O schimbare de paradigmă: teoria atașamentului sau perspectiva lui John Bowlby despre crearea și ruperea legăturilor afective

Una dintre cele mai mari contribuții ale psihanalizei în ceea ce privește înțelegerea actuală a modalității de funcționare a psihicul unui copil constă în evidențierea impactului pe care relațiile și evenimentele din primii ani de viață îl au asupra dezvoltării (ne)sănătoase a acestuia. Freud a fost cel care a formulat pentru prima dată o teorie referitoare la rolul experiențelor din perioada copilăriei în dezvoltarea personalității, conceptualizând cinci stadii de dezvoltare psihosexuală pe care a presupus că fiecare individ uman le parcurge în procesul său de creștere și maturizare. Chiar dacă teoria lui Freud a fost sever criticată pe parcursul timpului, rămâne meritul său acela de a fi arătat că evenimentele trăite de un copil pe parcursul dezvoltării sunt definitorii pentru sănătatea sa psihică.

Conflictul impulsurilor fundamentale

            Pornind de la teoria freudiană referitoare la conflictul care există constant între cele două pulsiuni fundamentale ale psihicului uman, conflict pe care copilul trebuie să învețe să-l gestioneze eficient pe parcursul stadiilor de dezvoltare psihosexuală, psihanalistul britanic John Bowlby (1907 – 1990) își începe prima prelegere din lucrarea intitulată „Crearea și ruperea legăturilor afective” prin a evidenția importanța etapelor pe care le experimentează copilul în procesul obținerii ambivalenței normale în raport cu dezvoltarea sănătoasă a personalității sale. Evoluția favorabilă a copilului presupune conștientizarea pulsiunilor contradictorii și dezvoltarea capacității de a le controla, ceea ce conduce la o mai mare posibilitate de a suporta starea de anxietate și sentimentele de vinovăție pe care aceste pulsiuni le creează. Pe de altă parte, evoluția nefavorabilă este în totalitate contrară celei prezentate anterior, copilul ajungând să sufere din cauza anxietății și a vinovăției provocate de riscul rănirii figurilor de atașament, dar și din cauza riscului răzbunării provenite din partea acestora. Însă conflictul pulsiunilor nu este specific doar ființei umane, ci tuturor animalelor, de unde rezultă că comportamentul este efectul conflictului dintre pulsiunile care interacționează reciproc (pp. 22 – 26).

             Condiția principală a gestionării eficiente a conflictului celor două impulsuri constă în prezența unor părinți iubitori pe parcursul copilăriei. Lipsa acestor figuri cauzează accentuarea dorinței libidinale care, nesatisfăcută, duce la tendința de a-i urî pe cei care nu asigură (în mod real sau perceput) iubirea necesară. În special, separarea față de mamă după formarea legăturilor emoționale produce o intensificare a ambivalenței conflictuale a copilului. Bowlby este de părere că nu conflictul extrapsihic dintre nevoile interne și posibilitățile de satisfacere externe reprezintă factorul cheie în dezvoltarea (ne)sănătoasă a personalității, ci măsura în care influențele provenite din mediul extern cauzează un conflict intrapsihic pe care copilul nu îl poate rezolva din cauza formei și intensității sale (pp. 27 – 46).

John Bowlby (1907 – 1990)

Tiparele comportamentale specifice mamiferelor

            Rezultatele cercetărilor din domeniul etologiei au dovedit existența unor tipare comportamentale specifice tuturor speciilor de mamifere, tipare care par a nu fi în totalitate un efect al învățării și care se manifestă atunci când individul percepe un „stimul-semnal” („declanșator social”) din mediul extern. Asemenea proceselor psihice, tiparele comportamentale dispar ca urmare a abandonării lor, astfel că poate exista și un „reprimator social” ca stimul-semnal care produce reprimarea respectivelor tipare. Așadar, concluzionează Bowlby, comportamentul instinctual al ființelor poate fi înțeles mai degrabă ca un tipar comportamental caracterizat de două mecanisme care îl declanșează sau care îl opresc. Diferite tipare comportamentale ale aceleiași specii servesc funcțiilor biologice principale ale vieții. Transmiterea acestora, care se realizează pe cale genetică, asigură supraviețuirea speciei (pp. 57 – 63).

            Există mai multe faze de dezvoltare care influențează caracteristicile tiparelor de comportament ale unui individ aflat la vârsta adultă, iar cele mai multe dintre acestea apar în perioada copilăriei, după cum urmează: a) dezvoltarea răspunsului care este specific speciei poate fi amânată în contextul în care mediul nu permite acest lucru, iar ratarea acestei perioade duce la lipsa apariției răspunsului; b) tiparul comportamental se poate dezvolta, însă manifestarea sa poate avea loc la o intensitate aberantă ca urmare a efectelor unor experiențe din perioada de dezvoltare; c) aspectul motor al tiparului poate fi influențat de procesul învățării, astfel că tiparul comportamental poate fi afectat de ceea ce învață individul în perioada de învățare; d) stimulii generali ai activării/opririi tiparului comportamental pot deveni stimuli specifici ca urmare a procesului de învățare. În acest sens, ființa umană beneficiază la rândul ei de tipare comportamentale specifice care apar în perioada copilăriei și care au ca scop asigurarea șanselor de supraviețuire (pp. 64 – 66; pp. 72-73).

În ce fel se manifestă pierderea unui figuri de atașament?

            Bowlby consideră că pierderea figurii materne, în special în primii șase ani de viață, stă la baza multor tulburări psihice. Comportamentul de atașament se manifestă cel mai pregnant în primii trei ani de viață, urmând ca frecvența acestuia să scadă ulterior, fără însă a dispărea total. Despărțirea copilului de figura sa de atașament (în principal de mama sa, deși figura de atașament poate fi reprezentată și de o altă persoană) creează o serie de comportamente specifice care pot fi conceptualizate în trei faze distincte: a) faza de revoltă, care este caracterizată de sentimente de furie și de tristețe, de plânsete și țipete, comportamente prin care copilul încearcă să restabilească contactul cu mama sa; b) faza de deznădejde, în care intensitatea comportamentelor anterioare se reduce, fără însă ca preocuparea copilului față de absența mamei sale să se diminueze; c) faza de detașare, unde copilul devine dezinteresat de absența mamei sale. Comportamentele pe care le produce reuniunea cu figura de atașament variază în funcție de durata perioadei în care copilul a fost despărțit de aceasta, precum și de frecvența interacțiunii din perioada de despărțire a celor doi (dacă a fost cazul). Odată încheiată faza detașării (care se poate realiza în decursul a câtorva ore sau zile) prin reuniunea celor doi, copilul începe să exprime sentimente ambivalente față de mama sa, care oscilează între atașament intens și anxietate/furie. În cazuri extreme, atunci când copilul a fost separat de mama sa o perioadă foarte lungă de timp, există posibilitatea ca detașarea să devină permanentă. Această secvență comportamentală de revoltă, deznădejde și detașare (conceptualizarea pe care Bowlby a propus-o în cea de-a treia prelegere din lucrarea sa, care a avut loc în anul 1961, va fi ulterior modificată și prezentată în cea de-a cincea prelegere, din anul 1970 – vezi în continuarea articolului) este specifică tuturor formelor de doliu pe care le experimentează ființa umană pe parcursul vieții sale, atât în perioada primilor ani de viață, cât și în perioada copilăriei și în cea adultă. Însă experimentarea pierderii timpurii face ca procesele care determină apariția detașării să se dezvolte prematur. De asemenea, sentimentele reziduale de dor și furie accentuează procesul de detașare și îl maschează. În acest sens, instalarea prematură a detașării afectează procesele de doliu și cauzează tulburări psihice (pp. 77 – 85).

Furia și frica sunt reacții sănătoase în contextul ruperii unei legături afective

            Contrar perspectivei freudiene referitoare la furie ca simptom patologic de regresie în contextul unei pierderi, Bowlby afirmă că furia este „o reacție imediată, comună și, probabil, invariabilă la pierdere”, dar și o „parte integrantă a reacției la suferință” (pp. 86 – 87) a cărei funcție constă în intensificarea eforturilor îndreptate spre regăsirea persoanei pierdute. Mai mult decât atât, încercarea de regăsire a ființei pierdute este considerată o condiție necesară unei desfășurări sănătoase a doliului, indiferent de perioada vârstei la care are loc pierderea. Acest proces pare să fie împărtășit și de alte ființe nonumane, ceea ce sugerează o bază biologică a existenței sale: în sălbăticie, pierderea de grupul familial constituie un pericol uriaș atât pentru siguranța individului, cât și pentru posibilitatea de reproducere a speciei, astfel că membrii grupului răspund la pierdere prin încercarea de a se regăsi cu grupul și de păstra contactul cu membrii acestuia, descurajând alte posibile încercări de îndepărtare. Funcția biologică a dorințelor de regăsire și dojenire care apar automat în urma unei pierderi indică faptul că doliul se activează la oricare și fiecare tip de pierdere. Caracterul patologic al doliului constă în incapacitatea individului de a-și exprima impulsurile de încercare de restabilire a contactului cu persoana pierdută. Lipsa de exprimare a furiei și a dorului conduce la refularea și separarea acestor conținuturi, care continuă să existe activ în carul personalității. Nefiind exprimate în mod direct, sentimentele reprimate influențează celelalte sentimente și comportamente ale individului care ajung să fie exprimate în forme denaturate, patologice. În perioada în care copilul este despărțit de mama sa se produc o serie de procese defensive care transpun la nivel inconștient dorul și furia provocate de pierdere. Accelerarea proceselor defensive are efecte negative asupra sănătății psihice a individului, întrucât dorința de regăsire și dojenire nu poate fi exprimată și stinsă, continuând să se intensifice. Deși copilul refulează furia și dorul, el rămâne fixat în inconștient pe figura pierdută a mamei. De asemenea, este posibil ca acesta să-și cliveze Eul prin negarea pierderii figurii de atașament (pp. 86 – 95).

            Bowlby definește „legătura afectivă” ca fiind „atracția simțită de un individ pentru un alt individ” (p. 108) și evidențiază faptul că, de obicei, legătura afectivă cea mai puternică în cazul mamiferelor este cea care se creează între mamă și puiul acesteia. Relația de atașament permite menținerea proximității celor doi parteneri, iar despărțirea dintre ei activează comportamentul de căutare, în vederea restabilirii contactului apropiat. Psihanalistul britanic este de părere că funcția agresivității manifestate în încercarea de menținere a legăturilor afective este aceea de intimidare și descurajare a intrușilor, dar și aceea de pedepsire a partenerului. De fapt, legăturile afective produc emoții puternice, cele mai multe dintre acestea formându-se în procesul de creare și rupere a legăturilor. Menținerea legăturii afective cu o altă persoană este resimțită sub formă de siguranță, iar reînnoirea ei produce sentimente de bucurie. Ceea ce se află la baza atașamentului nu este impulsul sexual. Rezultatele cercetărilor din domeniul etologiei au demonstrat că atașamentul există deopotrivă la puii de păsări și animale, chiar și fără ca aceștia să fie hrăniți de către părinții lor. Funcția atașamentului este aceea de a asigura supraviețuirea prin menținerea siguranței în fața amenințării provenite din partea prădătorilor (pp. 107 – 111).

Efectele ruperii legăturilor afective

            (Între)ruperea legăturilor afective din perioada copilăriei, ca urmare a divorțului, decesului, separării părinților, se asociază cu personalitatea psihopată/sociopată (ceea ce în prezent poartă denumirea de tulburare de personalitate antisocială) și depresia în perioada adultă, cu simptome specifice de delincvență și ideație suicidară sau tentative de suicid. De asemenea, se pare că pierderea permanentă și schimbarea figurilor de atașament intensifică efectele pierderii timpurii. Pe de altă parte, pierderea temporară a figurilor de atașament creează în copil o stare de nefericire intensă, afectându-i relația cu părinții săi. Bowlby face referire la o cercetare realizată de Heinicke și Westheimer în anul 1966 la Tavistock, în care au fost evaluate comportamentele unui grup de zece copii care au petrecut o perioadă de timp într-un internat, despărțiți de mamele lor, precum și ale unui grup de copii care au rămas acasă alături de figurile lor de atașament: copiii separați au manifestat două forme de perturbări la nivelul comportamentului afectiv la reuniunea cu mama – prima dintre acestea este caracterizată de o stare de detașare emoțională, care presupune că la reuniune copilul are un comportament distant și detașat, fără a căuta apropierea de mama sa, comportament care poate dura câteva ore sau zile; cea de-a doua formă este caracterizată de cererea permanentă a copilului de a se afla în proximitatea mamei sale (pp. 113 – 122).

            După cum am menționat în rândurile anterioare, Bowlby și-a revizuit perspectiva referitoare la fazele specifice doliului, prin intermediul unei cercetări realizate pe un eșantion de văduve, adăugând o nouă fază intitulată „faza de amorțire”. Aceasta din urmă se manifestă din momentul întreruperii legăturii afective și poate dura de la câteva ore până la o săptămână. Reacțiile specifice fazei de amorțire sunt izbucnirile intense de furie și (sau) durere. Urmează apoi „faza de dor și de căutare a figurii de atașament”, care poate dura câteva luni sau câțiva ani, „faza de dezorganizare și disperare” și „faza de reorganizare”. Dacă în prima fază persoana care a suferit ruperea unei legături afective se simte amorțită, paralizată și incapabilă să accepte vestea morții, în faza a doua persoana devine conștientă de realitatea pierderii și se confruntă cu stări de suferință și supărare copleșitoare, alături de stări de neliniște, îngrijorare cu privire la persoana pierdută, dar și cu senzația prezenței acesteia, alături de tendința de a interpreta anumiți stimuli ca fiind semnale din partea figurii de atașament (pp. 126 – 130).

            După cum se poate deduce din rezultatele cercetărilor indicate de acest psihanalist britanic, nu numai copiii au nevoie de ajutorul unui figuri de atașament pentru a integra în mod sănătos o pierdere, ci și adulții. Iar pentru ca procesul doliului să se desfășoare în mod favorabil, este necesar ca persoana care a suferit o pierdere să vorbească despre emoțiile și sentimentele sale. Indiferent cât de absurde și lipsite de sens par scopurile persoanei îndoliate (de regăsire a persoanei pierdute, de restabilire a contactului cu aceasta etc.), cei care doresc să o susțină în procesul de vindecare trebuie să îi ofere înțelegere și să empatizeze cu privire la sarcinile pe care aceasta încearcă să le ducă la îndeplinire. Un obstacol în acest proces este reprezentat de tipul de educație pe care individul îl primește pe parcursul copilăriei, mai precis (lipsa de) deschidere(a) familiei în raport cu exprimarea suferinței: dacă comportamentul de atașament al copilului este respins, iar plânsul și comportamentele de protest împotriva separării sunt văzute ca exprimări infantile sau sunt condamnate, copilul îți va însuși aceste standarde și va acționa în consecință astfel încât să nu mai fie considerat infantil sau rău (adică își va reprima nevoia biologică specifică comportamentelor de atașament). Atunci când va crește și va trece prin experiența pierderii, copilul ajuns acum adult va continua să-și reprime comportamentele de atașament și nu-și va exprima suferința, ceea ce nu numai că împiedică desfășurarea sănătoasă a fazelor doliului, dar creează o bază pentru instalarea diferitelor forme de psihopatologie, ca urmare a fixației persoanei asupra obiectului pierdut și a impulsurilor care nu sunt exprimate în mod direct de aceasta, urmând să fie exteriorizate prin simptomele tulburării respective (pp. 135 – 156).

            Bowlby considera că dezvoltarea personalității umane este influențată de două tipuri de influențe: a) influențele exterioare (de mediu), care se referă la prezența/absența totală/parțială a unei figuri de atașament care să ofere o bază de siguranță; b) influențele interne (organice), care se referă la (in)capacitatea individului de a percepe disponibilitatea emoțională a altui individ de a oferi o bază de siguranță, precum și la capacitatea sa de a colabora alături de acest individ încât relația de atașament să ofere avantaje reciproce. Cele două seturi de influențe interacționează reciproc. Pe deoparte, experiențele din perioada copilăriei influențează așteptările individului în legătură cu identificarea unei baze de siguranță, dar și capacitatea sa de inițiere și menținere a beneficiilor reciproce în baza respectivă. Pe de altă parte, tipul de așteptări ale individului și competența acestuia determină tipologia persoanelor cu care se va realiza asocierea. Ca urmare a interacțiunilor reciproce, primul tipar stabilit este cel care se menține pe parcursul vieții. Așadar, o persoană sănătoasă din punct de vedere psihic este aceea care poate recunoaște persoanele disponibile și potrivite pentru formarea unei legături afective, dar și care are o capacitate dezvoltată de colaborare cu acestea în vederea stabilirii unor relații avantajoase pentru ambele părți. Totodată, persoana sănătoasă este capabilă să-și modifice rolurile în contexte situaționale care necesită acest lucru (mai precis, persoana este capabilă să ofere o bază de siguranță, dar și să se bucure de baza oferită de partener/parteneră) (pp. 157 – 160).

Mary Ainsworth & John Bowlby

Înțelegerea teoriei atașamentului

            Rezultatele cercetărilor realizate de Bowlby și de alți cercetători precum Mary Ainsworth, Silvia M. Bell sau Anderson J. W. au reprezentat sursa de schimbare a paradigmei în ceea ce privește necesitatea de atașament a copilului și efectele produse de lipsa acesteia, prin a evidenția importanța naturii familiare/străine a mediului cu care interacționează copilul în raport cu procesul său de dezvoltare, prin evidențierea diferitelor componente specifice interacțiunii dintre mamă și copil (în comparație cu perspectiva teoretică anterioară, care punea accentul doar pe necesitatea copilului de a fi hrănit), prin înlocuirea termenilor de „dependență” și „independență” cu termeni precum „atașament”, „încredere”, „siguranță” și „autonomie”, dar și prin înlocuirea obiectelor interne cu conceptul modelului intern de lucru (p. 173). Teoria propusă de Bowlby poartă denumirea de „teoria atașamentului” și reprezintă „o metodă te conceptualizare a înclinației ființei umane de a forma relații afective puternice cu anumiți oameni și de a explica multiplele forme de disconfort emoțional și de tulburări de personalitate, incluzând anxietatea, furia, depresia și detașarea emoțională, generate de separarea involuntară.” (p. 190). Referitor la modalitatea prin care copilul încearcă să păstreze proximitatea față de o altă persoană (o figură de atașament în acest caz), psihanalistul britanic indică o serie de caracteristici specifice teoriei pe care o propune (pp. 194 – 197):

a) Specificitatea: orientarea comportamentului de atașament se realizează către una sau mai multe figuri specifice, într-o ordină stabilă;

b) Durata: atașamentele sunt persistente pentru durate mari de timp, uneori pe întregul parcurs al vieții (în special în cazul atașamentelor primare);

c) Angajarea emoțională: cele mai multe dintre emoțiile umane se dezvoltă în contextul formării, menținerii și ruperii și reînnoirii relațiilor de atașament. Atunci când individul formează noi relații de atașament, acest lucru este descris ca îndrăgostire, menținerea ca iubire, iar pierderea ca o formă de doliu;

d) Ontogenia: în primele nouă luni de viață, ființa umană își desfășoară comportamentul de atașament. Frecvența interacțiunii cu o anumită persoană crește șansa ca bebelușul să dezvolte un atașament față de aceasta, astfel că mama reprezintă principala figură de atașament. Până la finalul celui de-al treilea an de viață, copilul va manifesta o activare promptă a comportamentului de atașament, care ulterior acelei vârste se va diminua, fără însă a dispărea vreodată în mod definitiv.

e) Învățarea: dezvoltarea atașamentului se realizează pe fundamentul învățării distingerii elementelor familiare de cele străine;

f) Organizarea: dacă la începutul vieții comportamentul de atașament este mediat de o serie de reacții schematice, odată cu sfârșitul primului an de viață acest comportament este mediat de sisteme comportamentale complexe care încorporează modele de reprezentare în raport cu mediul și sinele. Sistemele respective pot fi activate/dezactivate de factori specifici de mediu.

g) Funcția biologică: comportamentul de atașament există în cazul majorității mamiferelor, iar la unele dintre acestea persistă pe parcursul întregii vieți. Proximitatea pe care animalul o menține față de adult are ca scop asigurarea șanselor de supraviețuire.

            Orice situație care presupune separarea de o figură de atașament este o situație care poate provoca frică, fără însă a fi în mod obligatoriu periculoasă. O parte dintre aceste situații implică întunericul și modificări bruște la nivelul stimulilor (zgomote puternice, mișcări neprevăzute, obiecte și persoane străine etc.). Nu numai oamenii sunt alarmați de aceste situații, ci și animalele, iar frica apare urmare a faptului că situațiile respective pot indica un risc crescut de pericol. Refacerea proximității reduce gradul de pericol al situației, protejând individul de posibilele amenințări. Așadar, reacțiile de anxietate produse de separarea de o figură de atașament nu numai că sunt sănătoase, dar constituie o funcție biologică care a contribuit la supraviețuirea speciei. Bowlby este de părere că întreaga capacitate a indivizilor umani de a forma legături afectuoase cu alți indivizi este influențată de calitatea experiențelor dintre acest individ și părinții săi și că problemele de cuplu sau neînțelegerile în relațiile cu copiii, dar și simptomele unor tulburări nevrotice sau de personalitate se leagă de deficiențele din cadrul relației părinte-copil (pp. 200 – 202).

Tipurile de atașamente și efectele comportamentelor parentale patogene

            Tiparele parentale specifice care conduc la apariția psihopatologiei sunt, conform lui Bowlby, următoarele (pp. 204 – 205): a) una sau ambele figuri de atașament (mama și tata) manifestă lipsă de interes cu privire la cererile de îngrijire care provin din partea copilului sau denigrează și resping copilul; b) perioade de absență și discontinuitate în interacțiunile parentale; c) utilizarea amenințărilor de către figurile de atașament prin care copilului îi este transmis că nu va mai primi iubirea acestora, cu scopul de a-l controla; d) amenințarea copilului cu abandonul; e) amenințări din partea figurilor de atașament prin care copilului îi este transmisă ideea că părintele își va ucide partenerul, pe el, sau se va sinucide; f) inducerea sentimentelor de vinovăție copilului, prin care acesta este făcut responsabil de îmbolnăvirea/moartea unuia dintre părinții săi.

            Oricare dintre aceste comportamente poate crea în copil (dar și în adult) o stare de anxietate continuă în legătură cu posibilitatea pierderii figurii de atașament, ceea ce conduce la o manifestare redusă a comportamentului de atașament. În acest caz, individul este caracterizat de un atașament anxios. Comportamentele parentale patogene pot să creeze sentimente intense de furie în copil, dar și să inhibe astfel de trăiri. Când acestea un inhibate, copilul se confruntă cu un puternic resentiment care se manifestă preponderent la nivel inconștient și care continuă chiar și pe parcursul perioadei adulte, fiind exprimat (deplasat) către alte persoane (ex. partenerul de cuplu). În opoziție cu atașamentul anxios se află tipologia autonomiei compulsive (care va fi ulterior conceptualizat sub denumirea de atașament evitant), în care individul caută să realizeze toate activitățile în mod individual, fără a primi susținere sau a căuta iubire din partea celorlalți (cel puțin aparent). Individul își inhibă sentimentele și comportamentul de atașament și își neagă dorințele de relaționare apropiată cu alte persoane, exprimând o lipsă totală de încredere în ceilalți și teamă în raport cu posibilitatea de a se baza (a depinde) pe (de) altcineva. În acest sens, evenimentele care au capacitatea de a conduce la aceste tipologii de atașament sunt, în mod specific, îmbolnăvirea gravă sau moartea unei figuri de atașament, alături de separarea de aceasta. Odată ce modelele reprezentative se concretizează în perioada copilăriei, acestea rămân stabile pe parcursul vieții, chiar și în perioada adultă, ceea ce conduce la o suprapunere a unei noi relații peste modelul deja existent. Așadar, individul ajunge să reacționeze în noile relații în același mod specific în care reacționa în raport cu părinții săi, având totodată și așteptări de a fi perceput și tratat de noii parteneri în conformitate cu modelul anterior integrat (pp. 206 – 211).

Text scris de Radu Mihai.

Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2020, Decembrie 20). O schimbare de paradigmă: teoria atașamentului sau perspectiva lui John Bowlby despre crearea și ruperea legăturilor afective. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2020/12/20/o-schimbare-de-paradigma-teoria-atasamentului-sau-perspectiva-lui-john-bowlby-despre-crearea-si-ruperea-legaturilor-afective/

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: John Bowlby, „Crearea și ruperea legăturilor afective”, trad. Violeta Bîrzescu, Editura Trei, București, 2016.

Sursă foto #1: thescienceofpsychotherapy
Sursă foto #2: cambridge.org
Sursă foto #3: researchgate.net


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.