,,Ce este populismul?’’, (nu) răspunde Jan-Werner Müller

Folosit ca instrument de manipulare, ca etichetă lipită unor politicieni de adversarii lor, de alegători, de jurnaliști plătiți pentru a face propagandă, termenul ,,populist’’, ca și alți termeni intrați într-un exces de folosire, este utilizat atât de mult fără a cunoaște ce semnifică, încât este greu de determinat ce înseamnă și cui i se potrivește această etichetă. Determinarea riguroasă a unui termen, ce ar aparține unor așa-zise științe ale politicii, lipsește și din această carte. Profesorul de politologie de la Princeton, J.-W. Müller presupune că democrația are un înțeles acceptat și în comparație cu ea putem să încercăm delimitarea a ce înseamnă populism. Dar dacă am ști deja ce este democrația ,,liberală’’, atunci ea nu ar mai fi un sistem perfectibil, adică să fie un sistem mai puțin prost decât este sau ca să preiau o idee din filosofia politicii, democrația ca ideea mereu de realizat, ca proiect mereu de îmbunătățit.

Știm că ,,elitele’’, așa le numește autorul pe cele care conduc politic o țară și o domină, ne prezintă invers democrația liberală: ca fiind cel mai bun sistem și nu precum Churchill, ca cel mai prost cu excepția celorlalte sisteme care s-au dovedit și mai proaste. Astfel ,,elitele’’ sunt contestate de ,,populiști’’, adică de unii aspiranți la putere, care pretind că reprezintă poporul neglijat de clica de la putere, de oligarhia partidelor rupte de mulți alegători.

În analiza populismului autorului îi ,,scapă’’ un adevăr dureros: elitele nu cred în popor. Poporul a adus la putere, a sprijinit, cel puțin la început, regimuri dictatoriale și  dictatori. Parlamentele alese au dat puterea unor Hitler sau Petain. Politica postbelică a construit o ordine unde Parlamentul și poporul nu au suveranitate nelimitată, menținând poporul la distanță. Și iată paradoxul: elitele reprezintă poporul de la distanță pentru că nu cred în el. Adăugăm: de la o așa distanță că au pierdut contactul cu poporul. Atunci apare populistul care vrea să refacă legătura apropiată cu poporul ,,primejdios’’, pe care elitele nu o vor pentru că nu cred în popor. Ce nu amintește autorul este că nici poporul nu crede în clica elitistă a oligarhiei marilor partide, dar ea este subînțeleasă. Prezența slabă la alegeri susține această neîncredere a poporului în ,,elite’’ (în Europa circa 40-50% prezență la vot).  

Desigur, suntem de acord cu autorul cărții că nu știm ce este ,,poporul’’, că nu putem vorbi în numele ,,poporului’’ ca totalitate, este de la sine înțeles. Criticând populiștii că ei sunt reprezentanții poporului sau mai exact spus al poporului autentic, critica este în parte îndreptățită. Este îndreptățită când un populist ar vorbi în numele întregului popor ce ar fi logic imposibil. Dar autorul critică în mod repetat populiștii că ei ar reprezenta poporul autentic, ,,adevărat’’, fiind una dintre tezele autorului despre populism. Dar nu face același lucru autorul când vorbește în termeni negativi despre populiști sau de alegătorii populiștilor de stânga sau de dreapta ori de ce aripă or fi ei? Nu pretinde în mod tacit că alegătorii populiștilor sunt ,,negativii’’ iar cei care aleg oligarhia de partide, pardon ,,elitele’’, de fapt sunt masa ,,adevărată’’, ,,democrații-liberali’’ neispitiți de populismul negativ? Să cităm câteva mostre despre alegătorii populiștilor: ,,există unele dovezi empirice că alegătorii partidelor populiste prezintă și opinii deosebit de intolerante și de antipluraliste’’, ,,populiști precum Marine Le Pen…Nigel Farage au ajuns să stăpânească abilitatea de a-i activa pe alegătorii cu personalități cu agreabilitate scăzută’’.

Profesorul de științe politice face un excurs folosindu-se de resentimentul teoretizat de Nietzsche pentru a conchide că oamenilor ,,slabi’’ și ,,reactivi’’ nu le plac cei puternici, în speță elitele (puternice). Aparent autorul vrea să fie imparțial  și spune că astfel de acuzații la adresa alegătorilor populiștilor vin dintr-o istorie de peste un secol, de exemplu în 1950, Seymour Martin Lipset îi considera pe populiști atrăgători pentru: nemulțumiți, dezrădăcinați psihologic, pentru cei cu eșecuri personale, izolați social, needucați, nesiguri economic, simpli, cu personalități autoritare…Un conglomerat de oropsiți ai sorții ce nu puteau vota pe cei puternici, ,,elitele’’, ci din resentiment îi aleg pe populiștii negativi, în timp ce ,,pozitivii’’, ,,puternicii’’ îi aleg pe cei puternici, elitele, adică oligarhia de partide din SUA, fiindcă ,,intelectualul’’ liberal Lipset își expunea ,,știința’’ referitor la situația americană. Deși această ,,știință’’ este luată doar în discuție într-un mic excurs istoric, profesorul de la Princeton mi-a dat impresia că scrie o carte pentru a face o analiză a populismului doar în sprijinul stării de fapt, a ,,establishment’’-ului, a unui sistem dominat de așa-zisele ,,elite’’, pe care eu le numesc clici și oligarhii.

Într-o altă teză despre populism,  Müller spune că populiștii se angajează în ocuparea statului printr-un clientelism de masă și de corupție. Poate autorul nu a auzit de ,,elitele liberale’’ din România, ce pun o chelneriță pe post de inginer la Apele Române. Clientelism politic produc și elitele din democrația ,,valabilă’’. Populiștii, spune autorul, cer referendumuri pentru a li se confirma ceea ce au stabilit deja ca fiind voința poporului. ,,Elitele’’ nu cer referendumuri, cel puțin în România, pentru că nu le interesează voința oamenilor și nu au nevoie de ,,confirmare’’ sau ,,infirmare’’, ele știu ce e mai bine de făcut, d-aia sunt ,,elite’’.

Populiștii par să ocolească contestarea apelând la un popor ,,adevărat’’ pe care l-ar reprezenta. ,,Elitele’’ ignoră contestările și le este frică doar că nu vor fi din nou alese cu o minoritate firavă din totalul de alegători, care devine o majoritate din totalul de voturi. Nu am văzut în cartea profesorului, serv al ,,elitelor’’, vreodată pusă întrebarea de ce se prezintă uneori mai puțin de jumătate de alegători la vot și legătura acestui fenomen politic cu ascensiunea ,,populiștilor’’.

Populismul nu este nici ceva autentic, nici o patologie a cetățenilor iraționali, ci o umbră a politicii reprezentative, populiștii contestând ,,elitele’’, în numele unui popor ,,adevărat’’. Ce evită autorul să spună este că elitele-clici sunt contestate pentru că nu reprezintă o majoritate dintre alegători, ele sunt alese de o minoritate și nu reprezintă mulți alegători când ,,elitele’’ decid pentru ,.,binele țării’’.

Elitele doar între ele acceptă că duc politica ,,adevărată’’, restul fac politică de ,,populiști’’, ,,radicali’’, ,,extremiști’’, ,,fasciști’’, ,,comuniști’’ etc.  Populiștii sunt antipluraliști…aceasta este doar o modalitate de a vorbi, cu câteva excepții, politicienii ,,populiști’’, chiar și Viktor Orban, sunt în continuare în regimuri pluraliste. Că populiștii vorbesc în numele poporului ,,adevărat’’ este și credință și propagandă, așa cum și elitele au și ele credința și propaganda plătită că reprezintă sistemul democrat ,,bun’’, uitând ca și autorul cărții, că sistemul este prost pentru mulți sau cel puțin este perfectibil, ca să fim pozitivi.

Poate umbra populismului ca și alte umbre, ,,stafii’’, ,,fantome’’, care au obligat democrații-liberali să-și îmbunătățească politicile, să-și (re)cunoască lipsurile, va fi factorul ce va ține în viață un sistem pândit mereu de anchilozare, îmbolnăvire și moarte datorită ,,elitelor’’-clici care cred că sunt capul sistemului celui mai bun de conducere și nu celui mai prost, exceptându-le pe celelalte. ,,Elitele’’ democrat-liberale ar trebui să fie recunoscătoare populismului că ține în viață bolnavul cronic, pe care-l conduc nu se știe unde. Recunoscătoare populismului, chiar și ca factor negativ. De asemenea, și profesorul de la Princeton ar trebui să fie recunoscător populiștilor că există, așa a mai scris și el o carte în slujba elitelor, exemplar de profesor-slujbaș al puterii, cum am cunoscut mulți profesori.

Populismul este un ,,pericol real’’ pentru democrație, deși nu știm sigur ce este democrația, nici ce este populismul. Fiind discutabil dacă un Putin sau un Erdogan sunt populiști, în afară de Chavez și Maduro, care nu se știe cât sunt de populiști și cât sunt de socialiști, restul exemplarelor de populiști nu au dat lovituri de stat, nu au băgat oamenii la zdup, nu au dus țările la sapă de lemn, așa încât putem admite un pericol doar teoretic și cum spuneam, cred că populismul, chiar ca factor negativ, contribuie la a ține în viață democrația bolnav-liberală (în 2014, primul an după moartea lui Chavez, PIB-ul pe locuitor în Venezuela era peste 16000 de dolari, nivel la care România nici în 2022 nu a ajuns. Față de ungurii pe care îi tot plâng ziarele din România că-și cumpără haine de la second-hand și mor de foame, românii sunt cu 3000-4000 de dolari pe locuitor în urmă cumpărând casele și proprietățile ieftine ale ungurilor…). 

Populismul nu este corectiv pentru democrație, crede Müller, neaducând politica mai aproape de oameni. Așa o fi? Cum poate demonstra adevărul acestui enunț profesorul nostru? Dar Müller continuă și admite utilitatea populismului în a arăta că anumite părți ale populației nu sunt reprezentate politic. Mda, câte părți? Poate majoritatea. Populismul ,,ar trebui să-i forțeze’’ pe democrații-liberali să se gândească mai serios la eșecurile reprezentării. Pe așa-zisele elite ar trebui să le forțeze. Dar elitele corpului bolnav al democrației, ce visează la sănătate perfectă, nu sunt preocupate de astfel de probleme de reprezentare. Au bani pentru propagandă, pasivitatea alegătorilor, clienții lor, rețele de putere și de influență, mlaștina în care vor intra și populiștii ce-și vor construi și ei țesuturile clientelare în corpul bolnav al democrației. Până când alegătorii dezamăgiți și de ei nu-i vor mai vota. S-au iluzionat că sunt reprezentați, ajungând așa cum nu sunt reprezentați de elite.

Poate că profesorul de la Princeton ar fi trebui să mediteze mai mult asupra perspectivei istorice asupra populismului: poate narodnicismul, poporanismul, agrarianismul, apropierea de fermieri și țărani, de cei fără căpătâi și scursurile necontaminate de civilizație, cum spunea Bakunin,  această încercare de apropiere de categoriile lăsate pe dinafara valorizării într-o societate, este o cale mai bună de înțelegere a populismului decât drumul îngust al lui Müller, ce repetă că populiștii sunt de fapt, cei care susțin că doar o parte din popor este poporul, iar ei reprezintă această parte.  Dar o cercetare istorică și-ar fi pierdut scopul de a-i pune la zid pe populiștii negativi în numele establishment-ului politic. Să descoperi la un Tolstoi sau Dostoievski idealizarea omului din popor, să afli de mii de ,,populiști’’/narodnici (studenți în special) ce mergeau la țară pentru a descoperi poporul ,,autentic’’ și viața ,,adevărată’’, să afli că Tolstoi își pierdea timpul și părul din cap cu sănătatea și mizeria țăranilor loviți de holeră pentru că ,,elita’’ țaristă nu dădea doi bani pe ei, te poate duce la periculoase comparații, la întrebări precum: nu s-ar putea să existe măcar un populist căruia i-ar păsa de oameni și ar încerca să refacă încrederea ruptă dintre politicieni și alegători?  

scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Jan-Werner Müller, Ce este populismul?, trad. Irina-Marina Borțoi, Iași, Polirom, 2017, pp. 18, 21, 25, 33, 36-41, 45, 122, 140-143, 149-152, 154, 157-158.

surse imagini: proprie, ebay.com.