Teologia este o problemă a teoriei politice: Platon pune problema acceptării în cetate a poeziei, a literaturii mitologiei și pietății eline. Termenul teologie se întâlnește prima dată într-un dialog platonician, unde tipurile teologiei trebuie să reprezinte adevărat Zeul în oricare gen al poeziei (epic, liric, tragic). Termenul ,,teologie’’ a fost inventat când miturile și literatura pietății trebuiau judecate de tribunalul rațiunii, ,,când simbolurile mitice create pentru a exprima întâlnirea om-divinitate…și-au pierdut forța revelatoare pentru experiența și conștiința omului’’. Cum nu există teologie fără implicații politice, așa nu există nici teorie politică fără implicații teologice.
Donoso Cortes, apărătorul regalismului catolic și Proudhon, susținătorul ateismului anarhist și socialist, sunt de acord: la baza politicii este o teologie. Moartea Marelui Pan de la sfârșitul Antichității este reluată odată cu Revoluția Franceză și cezarismul napoleonian: Hegel, Nietzsche, Comte și Marx au sesizat trecerea în epoca ateismului politic. Guvernarea poporului, de către popor și pentru popor, este afirmarea suveranității poporului, iar acest principiu democratic a contaminat toată sfera influenței occidentale. Principiul ierarhic dominant din Antichitate și din Evul Mediu până la Revoluția Franceză este înlocuit cu principiul democratic al egalității. Întrebarea, dacă principiul ierarhic poate reveni în politica contemporană, are un răspuns total negativ. O asemenea înlocuire ar fi o nostalgie romantică după trecutul pierdut sau instaurarea unui regim totalitar.
Motivele solide determinând eșecul revenirii la principiul ierarhic sunt presupozițiile cosmologice, epistemologice, teologice ale ordinii ierarhice, presupoziții distruse treptat începând cu Evul Mediu. Aceste presupoziții pentru o lume a ierarhiei nu mai există. Cosmologia unei epoci este relevantă pentru teologia acelei epoci, implicit pentru politica epocii. Cosmologia copernicană a zdruncinat structura ierarhică a lumii omului, după impunerea ei nu mai era o ierarhie cerească și pământească, nu mai era un deasupra și un dedesubt, unde Pământul reflecta perfecțiunea cerească. Universul copernican nu mai era o reflectare a cerescului, totul devine egal, Creatorul și creatura nu mai sunt separate fizic, perfecțiunea nu mai este în cer, este și pe pământ, iar cosmologia copernicană inspiră o filosofie și o teologie panteiste. Bruno, Spinoza, Luther scandalizatul, Pascal înfricoșatul au suferit influența acestei cosmologii copernicane anti-ierarhice. Nu se înțelege de aici că o cosmologie precum cea copernicană ar fi cauzat schimbarea atitudinii omului față de natural, de supranatural, față de lumea sa. De fapt, cosmologia copernicană exprimă această schimbare treptată. Cotitura de la cosmologia ptolemaico-aristotelică la cea copernicană este treptată, iar teologia lui Gioachinno da Fiore cu noua epocă a Sfântului Duh și mistica germană cu nașterea lui Dumnezeu în om (sec. XII-XIV) ne arată începutului schimbării atitudinii omului față de univers. Un activism divin, o mișcare în sânul divinității neschimbătoare a mutat greutatea pe istorie și pe transformările din ea.
În lumea și istoria omului, protestantismul a eliminat ca idolatrie orice încercare de a reprezenta cerul prin cele telurice contribuind la distrugerea ierarhiei, în timp ce Biserica Catolică se amăgea că teoria lui Copernic era doar o teorie astronomică fără legătură cu metafizica sau cu teologia. Biserica nu și-a dat seama că analogia dedesubt-deasupra, natural-supranatural își pierde semnificația hotărâtoare pentru lumea omului, rămânând cu o dialectică panteistă de la Bruno la Hegel sau cu o dialectică a alienării dintre Creator și creatură de la Luther, Pascal și Kierkegaard până la Barth. Pentru protestantul Karl Barth analogia este invenția Antihristului.
Devine o metaforizare orice teologie când se folosește de principiul analogiei fără o bază cosmologică. Doar o teologie dialectică mai poate supraviețui direct sau camuflat. Ea se supune investigării istorice și filologice a textelor sacre, principiul istoric devine dominant distrugând substanța pe care se întemeia ierarhia.
Deismul, ateismul au distrus vârful ierarhiei, Dumnezeu, iar mitul progresului înlocuiește mitul providenței divine în lume. Așadar miturile nu au pierit, ele sunt motorul pentru acțiunea socială a unui grup, unei clase sau unei națiuni. Când domnia rațiunii este contestată de progresul marxist, când religia se rupe de miturile din politică, când energiile mitice nu mai sunt limitate de dogmă și de ritual, aceste energii se manifestă în ,,sânge și glie’’, ,,grevă generală’’, ,,națiune’’, etc. Aceste energii au nevoie de o filosofie precum a unui Platon, aceste energii, erupând în haosul mitologiilor antagonice, arată irelevanța teologiilor osificate, dar arată legătura de nesuprimat dintre teologie și teorie politică.
Privind în epoca noastră egalitaristă, ierarhia rămâne aproape prezentă în lumea cunoașterii și practicii prin competență, dar și competențele expertului sunt contestate. Știința omului de știință pare să fie importantă prin beneficiile aduse, atunci când este contrară intereselor unor indivizi sau grupuri, ea este contestată și respinsă. Știința a eșuat în a lua locul religiei în influențarea maselor și eșuează și în a influența masele egalizate în dreptul la prostie. Ierarhia mai este susținută de unii precum Jordan Peterson împotriva stângii egalitariste, egalitarism anti-autoritate ce a afectat educația începând cu 1968.
Filosoful Finkielkraut susține că egalitarismul democratic și marxist nu există în lumea spiritului, dar educația democratic-egalitaristă ia din lumea spiritului ideologia egalitarismului punând-o în practică instituțional și valoric. Ierarhia politică se menține și atunci când este vorba de abstracțiuni propagandistice precum ,,binele comun’’, ,,secret de stat’’, care au întâietate indiscutabilă în fața indivizilor cu nevoile și capriciile lor. Ierarhia rămâne prezentă și când este vorba de putere, puterea instituțiilor statului depășește puterea individului și teoretic, nu practic, puterea statului ar fi supusă legilor.
În construcții artificiale, precum Uniunea Europeană, statul membru s-ar supune administrației supra-statale, administrație ce promovează egalitatea democratică. De fapt, egalitatea democratică este un mijloc de a ascunde ierarhia prin propaganda democratizării egalitariste, a ideologiei drepturilor omului și a egalității sau nivelării tuturor. Propaganda egalitaristă nu poate ascunde întru totul ierarhiile și puterile lor, ,,elitele’’, experții, suprastatul, statul și indivizii îmbătați cu opiumul epocii moderne: egalitatea iluzorie.
scris de Cătălin Spătaru
Jacob Taubes, Teologia după revoluția copernicană, trad. Andrei Sate și George State, îngrijire ediție și prefață Claudiu Vereș, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2009, pp. 17, 24-29, 31-32, 85-88, 95-96.
