Vom fi mai inteligenți după parcurgerea cărții, declară Nisbett la sfârșitul introducerii, dar nu cu un IQ mai mare, semn că inteligența nu se poate măsura întru totul, dar poate fi susținută, ținută în viață, transformată, dezvoltată pe multiple căi sau cu diferite instrumente, ca să utilizăm un limbaj mecanicizat.
Gândirea folosește ca instrumente schemele mentale, cadre de cunoaștere aplicate realității pentru a o înțelege, stereotipurile fiind o clasă de scheme mentale ce folosesc generalizări precum etichetele aplicate (elitist, țăran, doctor etc.). Există o serie de sensuri incluse în scheme cognitive ce determină gândirea și deciziile omului, de exemplu, mediul colorat în verde și albastru stimulează creativitatea, roșul în profil este mai atrăgător, uraganele cu nume feminine sunt evaluate mai puțin periculoase și oameni își iau mai puține măsuri de precauție, o nucă de cocos, ce poate semăna cu un cap uman, pusă deasupra unei cutii de donații atrage mai multe donații etc.
Încadrarea unei informații activează o schemă mentală: pentru unii același om este luptător pentru libertate, pentru alții un terorist, muncitor neînregistrat oficial versus străin ilegal, un produs este socotit mai bun dacă este prezentat cu 90% reușită decât dacă este prezentat ca având 10% eșec. Euristica este și ea o schemă mentală bazată pe intuiție, experiență, reguli acceptate tacit. Un agricultor nu-și face după prima grindină asigurare pentru că știe că grindina este rară în zona proprietății sale, dar și anii următori grindina îi distruge recoltele. Acesta este un exemplu de eșec al euristicii.
Schemele mentale influențează interpretarea pe care o dăm lucrurilor iar o atitudine de cântărire a propriilor judecăți, de observare a percepțiilor accidentale, ce sunt irelevante, dar ne influențează, de atenție la cum euristica produce judecăți, o evaluare a judecăților altora, ne poate face mai modești, mai umili în cutezanța de a judeca definitiv evenimentele, persoanele, situațiile cu care ne confruntăm.
Una dintre erorile majore în judecare este eroarea de atribuire unde judecăm supraestimând factorii personali în ce face cineva și nu puterea contextului, a împrejurărilor unde cineva acționează. De exemplu, vedem refuzul de a ajuta și nu contextul refuzului. Nu ținem seama de circumstanțe, de aceea facem eroarea de atribuire, atribuind caracteristici cuiva fără a ține seama de context, fiind influențați de situații accidentale. Oamenii își schimbă opiniile influențați de ceilalți, de multe ori negând influența, așa cum demonstrează experimentele.
Contextul ignorat nu include doar influența socială, ci și pe cea culturală. În fața unei imagini cu scene subacvatice, americanii vedeau peștii, japonezii peisajul acvatic cu apa, pietrele, scoicile apoi peștii, observând cu mai mult de 60% detalii decât americanii… Astfel asiaticii par să țină cont mai mult de conjunctură, de circumstanțe și context când evaluează situații, în timp ce americanii țin cont de dispoziția de moment a omului. Asiaticii sunt mai puțin predispuși să facă erori de atribuire decât americanii pentru că țin seama mai mult de context. Asiaticii având o perspectivă mai holistică asupra lumii, comportamentul omului sau situarea obiectelor nu sunt evaluate fără relațiile cu contextul unde apar. Așa încât, Nisbett îi urmează pe înțelepți, și precum Cristophe Andre care găsește ca fiind o caracteristică a înțelepciunii înțelegerea contextului, recomandă să fim ca asiaticii în gândire dând atenție sporită contextului.
Tot o atribuire este efectul halou al persoanei evaluate, de exemplu, credem că avem senzații dezagreabile și evaluare scăzută a unei persoane pentru că face gesturi, are accente, arată o înfățișare dezagreabilă, dar de fapt este invers, avem o percepție antemergătoare judecăților noastre negative, cu alte cuvinte verdictul este deja dat în mod inconștient cu privire la cineva, apoi emitem judecăți negative despre ce ni se pare dezagreabil la o persoană.
Percepția subliminală, neconștientizată, este cea de care se folosesc cei care vor să convingă subliminal, iar experimente simple arată cum ajungem să evaluăm pozitiv sau negativ în funcție de anumiți stimuli dirijați de experimentatori. Explicațiile despre motivațiile proprii sau ale altora trebuie privite cu scepticism, de multe ori fiind improvizații de explicații.
În cazul unor decizii importante o analiză costuri-beneficii este necesară dar după ce am făcut-o, aruncăm hârtie și lăsăm acel subconștient ce ne influențează, ce contribuie la creație, să găsească soluția cea mai bună. O analiză costuri-beneficii este necesară în privința politicilor publice, pentru că se riscă a se cheltui prea mult pentru a salva puține vieți când putem cheltui mai puțin pentru a salva multe vieți. Să fie acesta cazul cu miliardele aruncate pentru vaccinuri nefolosite evitând o mortalitate procentual foarte mică, blocând spitalele, neinvestind miliardele în spitale, în tratamente pentru cancer, în susținerea celor care au nevoie de tratamente costisitoare și de care sunt pline paginile ONG-urilor cu donații pentru tratamentele bolnavilor?
,,Mortul de la groapă nu se mai întoarce’’, adică ce este cost irecuperabil nu trebuie mărit în continuare: nu mănânc o mâncare ce nu-mi place pentru că am plătit-o, nu stau la un film la cinema deși nu-mi place etc. Propaganda de multe ori folosește lucruri pierdute sau vieți pierdute pentru a duce un război în amintirea victimelor căzute sau firmele farmaceutice râd de cumpărători vânzând la prețuri mari medicamente pentru a recupera costul investit pentru dezvoltarea produsului, piața fiind cea care ar trebui să regleze prețul unui produs. Totuși costul investit nu este ceva hotărâtor în orice situație, dacă judecăm din această perspectivă timpul investit în ceva ce nu mai place în prezent, precum o căsătorie, ar trebui anulat și pus capăt căsătoriei, dar Nisbett este prudent față de aceste generalizări și aplicări în orice situații.
Costul de oportunitate, adică lucrul cel mai bun la care renunțăm când alegem ceva, este important de analizat când decizia este importantă dar calcularea obsesivă a costurilor de oportunitate la lucruri minore, este el însuși un cost de oportunitate pentru că pierdem timp prețios pentru o situație puțin importantă.
Există o aversiune de pierdere efect al dorinței de posesie care arată că suntem mai afectați, mai stimulați de pierdere decât de câștigarea a ceva în plus. Dacă unor profesori li s-a comunicat că vor pierde suma bonus dată la începutul semestrului în cazul în care studenții nu vor realiza standardele propuse, atunci studenții au fost mai bine pregătiți decât atunci când li s-au dat majorări profesorilor pentru ca studenții să îndeplinească anumite standarde fără pericolul de a pierde bonusurile salariale. La fel, s-a observat că de standurile mai puțin încărcate sunt atrași mai mulți clienți față de cele cu mai multe produse, fiindcă prea multe opțiuni creează confuzie, nehotărâre. Recomandările fiind potrivite în astfel de situații.
Observarea directă a obiectelor și evenimentelor ne oferă doar o parte, o mostră sau un eșantion, cu cât includem mai multe componente în eșantion cu atât suntem mai puțin subiectivi, aceasta fiind o probabilitate desigur. Avem impresia că înțelegem personalitatea cuiva plecând la o mostră din atitudinile sale, subevaluând contextul și producând predicții eronate cu privire la comportamentul său viitor.
Celebrele corelații între evenimente care de fapt nu includ în mod necesar o relație cauzală ne-au fost puse sub nas și sugerate în ultimii ani de tot felul de statistici manipulatoare din ,‚surse oficiale’’. Corelația menționată de Nisbett că oamenii care merg la biserică au o rată de mortalitate mai mică, amintește de o corelație la fel de înșelătoare din punct de vedere cauzal între morții mai mulți din timpul epidemiei de covid în țările majoritar ortodoxe, sugerând că religia ar fi de vină…Este precum corelația dintre creșterea numărului de alergii, astm, boli inflamatorii cronice intestinale și creșterea nivelului de trai, respectiv a nivelului de igienă sau a susținerii vieții prin servicii medicale. Ca o glumă, un polonez imigrant credea că alergiile sunt invenții ale americanilor. Evident că nu este o cauzalitate între nivelul de trai în sine și creșterea numărului de alergii sau boli autoimune.
Un studiu despre locuințele sociale identice aflate în blocuri înconjurate de verdeață, de maidane sau de beton, a susținut că infracțiunile sunt cu 50% mai mici în blocurile înconjurate de spații verzi față de celelalte. Acest experiment care prezintă o corelație ce poate fi importantă în schimbarea de peisaj a orașului are nevoie de un studiu randomizat care să dovedească o relație cauzală între spațiile verzi din jurul blocurilor și nivelul de infracțiuni. Dacă este o relație cauzală este nevoie de o analiză costuri-beneficii pentru a decide schimbarea aspectului orașului, spărgând betoane și punând verdeață. Este ridicolă toată această tragere de propriul păr a baronului modern Münchhausen pentru a se salva din mlaștina utilitarismului orașului modern betonat ca un cavou, având nevoie de studii randomizate, de analize costuri-beneficii pentru a ajunge să înțeleagă cum a distrus peisajul orașul modern și cum și-a distrus omul ,,utilitarist’’ integrarea în peisajul naturii pentru a deveni un mort-viu în cavoul orașului.
Regresia multiplă este examinarea relației dintre un set de variabile și o variabilă, cum ar fi numărul elevilor într-o clasă ce influențează performanțele elevilor la teste sau fumatul apariția bolilor cardiovasculare. Se susține că fumatul cauzează boli cardiovasculare dar există și alte variabile care influențează această cauzalitate (vârstă, venit, greutate etc.). În cazul numărului mare sau mic de elevi într-o clasă studiile randomizate nu sunt concludente, nu pare că numărul de elevi dintr-o clasă influențează performanța la teste. Desigur număr mare la Nisbett este maxim 25, la noi peste 30. Nisbett privește și el cazul Finlandei ce a depășit la testări nivelul SUA, el susține că finlandezii recrutează profesori dintre studenții cei mai buni, îi plătesc pe măsură, dau șansa și celor din medii mai puțin favorizate să aibă parte de aceeași educație ca cei din familii înstărite etc., în timp ce în SUA studenții mai slabi ajung profesori… În lumina celor susținute de Nisbett, discuția cu exemplul școlii finlandeze pentru români este rizibilă.
Regresia multiplă folosită în domenii de la epidemiologie la psihologie sau economie arată legături cauzale care sunt de fapt vorbe goale pentru că nu se poate controla ce influențează variabilele independente, de asemenea sunt lăsate la o parte variabile ce sunt considerate neimportante, nu sunt identificate variabilele-parazit ce influențează atât cauza cât și efectul, atât variabila independentă cât și pe cea dependentă, astfel că relația cauzală pură este un ideal, nu o necesitate explicativă.
După ce ne reamintește ce bănuiam deja, că relatările despre noi sunt distorsionate și eronate, raportându-ne mereu la un grup de referință când vorbim de atitudinile noastre, Nisbett recunoaște că aproape tot ce a scris intră în categoria raționamente inductive, că metodele științifice presupun aproape mereu inducția, iar concluziile sunt probabile. Cât de probabile? Dacă măsurăm ea va fi doar o probabilitate temporară, nu definitivă.
După ce trece prin logica formală unde silogismul de la pagina 401 este destul de neformal, Nisbett ajunge dincolo de formalizare la raționamentul dialectic, la comparația dintre logicile europene și asiatice. Gândirea dialectică inspirată de gândirea asiatică integrează dialectic contradicțiile pentru a înțelege mai bine lucrurile, o astfel de integrare făcând și Hegel în filosofia sa. Gândirea dialectică este antiformalistă punând accent pe conținut, lucrurile nu sunt entități ci evenimente în schimbare, cunoașterea fiind în principal nesigură. Gândirea dialectică arată limitele gândirii logic-formale și raționamentului științific în relațiile interumane, în cunoașterea istoriei unde contextul primează și nu șirul ordonat de evenimente. Contextul poate influența și munca cercetătorilor, astfel primatologii occidentali nu au cunoscut interacțiunile complexe dintre cimpanzei cum le-au cunoscut cei japonezi.
Reducționismul este asemănător cu briciul lui Ockham ce elimină teoriile, explicațiile complexe și superflue. De ce să-și bați capul cu mintea când o poți reduce la creier. Dar simplificarea reducționistă nu aduce mereu explicații adevărate și eficiență în tratarea bolilor mentale. 25 de miliarde cheltuite anual în neuroștiințe și 10 miliarde în genetică nu au produs vreun tratament nou în bolile mentale, nimic nou pentru schizofrenie de 50 de ani, la fel și în cazul depresiei nimic nou de 20 de ani. Se pare că reducționismul este doar o explicație comodă și ,,sigură’’ în privința relației minte-creier.
Falsificabilitatea popperiană este un criteriu de predare pentru științe în SUA pentru a elimina creaționismul, dar clasica testare și verificare a teoriei, chiar dacă nu duce decât la o generalizare inductivă, adică probabilă, este necesară științei. În plus, situația este mai complicată: dacă datele nu corespund teoriei, trebuie modificate datele, spune Einstein, dar de multe ori datele ce infirmă o teorie sunt minimalizate fiind căutate doar cele care o confirmă. Eddington ne sfătuiește să nu avem încredere în experimente ce nu au fost confirmate teoretic, adică nu există o teorie plauzibilă care să le integreze.
Ca să nu ne înșelăm cu privire la ce ne spun teoriile, experimentele, raționamentele, opiniile noastre despre realitate, Nisbett nu putea lăsa la o parte relativismul oricărei cunoașteri, ,,nihilismul postmodernist’’, ,,nu există nimic în afara unui text’’ (Derrida). Celebrul articol cacealma al lui Sokal în care se ,,susținea’’ că gravitația cuantică era un construct social ne indică cam ce se întâmplă când se crede că realitatea este doar un text sau o interpretare acceptată la un moment dat. Cum realitatea este foarte complexă putem să-i credem pe experți dacă se pun în acord, dacă nu se pun, atunci nu-i nimic sigur, dacă experții nu susțin ceva sigur atunci mai bine ne suspendăm judecățile, sugerează Russell. Dar ca și în cazul democrației la Churchill, experții sunt cei mai ,,nocivi oameni’’ cu excepția celorlalți care se dau drept experți și nu sunt (am întâlnit și noi astfel de ,,experți’’ în ultimii ani promovați de jurnaliști ignoranți). Dar cine spune aceasta? Nisbett, ce se autonumește expert în expertiza experților, expert în cunoaștere. Să ne întoarcem mereu însă la apelul la ,,umilința’’ cunoscătorului, adică la modestie și prudență în a susține ,,adevăruri’’, uneori abia verosimile, apel repetat de Nisbett ca îndemn la o cunoaștere mai amplă.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Richard E. Nisbett, Mindware. Instrumente pentru o gândire inteligentă, trad. Anamaria Schwab, Editura Litera, București, 2020, pp. 30, 38-41, 45-47, 50-52, 57, 63-64, 66, 71, 82-83, 85, 89-93, 99-102, 112-113, 122, 145, 158, 161-164, 177, 183, 190, 200-201, 240-241, 252, 254-255, 270, 277, 304, 306, 308-309, 311-312, 329, 332, 334-336, 338, 363-364, 394, 441-443, 448-450, 465, 468, 480-487, 491, 502-503, 505-507, 510, 518-519, 522, 524-525
surse foto: proprie, ebay.com, wikimedia.org
