,,Originile creativității umane’’ într-o carte necreativă de Edward O. Wilson

Coperțile cărții sunt împânzite cu argumente vrând să convingă cititorul despre valoarea autorului și cărții, de parcă nu am ști nimic despre marketing sau nu am ști că nu orice carte este valoroasă doar pentru că este scrisă de un autor premiat sau de un renumit om de știință.

Creativitatea este o trăsătură unică și definitorie a speciei noastre, spune Wilson, dar este unică și nu prea. Este un sentiment că numai intelectul și emoțiile umane sunt capabile de creativitate, această trăsătură unică (creativitatea) are nevoie de  caracteristica evolutivă sau alternativa ar fi de neconceput a apariției creativității: creativitatea ar fi ceva divin. Acest ceva divin, această presupunere a originii divine  este ,,aproape cu certitudine greșită’’.

În numele cui vorbește acum Wilson? În numele științei sau a filosofiei materialiste care stă la baza științei pe care o practică, mai precis a sociobiologismului evoluționist? Poziția lui Wilson seamănă cu a lui Weinberg, cu siguranță și cu a altor oameni de știință, care în numele științei își dau cu părerea făcând filosofie scientistă vopsită în pseudo-știință dând verdicte ,,aproape cu certitudine’’ despre orice, inclusiv originile (ne),,divine’’ și evoluționiste ale creativității.

Narațiunea lui Wilson despre apariția omului: creșterea capacității craniene, folosirea focului, uneltelor, sociabilitatea, limbajul articulat, povestirile de la lumina focului etc., poate fi pusă alături de cele imaginate, pe baza dovezilor desigur, de Leakey și Condemi/Savatier. Wilson chiar scrie o povestire rudimentară despre cum ar fi povestit vânătorul la lumina focului, ghicind că acolo își are o sursă creativitatea omului. După ce citești cărți despre apariția omului, retrăiești o monotonie tocmai din lipsa creativității narațiunilor ,,oamenilor de știință’’ despre originea omului. Miturile chiar neverosimile sau absurde au fost mai creative cu certitudine decât narațiunile stângace ale paleoantropologilor sau precum ale unui sociobiologist evoluționist ca Wilson.

Desigur impulsul către inovație, creație, este un analog al evoluției genetice, ,,evoluția culturală’’ adaptează specia umană la mediu și transformările lui. Inovațiile sunt echivalentul mutațiilor din genom. Ca și mutațiile, accidente biologice, ce dispar, sunt negative, sunt neutre, dar și reușesc, dintre inovații doar unele sunt învingătoare în spectacolul realității. Wilson reia tema veche, dezvoltată și de Schopenhauer, că frumusețea este ceva biologic, că evaluarea estetică este legată de supraviețuire și reproducere.

Wilson discutând despre creatori și arte își exprimă speranța că aprecierea artei poate fi îmbunătățită cu informații din știință. Dacă vor evita această îmbunătățire, ,,artele creative’’ vor crește precum copacii în afara pădurii, departe de ,,ecosistemul lumii vii’’. Poate nu ați înțeles sau sunteți nedumeriți de aceste metafore biologiste: artele fără marea susținere a ,,adevărului’’ primit de la științe, precum sociobiologismul lui Wilson, vor fi departe de ,,lumea vie’’, într-o lume solitară, fantastică, ireală, pentru că realitatea este capturată de ,,știința’’ lui Wilson, iar artele creative vor fi ,,îmbunătățite’’ doar prin ea.

Disciplinele umaniste, incluzând artele creative și filosofia, au rămas în afara lumii înconjurătoare, și-au negat rădăcinile și au rămas statice. Firește este vorba de lumea redusă la conceptele științelor naturii, la aceasta se referă Wilson, lumea ca rezultat al evoluției, unde disciplinele umaniste au săvârșit păcatul de a fi statice și nu au ținut ritmul evoluției pentru a fi ,,unite’’ cu știința, ,,informate’’ de ea.  

Natura umană (un concept filosofic), spune omul de știință, nu este în gene sau în trăsături culturale, ci în ,,programarea’’ de a învăța anumite tipuri de comportament, ,,învățare programată’’ – așa este numită de psihologi. Psihologii au stat alături de ,,evoluția’’ descoperită de omul științific și au descoperit omul mașină/calculator care învață ,,programat’’.

De asemenea avem în natura noastră ,,învățare contraprogramată’’, de exemplu să nu ne încredem în străini cum au făcut celebrele adolescente oltence din Caracal sau fobiile de șerpi sau de păianjeni își au originea tocmai în această contraprogramare. Să fie o întâmplare găsirea în natura umană a fobiei lui Edward Wilson față de păianjeni, mărturisită de el și în ,,sensul existenței umane’’, fobie originată în această fundamentală programare a contraprogramării? Cum rămâne cu copiii atrași de păianjeni, de șerpi ori de pădurile întunecate? Pentru că știința se ocupă cu posibilul, găsim desigur o explicație și pentru asemenea neprogramare a contraprogramării.

Ca un venerabil cunoscător a toate, O. Wilson sfătuiește disciplinele umaniste să găsească alianțe în discipline precum: antropologia, paleontologia, psihologia, neuroștiințele și biologia evoluționistă. Altfel, disciplinele umaniste vor fi ,,inutil’’ de antropocentrice, ele nu vor avea abilitatea și forța de a cunoaște ,,cauza ultimă’’ (un termen filosofic) a condiției umane (alt termen filosofic). Astfel Wilson face un tur de ,,forță’’ și ne arată banalitatea că suntem o specie audio-vizuală, demonstrând cât de ,,anosmici’’ suntem față de alte viețuitoare, cât de slabe sunt senzațiile umane ce nu țin de văz sau de auz. Chiar dacă avem mintea limitată la mediu este de mirare cât poate cunoaște mintea omului ,,evoluat’’ sau doar citind cartea lui Wilson cât poate cunoaște mintea omului despre performanțele senzoriale ale animalelor, deși suntem ca specie depășiți de performanțele lor. Cauza ultimă a explicației naturii umane nu poate fi găsită decât în științele bazate pe explicații reducționist-materialiste, altfel creatorii din disciplinele umaniste bat câmpiile în jurul omului, în mod inutil și antropocentric. Se pare că Wilson discutând despre simțurile viețuitoarelor, tot de la simțurile omului a plecat și la ele s-a întors. Cam mult antropocentrism pentru un om de știință.

,,Toate lucrurile trebuie măsurate pentru înțelegerea omului’’, dar în măsurarea lumii, pe care o introduce și o regăsește în lucruri, omul nu prea poate să-și depășească prejudecățile împlântate bine din filosofia materialistă de bază, ce transformă viața în ceva fizic și chimic, măsurat riguros pentru a înțelege cauza ultimă a omului. Wilson spune că știința și tehnologia nu sunt ostile ,,disciplinelor umaniste’’, că nu le impun dogme supranaturale și ideologii oarbe. Desigur Wilson a uitat materialismul subiacent așa-numitei viziunii științifice, pe care el o construiește în această carte despre om și lumea lui.

El deplânge situația neimportantă a disciplinelor umaniste în SUA dând vina că au pierdut în concurență cu religia, deși recunoaște că știința și tehnologia sunt utile. Desigur, așa mărturisește o parte a adevărului: științele umaniste nu au pierdut doar din cauza concurenței religiei, ci și în fața utilității științei și tehnologiei. Știința, ca o cercetare pură, își are utilitatea în cunoașterea însăși, dacă ar fi numai așa, cercetătorul furnicilor, cum este Wilson, nu prea ar fi util, dar reușind antropocentric să găsească o utilitate conexând sociabilitatea furnicilor cu a oamenilor a depășit ,,inutilitatea’’ disciplinelor umaniste, a căror utilitate ar fi să furnizeze valori în fața efectelor distrugătoare ale tehnologiei (și științei). Concluzionând: științele și tehnologia au supraviețuit în măsura în care au adus utilitate (bani).

Dar situația se va rezolva pentru că ,,știința și disciplinele umaniste’’ au aceeași origine adică procesele creative din creier, ele ar fi aduse mai aproape și unite prin preluarea aplicată a celor 5 științe enumerate anterior, care firește ele sunt mai utile. Ele 5 fiind legate prin evoluția prezentă în ereditate și în cultură. Dacă evoluția a scos hominizi de ce nu ar rezolva și uniunea disciplinelor umaniste cu ,,adevăratele’’ științe. Wilson încercând să intuiască ca un om de știință ce face predicții evoluția culturală viitoare, el vorbind de disciplinele umaniste ce ,,vor trebui să se contopească cu știința’’, amin!

Această ,,viziune’’ profetico-predictivo-constructivă a viitorului este un pic ironică din două motive. Primul motiv: după ce științele umaniste au visat la exactitatea științelor naturii, iar unele, ca psihologia menționată de Wilson, au încercat în zadar să devină ca științele naturii, acum un om de știință vorbește de ,,trebuie’’ ca disciplinele umaniste să se unească cu ,,științele’’. Această unire ar fi benefică disciplinelor umaniste pentru a scăpa de antropocentrism (prezent și la Wilson după cum am arătat în povestea cu simțurile), pentru a ieși din bula simțurilor umane (de parcă creația lui Novalis se reduce la bula senzorială, incredibilă ignoranță la un ,,om de știință’’, de fapt, glumind, ar fi ceva dacă un Novalis ar scrie versuri având simțurile furnicilor, un romantic cu simțuri de furnică). Apoi unirea științelor ar fi benefică pentru a conecta cultura cu evoluția genetică a istoriei culturii.

Toate cele trei ,,beneficii’’ subordonate producerii unei viziuni ,,complete’’ a ce suntem. Pe scurt: Wilson vrea o ,,imagine completă’’ a omului creată prin această unire a științelor adică un scientism materialist pe baze științifice adică sociobiologist-evoluționiste.

Al doilea motiv ironic este că Wilson repetă istoria: un om de știință vrea să descopere adevărul ,,complet’’ prin deschiderea condescendentă față de domeniile umaniste, care ,,trebuie’’ unite cu științele naturii, nu mai așteptăm ca ele să le imite pe veritabilele științe ale naturii, sunt năbădăioase adică creative și atunci trebuie ,,unite’’. Cele 5 discipline amintite au un fir ce le unește: ,,evoluția prin selecție naturală’’. Plecând de la spusa unui ,,mare genetician’’: ,,în biologie, nimic n-are sens decât în lumina evoluției’’, această afirmație trebuie extinsă, așa încât în știință și în disciplinele umaniste nimic n-are sens decât în lumina evoluției. Iată noua dogmă ce va lumina calea științelor unite, o dogmă nu supra-naturală, doar ,,naturală’’. O astfel de extindere generalizată în domenii pe care omul de știință abia le cunoaște nu poate fi decât una filosofică și puțin probabil fundamentată logic, Wilson repetând ,,evoluția’’ ,,îndrăzneață’’ a unui Auguste Comte, ce vedea stadiul științific al omenirii depășind metafizica, teologia, niște domenii retrograde și reacționare.

Dacă credeți că exagerez citiți pagina 161, unde din nou Wilson reproșează ,,conștiinței umaniste’’ îngustimea, bula, antropocentrismul, fiind oarbă față de rădăcinile disciplinelor umaniste, acestea fiind ,,evenimentele evoluționiste’’ din preistorie, umaniștii ignorând procesele fizice și biologice din lume adică procesele fizico-chimice la care este redus Totul. Unirea științelor este rădăcina noului, celui de  al treilea ,,iluminism’’. După Atena lui Platon și Aristotel (primul iluminism), apoi știința galileană, filosofia de la Descartes la Rousseau (al doilea), al treilea va fi această unificare  în care oamenii de știință și ,,savanții’’ din științele umaniste vor deveni liderii unei noi filosofii, ce va reuni tot ce va fi mai bun din aceste domenii ale cunoașterii.

Deci, în sfârșit, iese la iveală proiectata filosofie materialistă, biologist-evoluționistă, bază pentru noul iluminism, care poate va dura, zice Wilson, dacă nu durează, măcar ați cunoscut-o citindu-l pe el, Wilson, vorbind de știință și filosofând fără să știe sau făcându-se că nu știe. În rest, omul de știință serios trebuie să manifeste o oarecare incertitudine și să se exprime în termeni de probabilitate, zice Wilson, însă rar am văzut acest îndemn ideal respectat în cartea acestui om de știință.

Un punct în care Wilson se întâlnește cu disciplinele umaniste, este intrare naturii în habitatul locuit de oameni. Dacă Assunto vorbea de esteticitate, frumusețea peisajului, orașul ucigător de peisaj mai ales datorită științei și tehnologiei, Wilson vorbește de grădini pe acoperișuri, plante cățărătoare pe zgârie-nori  sau televizoare cât pereții în care să fie văzute în timp real habitate sălbatice…

Omenirea, considerată o ,,perturbație în natură’’, nu va avea sentimente ca față de o ,,mamă natură’’, evaluând totul pe baza filosofiei și științei susținute de Wilson. Experiența unificării cu natura, citată de Wilson, experiențele asemănătoare pe care el spune că le-a avut ca naturalist, el le poate reduce la procese fizico-chimice, selecție, adaptare etc., dar ele sunt mai mult decât atât. Wilson o știe când spune că nu găsește cuvintele pentru a relata starea trăită, ,,plăcerea’’, când studiază, ,,vânează’’ speciile ,,Mamei Natură’’.    

scris de Cătălin Spătaru

sursă: Edward O. Wilson, Originile creativității umane, Trad. Elena Drăgușin-Richard, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 11, 15, 20-29, 40-41, 44-45, 48-49, 51, 53, 62, 64-71, 73, 79, 81-82, 87, 92, 105-106, 111, 117-118, 132-133, 161-167  

surse imagini: proprie, amazon.com


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.