Janine se afla într-o situație asemănătoare cu cea a muștei de la începutul povestirii lui Camus: fără să înțeleagă cu exactitate de unde vin, amândouă se învârteau fără zgomot și cu multă oboseală într-un spațiu închis (musca în autobuz, Janine în propria sa viață, condiționată de relația pe care o are cu Marcel), așezându-se împreună pe mâna acestuia din urmă. Furtuna de nisip care lovea autobuzul în care se afla acest cuplu și care întuneca zarea, diminuând puternic vizibilitatea din jur, poate fi privită ca un simbol al stării lui Janine din acel moment, fiind incapabilă de a vedea mai departe de propria sa relație de dragoste, relație care-i oferea un sens de a exista sau care mai degrabă îi oferea siguranța necesară evitării angoasei provocate de gândul că ar putea să îmbătrânească în singurătate. Însă odată ce înaintau prin furtună, aceasta părea că se domolește, iar ochiuri de lumină începeau să răsară din diferite părți, lumină ce poate fi pusă în relație cu momentele în care Janine devine lucidă, conștientizându-și condiția actuală, urmând apoi ca ea să fie din nou orbită de „furtuna de praf” din jur.
Episodul din autobuz evidențiază lipsa de interes a lui Marcel pentru propria sa soție și obsesia pentru afacerea pe care o deținea: privea drept înainte, fără a fi atent la ceea ce se petrece în jur, fără a observa privirile unui soldat din cadrul unităților franceze din Sahara îndreptate către Janine, fără a observa surâsul său, nici măcar faptul că soția sa a fost servită de acesta cu o bucată de betel, fiind interesat doar de poziția uneia dintre valizele sale cu stofe. Privirile soldatului creează în Janine regretul propriei căsătorii și a tinereții pierdute, închisă fiind în casa lui Marcel sau în prăvălia lui de stofe colorate, fără a mai cutreiera plajele, fără a se bucura de cerul verii, preocupată doar de a-și ajuta soțul să țină registrele afacerii la zi, ajungând chiar să creadă că singura pasiune a acestuia este banul. Aceleași priviri o făceau pe Janine să se simtă încă atractivă, la fel ca în perioada adolescenței.
După ce au ajuns la prima destinație, coborând din autobuz, Janine resimți cu putere oboseala călătoriei și se îndreaptă spre Marcel, care cerea să i se dea jos cufărul cu stofe, însă în drum spre acesta îl observă pe soldatul din autobuz. Janine așteptă ca soldatul să o salute sau să-i surâdă, la fel ca pe parcursul drumului, însă acesta trece pe lângă ea fără ca măcar să o mai privească. Cazarea în camera de hotel, în așteptarea lui Marcel, îi oferă lui Janine posibilitatea de a experimenta frigul, singurătatea și zgomotul produs de vânt, transformat din murmur de ape în valuri puternice, peste care uneori se auzeau și țipetele soțului ei de afară. Ulterior, după ce Marcel s-a întors în cameră, după ce s-au spălat și după ce au mâncat la restaurantul hotelului, cuplul pleacă să viziteze negustorii din oraș, pentru a vinde stofele. Acest episod explică mult mai clar dinamica relației celor doi: Marcel se concentra doar pe vânzarea produselor sale, disprețuind atitudinea arabilor, în timp ce Janine îl urma, rămânând la distanță de el atunci când acesta încerca să-și vândă stofele, continuând însă să observe privirile îndreptate spre ea din partea celorlalți arabi.
La întoarcerea spre hotel, Janine i-a cerut soțului ei să o însoțească pe terasa fortului, pentru a vedea deșertul. Acesta este momentul cheie în înțelegerea nuvelei lui Camus. După insistențele soției sale, Marcel acceptă să urce pe terasă. Pe când parcurgeau scările, vântul se oprise, cerul se înseninase, înaintarea spre vârf făcea ca perspectiva peisajului să se lărgească, iar lumina devenea din ce în ce mai vastă. Deschiderea din vârful fortului oferea libertatea unei zări fără margini, fără obstacole, precum un întreg nelimitat, făcând-o pe Janine să încremenească și să amuțească, lipită pe parapet, privind către așezarea nomazilor, gândind la libertatea acestora, la o viață în care nu trebuie să slujești pe altcineva, la faptul că aceasta era împărăția promisă ei, o împărăție care nu-i era permisă decât în acea clipă, rupând nodul din inima ei, nod strâns de ani, obișnuință și plictiseală.
Întoarcerea la hotel, cina pe care a avut-o cu un soț tăcut, care-i vorbea doar despre propria oboseală, neliniștea de dinaintea somnului, trezirea din scurtul somn în plinul nopții, gândul că mulțumirea proprie provenea din faptul că cineva (în acest caz Marcel) avea nevoie de ea, că singura sa fericire era aceea de a se ști necesară, fiind sigură de faptul că Marcel nu o iubește, frica de a nu dormi singură în fiecare seară, de a nu îmbătrâni singură, strigătul intern către soțul adormit, un strigăt al nevoii de iubire, de izgonire a fricii de moarte, senzația unei inimi zdrobite de o povară uriașă, o povară pe care o purta de douăzeci de ani și de care voia să scape, au făcut-o pe Janine să părăsească camera de hotel și să se reîntoarcă pe terasa fortului în căutarea eliberării, la fel cum miile de stele se eliberau prin desprinderea de pe cer și alunecarea către zare, către nemărginire, într-un moment de contopire cu frigul, cu cerul, cu noaptea…
Însă este Janine vinovată de adulter? Este greu de răspuns la această întrebare. Pe parcursul povestirii adulterul nu s-a produs niciodată prin intermediul unui act fizic. Adulterul este mai degrabă unul al intenției, al gândului, al dorinței. Dar la fel ca în povestea biblică a femeii care a fost prinsă că a comis un adulter (Ioan 7:53 – 8:11), cine o poate judeca pe Janine pentru intenția ei, de vreme ce nimeni nu este în totalitate lipsit de păcat? La fel ca și musca de la începutul povestirii, Janine alege să se îndepărteze de Marcel: musca își luase zborul în autobuz, ridicându-se de pe mâna acestuia, la fel cum Janine se ridicase din pat, de lângă mâna caldă a lui Marcel, în căutarea eliberării, dar alegând ulterior să revină în camera de hotel, spunându-i soțului ei că nu s-a întâmplat nimic.
Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Albert Camus, Exilul și Împărăția, trad. Irina Mavrodin, Editura Pentru Literatură, 1968, București.
Sursă foto reprezentativă: www.cinemagia.ro
Sursă foto #1: ader-paris.fr
Pingback: Cercul de filosofie - Friedrich Nietzsche & Albert Camus - București (TBA) | lumeninmundo