Socotind apariția marxismului în prelungirea Revoluției Franceze, iar fascismul fiind antimarxist, fasciștii au polemizat și luptat contra tradiției revoluționare, tradiție având ca origine Revoluția Franceză din 1789. Pentru Mussolini doctrina fascismului trebuie construită contra acestei tradiții revoluționare în care Lenin și revoluționarii comuniști se includeau. În curentul contrarevoluționar este inclus și Charles Maurras, el situându-se în continuarea predecesorilor săi: de Maistre, Comte, Renan, Taine…
Joseph de Maistre consideră Revoluția Franceză radical malignă și respingătoare, diabolică, înlocuind regnum dei cu regnum hominis. Rațiunea, zeița revoluției, este incapabilă să facă ordine în regnum hominis. ,,Omul este prea alterat ca să fie liber’’, iar unii oameni sunt de așa natură să fie sclavi (Aristotel). Protestantismul și iluminismul sunt debutul monstruozității revoluționare și înfrângerea elanului nobil.
August Comte cu cele trei stadii de dezvoltare, ce depășesc religia ajungând la epoca științifică, ar putea fi socotit un progresist. Dar el a criticat Revoluția Franceză ca fiind negativă, incapabilă să construiască, capabilă să distrugă, fiind un produs al protestantismului. Pentru Comte, Rousseau este inițiatorul utopismului revoluționar, care este metafizic, adică făcând parte din stadiul al doilea de dezvoltare. Era pozitivistă, științifică, va fi una stabilă social, sarcina fiind a duce la bun sfârșit drumul lui Bacon, Descartes și Galilei, atunci se vor sfârși trepidațiile revoluționare, spune Comte, ce îi apare lui Nolte, ca un liberal critic.
Ernest Renan a fost unul dintre cei mai detestați intelectuali după ce a publicat ,,viața lui Isus’’. El luptă contra creștinismului dogmatic, pentru o creștinătate liberă, contra spiritului îngust și fanatic al iudaismului profetic. Cea mai înaltă virtute este a suporta inegalitatea tradițională, unde apar oameni puternici, de fier, ce câștigă războaie precum cel din 1870 contra Franței, care a distrus aristocrația prin revoluție, și cu ea: bărbăția, virilitatea, dârzenia, creația lucrurilor mărețe. Această aristocrație este în regresie, nu numai în Franța, odată cu ascensiunea democrației.
După Taine statul trebuie ținut în frâu, el fiind ca un animal periculos. Și iacobinii și aristocrații au fost distrugători, iar spiritul științific din secolul XVIII, ca o cauză a revoluției, a fost o otravă. Există însă o aristocrație cultivată, o minoritate, pepinieră a conducătorilor, dar persecutată de mulțimea necioplită ce susține revoluția: abces cu puroi, ce mănâncă din trupul societății.
De La Tour du Pin propune un corp social în care lupta de clasă și concurența sunt excluse, reunind muncitorimea și conducătorii, fiind apropiat de socialism. Pentru de La Tour du Pin libertatea și egalitatea sunt evreiești, străine de creștinism, la fel, sunt idei evreiești exploatarea săracului prin specula capitalistă, dar și proletariatul ca sprijin pentru ura săracului contra bogatului. Antisemitismul, în care a debutat cunoscuta afacere Dreyfus, exprimat și susținut și de scriitori francezi, nu trebuie simplificat topind detaliile și diferențele, pentru că antisemitismul rasial este diferit de cel creștin, socialist sau de antisemitismul liberal sau democratic.
La Eduard Drumont evreii sunt creatorii realității implicit a dezordinilor din ea, a revoluției care a distrus ordinea veche. Antisemitismul lui Drumont se alătură unei critici a burgheziei, el susținând socialismul, profețind o armată socialistă, ce se va răzbuna pe burghezia ce a reprimat cu duritate Comuna din Paris, considerând idealul socialist ca fiind nobil, iar opera socialistă ca fiind necesară. Drumont avea să fie pomenit ca fondator al unui național-socialism francez în scrierile lui Bernanos și Brasillach, ambii provenind din școala lui Maurras.
Scriitorul Barres a fost și el un socialist și un naționalist, pentru el, dușmanul era Germania, revoluția venind din Germania, în timp ce sublinia caracterul național al Revoluției Franceze. În țara revoluțiilor, Franța, s-a petrecut și reacția contrarevoluționară, o contrarevoluție spirituală dar și ideologică cum s-a constituit ea în ideologia lui Maurras și a mișcării Action Française. Reacția revoluționară este o trăsătură fundamentală a fascismului, reacțiunea revoluționară fiind și ea revoluționară. Lucru intuit și de Armand Călinescu când vorbește despre Garda de Fier.
Afacerea Dreyfus, ce a avut efecte puternice în Franța (participarea socialiștilor la guvernare, separarea bisericii de stat, supunerea armatei față de puterea civilă), a avut ca efect și apariția ,,Ligii pentru patria franceză’’ ca reacție la gruparea intelectualilor dreyfusarzi. La fel, și o a doua grupare numită ,,Action Française’’, în al cărei manifest, scriitorul Maurice Pujo se pronunța contra umanitarismului, anarhismului, contra abstracției drepturilor omului, contra parlamentarismului și individualismului. Alături de Pujo, profesorul de filosofie Vaugeois și capul mișcării: Maurras.
Maurras: jurnalist, influențat de filosofia lui Comte, imprimând mișcării o orientare antirepublicană și monarhistă. Action Française se implică în diverse activități în care unii judecători sunt huiduiți, un profesor ce o critică pe Jeanne d’Arc este agresat, o piesă de teatru scrisă de un dezertor este împiedicată în a fi jucată, iar Maurras discută public în 1910 cu 2 ofițeri anonimi, cum se poate prelua puterea printr-o lovitură de stat. Un chelner, simpatizant al mișcării, îl pălmuiește pe președintele țării, iar Maurras îi scrie public, în 1925, ministrului de interne, un evreu, că va fi împușcat ca un câine dacă nu asigură securitatea cetățenilor, după ce unii dintre membrii mișcării fuseseră uciși. Aceste acte nu sunt doar violență, ci acte de umilire și de atac la adresa adversarilor burghezi cu justiția, știința, arta societății conduse de ea.
Deși a existat o apropiere a mișcării de Biserică, mai precis de o parte din clerici sau de un Maritain, admirator al lui Maurras, în 1926, mișcarea este condamnată de Biserica Catolică prin grija pentru credincioșii, care pun interesele de partid deasupra religiei. Maurras răspunde că tatăl nu-i poate cere fiului să-și ucidă mama (Franța) sau să fie lăsată să fie ucisă. Revista Action Française devenind anticlericală. În anii ’30 Action Française concurează cu alte mișcări: Cagoule, fondată de un fost membru al mișcării, aceasta fiind o mișcare teroristă. Crucea de foc a colonelului de la Rocque, Partidul Popular francez al unui comunist renegat: Jacques Doriot sau activitatea fostului și noului socialist Marcel Deat.
Maurras îl suspectează pe Mussolini ca fost revoluționar, dar amenință 140 de deputați cu moartea, după ce aceștia ceruseră înăsprirea sancțiunilor împotriva Italiei lui Mussolini, în 1936, urmând invaziei italiene în Etiopia. Maurras l-a susținut cu fermitate pe Franco, dar a avertizat dinainte de 1933 de pericolul național-socialist al lui Hitler socotindu-l un islamism nordic, Maurras urând Germania precum ura comunismul. El socotește național-socialismul opus lui Action Française, dar admite o înrudire cu fascismul. Mai târziu el avea să facă paralele pozitive între mișcarea Action Française, fascism și național-socialism.
După înfrângerea Franței în fața Germaniei, Petain avea colaboratori din elevii lui Maurras, Maurras fiind socotit de mareșal: cel mai francez dintre francezi. Maurras apărând un fel de conducător spiritual, ce nu a ezitat să-și facă din spiritul său un aghiotant al uniformei militare. Deși Maurras socotea că antisemitismul său era de stat și nu al pielii, precum cel al național-socialiștilor germani, introducerea legilor discriminatorii împotriva evreilor a fost susținută de Maurras. Maurras îi ataca pe francezii colaboraționiști, pe cei antigermani precum gaulliștii, pe englezi, punând unitatea francezilor mai presus de toate, slogan tipic naționalist. Atacurile lui fiind scrise de el și când nimeni nu se mai îndoia că Franța își mai putea salva onoarea opunându-se în continuare germanilor, precum făceau gaulliștii.
Arestat în 1944 pentru cooperare cu inamicul și favorizare a acțiunilor acestuia, la judecarea lui acuzarea a compilat citate din ce a scris Maurras în revista mișcării. Maurras ironizează și respinge cu argumente acuzațiile procurorului ,,femeii fără cap’’ adică al Republicii Franceze decapitate. Este condamnat pe viață. În 1952 este achitat și eliberat, apărând și o mișcare revizionistă, dar pe Maurras nu l-a interesat reabilitarea. A murit în același an într-un spital alături de un preot trimis de biserică. Maurras nu a rupt cu trecutul, cu forța politică conservatoare cum a rupt-o Mussolini cu monarhia sau Hitler cu armata.
Printre organizațiile Action Française erau gruparea Camelots du Roi, Doamnele regaliste etc. Camelots du Roi, o gașca de bătăuși, printre victime fiind un profesor de la Sorbona, unul dintre bătăuși fiind scriitorul Bernanos, marșând cu cântece de luptă pentru rege și împotriva legilor sau republicii. Les Camelots du Roi au reușit să elibereze camarazi arestați printr-o înșelătorie, unul dintre membri dându-se ministrul însuși. Gruparea Camelots du Roi avea un serviciu de informații propriu ce asculta telefoanele.
Eșecul politic al Action Française s-a datorat lipsei unui conducător precum Mussolini sau Hitler, Maurras fiind considerat un conducător slab, acest reproș fiind cauza unor demisii din mișcare, cei care au demisionat deplasându-se spre un așa-zis fascism francez de natură autoritară dornic să ia puterea. Lui Maurras i se reproșa că nu este un șef, ci un profesor de politică. Maurras nu era un om din masă precum Hitler, nu putea fi socotit un aventurier sau un semidoct, era un burghez cu un intelect de excepție, incapabil să găsească acele lozinci simple cu care să înflăcăreze masele. Visul maselor din Franța era socialismul și nu este întâmplător că unul dintre liderii autentici fasciști francezi era un fost comunist: Jacques Doriot.
Naționalismul lui Maurras este unul de tip de fascist, antiumanitar, absolut dedicat zeiței Franța, Franța fiind Vechiul regim, monarhia care produsese ordinea și progresul, în timp ce republica era cauza regresului și dezordinii, Franța fiind afectată de dezordinea revoluționară înmulțind mediocrii, derbedeii, smintiții…Democrația este o boală cronică a zeiței Franța devenind în timp un pericol mortal la adresa acesteia. Reprezentanții poporului fiind un regiment de palavragii, interesul de a fi realeși determinându-i să lingușească masele, neglijând realitatea în dauna unor aparențe din capetele maselor mediocre. Democrația este marea instigatoare la lupta de clasă, lupta de clasă distrugând spațiul pașnic oferit de națiune. Marx spusese același lucru înaintea lui Maurras: democrația este instigatoarea luptei de clasă, în ultima formă de stat a burgheziei se va duce lupta decisivă de clasă. Democrația burgheză este ultima și cea mai cruntă formă de exploatare. După Maurras, democrația poate fi îmbunătățită desființând-o. Democrația este răul, este moartea, ea minte că prin egalitate se creează progres, egalitatea și progresul sunt incompatibile, progresul produce variabile, diferențiază, nu egalizează. În lipsa regelui, armata este înlocuitoarea lui, cea mai prețioasă garanție a existenței naționale. Armata este cea mai valoroasă fascie a forțelor naționale, armata este ,,fascia’’, ,,fascicolul’’ adevărat al națiunii, spune Maurras în 1905. Nu înseamnă că Maurras nu a fost și un critic al armatei, însă armata ca și societatea trebuie supuse de elita franceză. Elita este formată din cei mai buni din artă, din bresle, din corpul de ofițeri, dintre funcționari, dintre scriitori. Elita minoră nu se poate impune în cadrul republicii democratice, dominația având-o masele și străinii. Elitele au nevoie de unitate pentru a se impune și a construi noua Franță.
Elita poate să facă revoluția conservatoare, revoluția pentru rege, contra Revoluției Franceze. Nu este o revoltă oarbă a maselor, ci una țintită către putere, luând ca model și hotărârea marxiștilor lui Guesde. Viața și războiul sunt identice și bune, rivalitățile economice vor produce mereu războaie, războiul este cumplit dar productiv, revoluțiile sociale au urmări triste. Spre deosebire de Marx, care considera războaiele naționale necesare ca și lupta de clasă, comuniștii și socialiștii internaționaliști sunt beligeranți naționali, dar interzic războaiele între țări pentru a se război în fiecare țară pe plan intern și pentru a deveni stăpâni peste tot în fiecare țară. Împotriva comuniștilor, socialiștilor, contra barbariei egalitare în care intră și republicanii și liberalii, Maurras se sprijină pe armată și pe cler, dar și pe aristocrați, țărani, burghezi, excluzându-i pe micii burghezi revoluționari sau pe finanțiștii cosmopoliți…
Socialismul este o tâlhărie, un deznaționalizator și un jefuitor al proprietății. Socialismul, anarhismul, comunismul, democrația, liberalismul sunt aspectele aceleiași revoluții, individualistă în esența ei. Anglia și Germania două țări barbare care au produs parlamentarismul (Anglia) și socialismul (Germania). Marea finanță anglo-saxonă și iudeo-germană fiind adversara principală a Franței. Dar și ,,mizerabilul’’ de Rousseau ce a produs Revoluția și descompunerea, cu văicăreala lui melancolică, este un adversar al Franței. Revoluția nu-l are părinte doar pe Rousseau, ci părinții ei sunt și la Wittenberg (Luther) și Ierusalim (Isus privit ca un anarhist entuziast). Așa a devenit evreul monoteist, hrănit de profeți, un agent al revoluției, teza aceasta nefiind invenția lui Maurras, ea fiind susținută și de neokantianul Hermann Cohen.
Germania este, după Maurras, rădăcina bolșevismului rusesc, evreii germani stăpânesc la Moscova comunistă (aluzie la finanțarea lui Lenin de germani și la evreii revoluționari bolșevici). Germania are o vină și pentru parlamentarism, această mașinărie barbară, înceată și greoaie, nefăcând față situațiilor cu care se confruntă. Preluând antiteza capitaliști-proletari de la Marx, Maurras o înțelege invers: capitaliștii sunt producători, iar proletarii niște consumatori lacomi.
Progresul pentru Maurras înseamnă crearea de inegalități, diferențiere, el opunându-se mesianismului oriental de care progresul hegelian și marxist este impregnat, acel progres în conștiința libertății. Libertatea și egalitatea impuse în democrație produc o denaturare, așa cum democrația este denaturată pentru că natura cere ierarhii și supunere. Libertatea are legătură cu inventarea Dumnezeului unic, Domnului invizibil, de profeții evrei. Maurras deplânge libertatea pe care și-o iau credincioșii să nu mai asculte domnii vizibili, ascultându-l doar pe cel invizibil. Chiar dacă invizibilul este o iluzie, pasul spre libertatea anarhică și spre pretenția la egalitatea în libertăți și drepturi este făcut.
Profeții evrei și filosofia greacă (a degradat aparența lumii) sunt vinovate pentru această idee stranie a libertății infinite. Lista vinovaților continuă cu creștinismul și religia romantică a dragostei, urmașă a monoteismului. Monoteisme secularizate sunt și Revoluția Franceză, liberalismul, democrația, naționalismul german, socialismul, având toate pretenția la universalitate precum pretindea Iahve fidelitatea credinței și lupta pentru ea. Dar și Maurras este un monoteist, naționalismul său francez dăruit zeiței Franța, protejarea statului Vechiului Regim monarhic și aristocrat, ca paradigmă a Franței eterne, constituie un monoteism. Încă un monoteism în lista de monoteisme, ce vor să înlocuiască transcendența cu monoteisme pozitive, așa cum a făcut Hegel (progresul în conștiința libertății) sau cu monoteisme negative precum la Nietzsche (degenerare totală). Transcendența la care s-au raportat indivizii și popoarele, transcendența ca sursă de schimbare, de transformare a vieții, a fost înlocuită cu monoteisme secularizate precum socialismul, comunismul, anarhismul sau naționalismul. Un Maurras nu ar fi deveni niciodată un gânditor politic, dacă nu ar fi existat entuziasmul utopic al socialismului și anarhismul, reclamând egalitatea și libertatea. Monoteismele provocându-se unele pe celelalte în încercarea de a înlocui transcendența.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Ernst Nolte, Fascismul în epoca sa: action francaise, fascismul italian, național-socialismul, trad. Viorel Bucur, Editura Vivaldi, București, 2009, pp. 120-122, 131-132, 134, 141-143, 149-153, 156-157, 162-172, 186, 197-199, 204-207, 215-216, 221-228, 230, 232-237, 240-242, 247-255, 259-261, 265, 276-278, 282-284, 286, 288, 292-297, 309, 311-312, 314-319, 323-325, 330-332, 336, 341-348, 1015, 1023
surse imagini: proprie, Par Renaud Camus — https://www.flickr.com/photos/7313591@N02/5685891313/lightbox/?l=commderiv&q=maurras, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=31169513
