Gândurile lui Marcus Aurelius către sine sau un exercițiu spiritual cu moartea, reconstituit de Pierre Hadot

După prima carte, unde Marcus Aurelius își reamintește rădăcinile, ce a învățat de la alții, cui îi este dator ș.a., în cartea a II-a, împăratul-filosof vorbește despre moarte, pieire, scurtimea timpului vieții în circa 5 paragrafe din cele 17. În cartea a III-a în circa 6 paragrafe din cele 16 se pomenește de scurtimea vieții, viața ce a mai rămas, sfârșitul vieții, moarte, după moarte etc. Moartea, nimicnicia vieții, ș.a.m.d., revenind și în celelalte cărți scrise din ,,gândurile către sine însuși”.

De unde această recurență a temei sfârșitului vieții, a morții? Să fie vorba doar de condițiile de viață: Marcus Aurelius își scrie meditațiile în timpul războaielor cu triburile germanice? Ori este pregătirea pentru moarte a filosofului de la Socrate la stoici precum Epictet și Seneca?

Pierre Hadot înțelege meditațiile despre moarte ale împăratului-filosof ca niște exerciții spirituale, niște exerciții spirituale cu moartea.

Exerciții spirituale pierdute în parte în practica filosofiei contemporane, din care au mai rămas unele precum cititul sau meditația la cele citite ori trăite.

Meditația poate lua forma unui exercițiu scris, constituindu-se într-un veritabil dialog cu sine. Gândurile lui Marcus Aurelius către sine se constituie în mare măsură în exerciții prin care sunt prezente învățăturile stoice, fragmente de gândire stoică pe care împăratul le repetă ,,către sine însuși’’.

Pe lângă reamintirea și repetarea învățăturilor școlii stoice, un alt exercițiu este examenul de conștiință, prin care cel care îl exersează observă transformarea sa, perfecționarea morală.

Un alt exercițiu este o praemeditatio malorum folosită de înțelept pentru a nu fi luat prin surprindere de evenimentele neplăcute. Astfel înțeleptul își reprezintă lucruri cât mai supărătoare și deranjate pentru a-și demonstra că nu au în ele nimic redutabil.

În gândurile sale, Marcus Aurelius folosește metodic descompunerea prin analiză a lucrurilor reprezentate pentru a le arăta goliciunea. Raportarea lor la întreg și la om pentru a vedea ce valoare pot avea (Gânduri către sine, III, 11).

Lucrul este descompus în părți, analizându-se cauza și materia lui, relația lui cu universul și cu omul. Astfel moartea este doar o lucrare a naturii dincolo de născocirile minților noastre (II, 12).

Moartea este o dezagregare în atomi, o distrugere, o trecere în altă parte (VII, 32, VI, 4, 10, 24, IV, 14). Trebuie dezgolită moartea și celelalte lucruri reprezentate de seducția, de temerile inspirate, înlăturând istoriile ce le dau valori părelnice, lipsite de conținut (VI, 13).  

Pentru că toate sunt prinse în transformări și legături cauzale, nașterea și moartea mea fac parte din transformarea și metamorfoza universală, în care părți din mine se vor transforma într-o altă parte a lumii (V, 13).

Din carnea mea transformată în pământ va crește un copac cu mere, merele vor fi mâncate de oameni ce mă vor mânca pe mine indirect. Ceea ce mi s-a întâmplat și mi se va întâmpla este pregătit dintru eternitate de Providență și de înlănțuirea cauzală din univers. Nu trebuie să adăugăm nimic reprezentărilor în afară de ceea ce ne anunță.

Nu trebuie să punem o valoare din mintea noastră alături de reprezentarea existențială a unui lucru. La fel și în cazul morții.  Reprezentarea morții nu mă vatămă cu nimic. Apoi moartea este legată, ca și celelalte reprezentări, de Natură și de voința Providenței.

În acest timp nemărginit, este scurtul timp al vieții mele: de la adunarea elementelor în naștere până la descompunerea lor prin moarte. Astfel privirea spiritului se înalță la privirea divină asupra lucrurilor și a naturii lor. Dacă aerul ne înconjoară, spiritul prin gândire trebuie să înconjoare totul ridicându-se deasupra a toate. Ridicarea gândirii deasupra faimei, plăcerilor și a morții, este o ridicare măreață, nobilă (X, 8). Măreția acestei ridicări este o cunoaștere devenită virtute a omului înnobilat prin ea.

A delimita prezentul este un alt exercițiu spiritual. A elibera imaginația de regrete și de speranțe, de griji și neliniști inutile, a trăi prezentul naturii unind voia noastră cu natura universală.

A primi cu bunăvoință orice eveniment în prezent, a găsi părerea fidelă realității în prezent, a activa în prezent în interesul tuturor (IX, 6). Lucrurile sunt primite nediferențiat, omul se identifică cu natura și primește fiecare moment cu bunăvoință, cu mulțumire, cu evlavie (VII, 54).

Înțeleptul în cetatea lui Zeus, adică universul, este peste tot acasă. Acesta pleacă din viață cu sufletul împăcat, liniștit, căci și natura lucrurilor sau providența este liniștită (XII, 36).

,,Ultimele cuvinte ale împăratului Marcus Aurelius” de Eugène Delacroix (1844)

Omul înțelept este împăcat cu lucrurile, el s-a ridicat deasupra lor, el le-a acceptat natura, el  este peste tot acasă, moartea nu-i poate tulbura liniștea fiindcă îl ajută să exerseze cu ea sfârșitul, ca un nou început pentru voința universală a naturii de a-și arată frumusețea, chiar și în ce pare lipsit de frumusețe (III, 2).

scris de Cătălin Spătaru

Surse:

Marcus Aurelius, Către sine, trad. M. Peucescu și D. Burtea, Minerva, București, 1977

Pierre Hadot, Exerciții spirituale și filosofie antică, trad. Pr. Constantin Jinga, Sf. Nectarie, Arad, 2015, pp. 165-188

surse imagini: curierulnational.ro; carturești.ro; wikipedia.org


2 gânduri despre “Gândurile lui Marcus Aurelius către sine sau un exercițiu spiritual cu moartea, reconstituit de Pierre Hadot

  1. Inteleg ca impacarea cu moartea este cautata printr-un fel de depersonalizare si identificarea omului cu natura, cea care le oranduieste pe toate. Aceasta perspectiva poate fi inchipuita intradevar, daca natura ar cuprinde si spiritul, dar natura reprezinta intr-o anumita cheie de interpretare ceea ce se manifesta fizic fara interventia omului. Dar omul face parte din natura si tot ce decurge din faptele lui este deasemenea natural, inclusiv frica de moarte. Si atunci omul isi neaga natura omeneasca pentru a se subscrie unui principiu mai inalt decat poate el sa inteleaga, oarecum o credinta fara obiect. Interesant este ca ar mai fi fost un pas de facut, respectiva daca natura devenirii continue este teleologica sau nu si ca ceea ce este schimbare poate fi privit ca o discontinuitate in constiinta, respectiv incapacitatea omului de a percepe ca schimbarea se desfasoara mereu in acelasi Tot.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Depersonalizarea este pentru a deveni o alta persoană. Frica de dispariție este naturala dar pentru noi moartea a devenit legata de faptul de a fi om, o spune și un antropolog ca Leakey. Limitandu ne la Marcus Aurelius, are dreptate să spună că moartea este acoperita cu multe reprezentări, imagini, idei ce accentuează frica de moarte. Exercițiile au rolul de a elibera de aceasta accentuare a fricii. Universul la stoici este casa lui Zeus, cum spune Marcus Aurelius, deci este și o „rațiune”, ceva „spiritual” in natură.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.