imperfectă ca mine nu poate avea de la ea însăși ideea unei ființe perfecte și desăvârșite. Gândindu-se pe sine, oare Dumnezeu meditează la sine sau la univers? Pentru că Dumnezeu are toate desăvârșirile, toate perfecțiunile, poate și meditația desăvârșită spre care aspiră filosofii, desigur El are și existența în mod desăvârșit, prin urmare Dumnezeu există (pp. 46-47).

Dumnezeu, garantul adevărului

Descartes meditând asupra adevărurilor din matematici consideră, iar Spinoza îl va urmări pe acest drum, că ființa perfectă, adică Dumnezeu, există, existența sa fiind dovedită mai mult decât o demonstrație din geometrie (p. 47).

Ne putem îndoi de toate certitudinile avute cu privire la corp, astre, pământ, ne putem îndoi cu privire la argumentele distincției dintre lumea visului și a treziei, însă Dumnezeu ca ființă desăvârșită, perfectă, sădind în noi ideile de desăvârșire, de perfecțiune, el nu ne poate înșela, fiind garantul adevărului.

Ne putem îndoi  de tot ceea este în lumea noastră căci este nedesăvârșit și imperfect, dacă nu am ști că Dumnezeu, ființa perfectă, desăvârșită și infinită a sădit în noi ceea-ce-este și adevărul. Astfel oricât de clare și de distincte ar fi ideile noastre, raționamentele noastre, construite uneori și în vise, ele nu ar fi adevărate dacă Dumnezeu nu ar fi sădit în noi adevărul (pp. 50-51).

Oroarea de a scrie cărți și meditația continuă

Descartes, spectatorul comediei lumii, având adevărul sădit în el de Dumnezeu, face cercetări cu privire la adevărul din științe, construiește observații ingenioase despre corpul uman, verifică metoda sa în experiență, vorbește despre descoperirile și invențiile sale, dar și despre lucrările sale nepublicate din domeniul științelor sau filosofiei (pp. 53-65, 71-72).

El cercetează în continuare pentru că oamenii trebuie să cunoască cauzele relelor din viața noastră, a remediilor pentru rele, astfel oamenii ar deveni mai imuni (immunes) la multele boli ale corpului și sufletului, la problemele bătrâneții, ar fi mai înțelepți și ingenioși dacă ar cunoaște mai departe folosindu-și rațiunea în științe și în practicile vieții (p. 73).

Chiar dacă rezultatele meditațiilor sale îi fac plăcere, Descartes mărturisește oroarea de a scrie cărți, deși ar trebui să lucrăm pentru binele public. Și faima pe care cărțile i-ar putea-o da, opozițiile, controversele, l-ar împiedica să-și dedice timpul lui: cunoașterii, meditației, instituirii propriei ființe prin instrucție (p. 77). Gloria i-ar spulbera liniștea pe care o prețuiește cel mai mult, liniștea spiritului atât de râvnită, creată, produsă și prin meditație.

Precum unii din filosofii școlilor antice, ca Platon sau Aristotel, Descartes dezvăluie doar o parte din ceea ce a descoperit prin meditațiile sale, fiind exoteric dar și ezoteric, așteptând criticile celorlalți pe care le anticipează de altfel prin rațiunea sa.

Timp de 20 de ani a meditat și nu vrea ca dezvăluind totul, cineva să-și construiască vreo filozofie absurdă plecând de la truda sa (pp. 84-85, 87). Neglijându-se astfel și trecând în umbră ceea ce a stat la baza ideilor sale expuse metodic, pentru a căuta adevărul în științe și a ne folosit cât mai bine de rațiune în meditațiile noastre, precum în meditația carteziană.

                                                                                                               – scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

René Descartes, Expunere despre metodă, trad. din latină de Dan Negrescu, Paideia, București, 1995

surse poze: imaginea reprezentativă este proprie, wikimedia.org,  europeana.eu,         wikipedia.org