Rosario Assunto despre spațiul verde ca surogat al peisajului și efect al utilitarismului distrugător

Spațiul verde este un biet petec verde strecurat printre construcțiile, ce alungă peisajul împingându-l odată cu blocurile, vilele, mall-urile, fabricile…atât de utile omului. Utilitarismul cotropește peisajul și păstrează fărâme din el printre construcțiile unde oamenii stau unii peste ceilalți, fiecare în cutiuța/cușca lui utilă. Uneori omul urbanizat se poate re-crea după atâta viață utilă, aparent benefică, dar se pare distrugătoare, după cum ne vorbește limba mai inteligentă decât noi. Cum spune un înțelept din secolul XX limba vorbește prin noi și ne spune că ne oferim re-creații prin peticul de verdeață, numit spațiu verde, fărâmă de peisaj sau de grădină, dar fără deschiderea spre infinit de care Rosario Assunto pomenește în mod repetat, când vorbește de valoarea peisajului.

Bucățica de spațiu verde, înlocuitor inferior al peisajului printre mamuții de beton și din sticlă, este locul unde homo sapiens, domesticit în cușca civilizației își regăsește un pic de evadare, evadare cerută de acel ,,subsol’’ atât de bine ascuns, de refulat, de inhibat la animalele culturale și cultivate.  Naturalul din om a coborât în subsolul ființei pe măsură ce s-a civilizat urcând treptele de beton la etaje mai apropiate de cer. În spațiul verde sălbaticul ascuns bine în omul modern doar se perpelește în agonie dând din ciment în ciment iar cultivatul căutător de  frumoase peisaje le caută pe telefon și visează la ele.

Spațiul verde este un efect al utilitarismului, al rațiunii utilitariste care a distrus întâlnirea dintre natura cu abundența ei de plante și arta anticelor forme ornamentale, întâlnire despre care un Domenico Montelatici vorbea legat de Roma în secolul XVII. O Villa Ludovisi distrusă de construcțiile ,,moderne’’ și ,,utile’’, o Villa Borghese unde nu mai există întâlnirea natura-artă menționată de Montelatici, ci doar spații verzi. Povestirea lui Montelatici despre Villa Borghese devenind istorie și literatură (pp. 301-302). ,,Civilizația’’ utilitaristă pretinde a înlocui peisajul și grădina cu spațiul verde, dar peisajul și grădina au în ele ceea ce spațiul verde nici măcar nu poate făgădui. Ceea ce peisajul și grădina oferă oamenilor este frumusețea, în multiple variante, frumusețe ce înveselește călătorul dar și lucrătorul din câmp sau de pe deal…

Frumusețea depășește mereu orice funcție utilă i s-ar atribui (Goethe și Schiller). Spațiul verde poate da recreația și plăcerea fizică de a te mișca, găsite și în mișcarea din peisaj sau în grădină, dar plăcerea nu este doar fizică, este plăcere a fanteziei, a minții, ce poate deveni mulțumire de a exista (De Giorgi-Bertola). Este plăcerea estetică, plăcerea contemplației grădinii sau peisajului, o plăcere ce o depășește pe cea fizică. Plăcere estetică ce se adaugă făptuirii noastre și o eliberează fiindcă în contemplarea peisajului sau a grădinii se dublează locul unde suntem. Apare prin contemplare un alt loc, acesta îl transcende făcând ca ființarea noastră să nu fie doar aici în făptuire, ci și dincolo de acum, în ,,supralumea frumuseții care infinitizează finitatea timpului’’ meu și a ,,spațiului’’ unde mă aflu contemplând peisajul sau grădina (pp. 304-306).

Că peisajele și grădinile au deschis spre infinit, spre creație depășind lumea, o demonstrează literatura despre ele scrisă de Herder, Goethe, Hoffmannsthal, Bettinelli…Grădinile și peisajele sunt azi împărțite în loturi pentru construcții sugrumând ici și colo petice de verdeață. Spațiile verzi nu inspiră însă creația și literatura de călătorie. Frumusețea din peisaj și din grădină este autotelică, pentru ea însăși, față de funcționalitatea utilitaristelor și pozitivistelor spații verzi (pozitiviste însemnând toate acele viziuni, practici, atitudini bazate pe științe și pe tehnică ce urmăresc limitarea la lumea materială, la satisfacerea nevoilor  umane, la ce este util și funcțional pentru viața omului).

Spațiile verzi sunt proiectate încât sunt absolut indiferente față de contemplația ca activitate prin care viața umană își depășește propria finalitate, Spațiile verzi sunt proiectate deoarece nu există contemplație și un ,,dincolo’’ de locul unde se află utilitaristul și pozitivistul, lumea lor modernă este un tablou cu construcții și petece de verdeață printre ele. Spațiul verde are doar o funcție ca și omul care se re-creează în el.

Arta grădinilor, bine legată de muzica interpretată în ele, este un triumf al artei arătată ca natură, o artă de parcă ar fi natură. Așa cum în peisajul, chiar brutalizat și desfigurat uneori de construcțiile umane, se arată natura ca artă, o natură de parcă ar fi artă.

Este o sarcină ce rămâne vie, chiar dacă eșuată aproape mereu, ca peisajul și grădina să fie valori pentru contemplație, opere, surse ale frumuseții și nu doar spațiu verde utilitar și parc recreativ. Spațiul verde utilitar este de cele mai multe ori indiferent față de această frumusețe – categorie a esteticii. Urâțenia orașului modern impunându-se prin lipsa grădinilor și peisajelor, urâțenie ce scapă de multe ori ființelor care se re-creează trăgându-și sufletul printre arborii chinuiți cu rădăcinile sub ciment, vânând câte un apus de soare deasupra blocurilor, un colț de cer colorat după mastodonții de beton, sticlă și oțel, un peisaj industrial printre coșurile fumegânde ale fabricilor.

Assunto nădăjduiește că orașul modern ar reînvia estetic odată cu reapariția grădinii, însă fuga modernilor din orașe către natură, măcar pentru o zi de re-creere, arată că nădejdea lui a cam fost zadarnică până acum. Orașul modern are spații verzi utilitariste, parcuri de re-creere pentru mișcarea mamiferelor anchilozate în cutiuță, orașul modern nu are grădini și nu este o grădină. Gâtuitele spații verzi sunt o alegorie pentru viața omului modern din orașul modern, ele rămân un surogat pentru peisaj și grădină. Și totuși la grădină aspiră câte un locuitor al blocului, ce vrea să facă din spațiul verde de lângă bloc, o lume a plantelor, așa cum era cândva acolo și cum va să fie.

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Rosario Assunto, Peisajul și estetica, Vol. 2, trad. Olga Mărculescu, Meridiane, București, 1986, pp. 301-310

surse foto: proprie, wikiwand.com, radiocl1.it