Opera atribuită lui Cato, Distihia moralia Catonis este o culegere de maxime, sentențe, fiind corectată, comentată și dedicată de Erasmus din Rotterdam prietenului său Juan Nevius, conducătorul unui liceu din Leuven. Această culegere este dedicată conducătorului școlii pentru a-i servi ca material didactic pentru elevii săi. Materialul didactic fiind un sprijin pentru Nevius în continuarea activității sale de cultivare a elevilor, de ferire de barbaria ignorantă, de a-i învăța pe elevi știința literelor și judecata moravurilor epocii în care trăiesc prin cunoașterea maximelor, sentențelor din culegerea atribuită lui Cato incluzând și comentariile lui Erasmus.
Cunoașterea desfășurându-se nu numai prin analizele din știința literelor, ci și prin exerciții spirituale fiindcă maximele sunt manifestarea unei filosofii, a unei practici filosofice. Distihurile lui Cato nu sunt doar dicta memorabilia adică aforisme, proverbe, sentențe, maxime, ci și mijloace pentru exersarea spirituală. Exersarea se concentrează pe viața de aici: ,,lasă misterele divinității și nu te întreba ce este cerul. Întrucât ești muritor, ocupă-te de lucrurile omenești’’. Sunt pierdute bucuriile vieții când omul își face griji pentru moarte fiindu-i teamă de ea și trăind cu această teamă. Este un lucru prostesc să fie trăite clipele vieții cu această teamă de moarte. Concentrarea pare a fi pe momentele vieții, lăsând la o parte sfârșitul și misterele de dincolo, trădând parcă o influență epicureică.
Îndemnurile morale sunt majoritare și chiar o credință într-o întocmire ,,morală’’ a lumii pare să transpară din distihurile autorului/autorilor, fiindcă, probabil, ,,culegerea’’ distihurilor este provenită de la mai mulți autori. ,,Timpul ascunde relele, dar tot timpul le și scoate la iveală’’, iar Erasmus crede și el că ,,păcatele nu scapă nepedepsite’’. ,,Destinul este îngăduitor cu cei răi, ca să poată să-i pedepsească’’ (maximă după Cicero). Adversarul care a învins prin mijloace necinstite, nu va fi fericit mult timp, Erasmus chemând judecata divină, iar autorul numit Cato chemând la stoica suportare a condamnării pe nedrept, la a nu fi mâhniți pentru ceea ce ni se întâmplă pe nedrept, fiindcă ,,nimeni nu se bucură mult dacă a învins într-un proces nedrept’’. Probabil la noi, aproape toți românii, ce au suportat condamnări la procese, socotindu-se nedreptățiți ar asimila această maximă.
Însă după vrajbă, dușmănia trebuie uitată, spune Cato, doar oamenii răi nu uită dușmăniile încheiate. La fel cel ce se învinovățește în fața celorlalți caută gloria vană așteptând ca cei de față la autoblamarea lui să-l laude și să-l contrazică. El este ca un lăudăros mascat, făcând paradă cu autoînvinovățirea lui. Doar ,,proștii pe care gloria vană îi chinuie’’ se laudă și să autoblamează de față cu alții. Autorul este îngăduitor cu păcatul, dar sfătuiește să fie făcut în solitudine ca nu cumva prietenii să-l învinovățească pentru păcatele de care îi este rușine și de care prietenii l-ar învinovăți.
A duce viața cu măsură este o moștenire greacă ce vorbește și în distihurile scrise în latină: nu disprețui puterile unui trup mic ce poate avea un spirit mare, cedează pentru moment celui superior, nu te certa cu necunoscuți, nu încerca să afli ce ți-a hărăzit Dumnezeu sau destinul, nu provoca invidie prin luxul nemăsurat, folosește cu moderație ce ai câștigat, fă-o pe ignorantul când circumstanța o cere, adică de te afli printre neghiobi nu fă pe înțeleptul, fugi de risipă, dă puțină crezare celor care vorbesc mult, să nu ierți ce păcătuiești la băutură, vinovat este cel ce bea mult și face rele, nu lua la supărare hotărâri asupra cărora există îndoieli, furia împiedică sufletul să vadă adevărul – ,,Impedit ira animum, ne possit cernere verum…ira obstat animi iudicio’’, sună atât de frumos aceste exerciții pentru mintea latină, iar româna se arată într-o altă lumină, mai ales când latina a devenit o poveste despre vremuri apuse în școala românească. La fel de trecute sunt și astfel de exerciții, dar ele sunt rămase în tradiția spirituală, din care face parte și această carte, gata să fie reînviată de oricine, individual, nu cu gloata ignorantă, prea ignară și mărginită la ce este ,,util’’. Bucură-te de cele mărunte, trage-ți barca vieții pe un rău mai mic, pe o apă lăturalnică și liniștită, eventual cu o carte în brațe, ce pare măruntă ca aceasta dar nu este.
Al 16-lea distih de la începutul cărții, aflat într-o serie de îndemnuri de la roagă-te la Dumnezeu și cinstește-ți părinții până la fii harnic și curat, este: ,,Libros lege’’- citește cărți, iar Erasmus comentează motivul: din cărți învățăm mai repede ceea ce se poate învăța mai greu din experiența lungă a vieții. Erasmus nu știa de unii indivizi care au școala vieții și nu au nevoie de cărți, așa zic ei cei mulți cu școala vieții și pro.
Al 17-lea îndemn este: ține minte ceea ce citești. Fiindcă unii citesc dar nu țin minte nimic, adaugă Erasmus. Într-adevăr o cale de aducere aminte a ce a fost citit este exersarea îndemnurilor, distihurilor, maximelor, acestea devenind maxime ale propriei existențe. ,,Instruiește-ți spiritul cu precepte și nu înceta să înveți, căci viața fără învățătură este ca o imagine a morții’’. Este o viață desconsiderată cea în care spiritul nu exersează modelând viața prin creația artei de a trăi bine din care face parte și această culegere de exerciții pentru ,,anima’’.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Cato, Distihuri morale: despre principiile vieții obișnuite; corectate și comentate de Erasmus din Rotterdam, ediție bilingvă, studiu introductiv, traducere și note de Traian Diaconescu, editura Saeculum Vizual, București, 2008, pp. 9, 21, 23, 25, 31, 33-35, 79, 80-81, 83, 85, 87, 91, 99.
Pingback: Werner Jaeger despre ,,Paideia Christi’’ – Lumen in mundo