Nu mai este nimic de zis, când opera are în ființa ei fără vreun rest creația și mântuirea într-o coincidență, contopind opera creatoare a îngerului cu mântuirea făcută de profet, nemafiind nimic de izbăvit de către profet, nimic de creat de către înger. Când îngerul creator se plânge de lipsurile creației devine profet, când poetul se tânguie asupra creației creează profeția critică sau face filosofie. Filosofia și critica au moștenit lucrarea religioasă a mântuirii, care fusese preluată deja de exegeza sacră. În timp ce, poezia, tehnica și arta au moștenit lucrarea angelică a creației. Dar în secularizarea tradiției religioase s-a pierdut legătura cu tradiția sacră, păstrătoare a celor două lucrări divine: creația și mântuirea (izbăvirea). Nietzsche observa cum în tragedie deja se petrece o separare de tradiția sacră începând cu Euripide.
Astfel, filosofia a ajuns un spital închis în care zadarnic s-a încercat tratarea pierderii legăturii cu creația și cu mântuirea, filosofii devenind niște curatori de muzeu încercând să mântuiască opere de neizbăvit sau să simuleze creația. Și dacă nu poate să creeze sau să mântuiască, un poet, un filosof sau oricine altcineva poate fi contemporan cu epoca sa, când vede întunericul din epoca sa, neorbit de strălucirea luminii aparente, dar să și vadă acea lumină, ce nu mai ajunge la el, chiar în inima tenebrelor epocii lui. Acel ne-trăit din acel prezent pierdut spre care vrea să se întoarcă, așa cum se întoarce spre alte timpuri pentru a le pune în legătură cu propriul timp, cu întunericul și lumina din el.
Întunericul și lumina din epoca noastră le preia Agamben pentru a judeca textele trecutului văzând în Castelul lui Kafka o punere la îndoială a hotarelor, segregărilor, barierelor dintre oameni și divinitate, hotare produse de oameni. Și nu un conflict cu divinitatea, cum interpretează unii din perspectivă teologică. Este o luptă cu minciunile oamenilor referitoare la divinitate, cu funcționarii, curierii, îngerii care-o reprezintă. Lupta lui K. cu paznicii legii, este lupta celui care se calomniază pe sine pentru a se găsi vinovat, se autotorturează, se minte, ajunge să vorbească ca vinovații, încât paznicii legii nu iluminează adevărul, ci contribuie la sporirea tenebrelor din sufletul torturat al lui K., ce ar vrea să-și înfigă singur cuțitul călăului, dar lasă paznicii legii să o facă. În ciuda acestor interpretări agambiene, nu poți să nu observi că cei trei strâns uniți amintesc de triada arătată lui Avraam, căruia i se cere apoi sacrificiul nevinovatului fiu Isaac, așa cum K. era întins pe piatră pentru a fi înjunghiat ca-ntr-un sacrificiu, fără să știe de ce, precum copilul Isaac.
Dar acestea parcă fac parte din luminile și tenebrele altei epoci. Epoca noastră parcă este una a Veneției lui Thomas Mann sau Henry James, Veneția ca emblemă a modernității și postmodernității. Viața cea nouă, ultimă, care este de fapt o postviață cu o postgândire dominată de imagini și de spectre, devenită ea însăși un spectru al gândirii la un spectru de om, un om fantomatic, care însă nu se poate ridica la condiția de fantomă, ce implică o condiție liturgică, greu de atins, așa încât este doar o larvă spectrală. Nici măcar un spectru. Larve spectrale de politică, scriitură, de religie, de naționalism și internaționalism. Doar schelete, mumii și manechine defilând pe scena lumii fără să se observe că sunt doar fășii și zdrențe, bolborosind prostii de neînțeles. Nu este acea spectralitate ca formă de viață, ca viață postumă și complementară ce are grație și istețime incomparabilă, comparabilă doar cu desăvârșirea, nu este gingășia și precizia celui care știe că nu-l mai așteaptă nimic. De aceste fantome, comparabile cu desăvârșirea și scrise în orașele și limbile europene, se mai pot apropia cei care nu au devenit încă larve spectrale, citind literele în spatele cărora se ascund fantomele desăvârșite ale trecutului. În postviața larvelor spectrale numite oameni postmoderni credem că problemele se rezolvă prin spusa repetată ,,nici o problemă’’, când de fapt suntem rupți ca niște fantome de procesele și forțele incontrolabile din lumea cu care ne confruntăm.
Omul din prezent este orb mai ales în privința incapacităților sale, necunoscând ce nu poate să facă, crezând ca un prost că este capabil de multe, precum eroii din povestirile magice. Flexibilitatea, acea calitate atât de prețuită în prezent, arată amestecul de (in)capacități, de vocații și de profesii, amintind de călăul-cântăreț din ,,Procesul’’ lui Kafka. Știm destui oameni, care deja s-au adaptat și s-au flexibilizat la cerințele pieței, oricum mulți oameni fiind gata de așa amestec al flexibilității. Însă dacă nu știm ce nu putem, nu vom cunoaște nici cum să rezistăm, capacitatea de a rezista fiind bazată pe cunoașterea a ce putem și ce nu putem. Rezistență, pentru că guvernărilor le este frică de oameni și ele oricum sunt bazate pe măsuri polițienești: amprentarea digitală, recenta identitate digitală, fotografierea infractorilor, constituirea unor fișe pentru ei, toate acestea stau la baza organizării și identificării oamenilor moderni.
Statul modern își identifică cetățenii cum erau identificați infractorii începând cu secolele XIX-XX. Statele așa-zise democratice și liberale își tratează cetățenii ca niște potențiali infractori, dându-le identitate și după moarte, chipurile chiar pentru siguranța cetățenilor, desigur pentru siguranța conducătorilor/guvernanților ticăloși cărora le este frică de cetățeni. Așa încât, statul dă identitate omului, personalitatea sa nu mai este ceea ce este recunoscut de ceilalți semeni, ci de ceea ce recunoaște statul.
Pârghia totalitarismului este prezentă în așa zisele state democratic-liberale, omul este redus la identitatea sa digitală, la ,,măsurătorile’’ vieții sale biologice, topografice și economice, așa cum se măsurau infractorii în statele moderne europene din secole XIX-XX. Jaspers spunea pe bună dreptate că libertatea factică era mai mare, de exemplu, în perioada medievală decât în modernitatea unde identitatea omului este recunoscută de stat și băgată în totul lui. Totalitarismul digital de care vorbesc anarhiștii adepți ai filosofia cypherpunks nu este o fantomă, ci o realitate strivitoare pentru oamenii deveniți ,,identități digitale’’, fantome din lumea virtuală, spectre reținute în calculatoare, cum identitatea omului a devenit vasală mașinii fiind și ea o temă de meditat.
De pericolul totalitarismului nimicitor într-un stat, ce posedă identitățile oamenilor, inclusiv evidența ADN-ului, amintește și Agamben. El subliniază că spre deosebire de persona, masca personalității mele construite în raport cu celălalt, acum personalitatea mea este redusă la amprente, cod genetic, la alte măsurători fizice, preluate din criminalistică. Amprente, date diverse din identitatea mea, recunoscute de mașină, astfel că omul nu mai este recunoscut în măștile lui efemere de om, ci de mașină, măștile efemere fiind acum certificate de ,,Marea mașină’’. Și dacă în trecut unii oameni ticăloși erau șterși din cronicile istoriei, acum nici gând, și dacă ești sfânt și vrei să scapi de ,,Marea mașină’’, nu ai șanse. ,,Marea mașină’’ te ține minte și nici vorbă să ieși din istoria identităților construite din numere și măsurători precum purtau deținuții din lagărele de exterminare sau cum poartă mărfurile.
Omul digitalizat este omul cu identitate lipsită de persoană, de personalitate vie creată prin raportare la semeni. Este omul măsurat precum infractorii de acum două secole, măsurători necesare evidenței populației și din alte motive, tot atâtea motive propagandistice ale unei administrații care folosește aceleași procedee de ,,evidență’’ precum administrațiile lagărelor de exterminare, ce făceau din oameni numere. Sau cum ține capitalistul evidența mărfurilor lui.
Omul este codat cu număr ,,personal’’, ce formulare ironico-sarcastică, să spui că este o persoană printr-un număr, ca în lagăre sau ca pe o marfă. Dar omul aspiră la o nuditate eliberatoare, paradisiacă, precum cea adamică, unde codurile numerice nu mai contează. O expoziție artistică cu nuduri, un tablou cu nuduri, poate încerca să refacă această nuditate paradisiacă. Dar nudul ,,naturistului’’ aspirând la întoarcerea într-o natură nevinovată, sau nudul recreat de artist, sunt ca nudul înveșmântat de har al lui Adam gol, nerușinându-se de goliciunea sa. Agamben meditează în fața unui relicvariu unde Eva se împotrivește ca un copil forțat să îmbrace haina de piele făcută de Dumnezeu, înainte de a fi alungată din grădina paradisului. În Eva este nostalgia spre această goliciune înveșmântată în harul divin, veșmânt al harului căzut odată cu neascultarea. Această nuditate înveșmântată în har este cea spre care aspiră artistul sau naturistul, ce promovează nuditatea, tot de ea amintește botezul catehumenului, inițiatului în creștinism, a cărui nuditate era tolerată când era botezat la vârsta adultă, așa cum se botezau creștinii în primele secole.
La fel, și inocența copilăriei ce apare și în textele sacre, copilul ce nu se rușinează de nuditatea sa, este un model de reconstituire și de regândire a nudității originare. O alt fel de grație, înveșmântând trupul gol, este a dansatoarei lui Sartre, actele corporale, mișcările dansatoarei goale acoperind carnea prezentă. Grația este revelarea transcendenței psihicului prin corpul aflat într-o anumită situație, cum este cea a dansului. Obscenitatea dă jos această grație, pentru a arăta doar carnea inertă, așa cum face sadicul obligând trupul celuilalt la posturi și poziții incongruente, alungând actele prin care psihicul celui supus poate fi mai mult decât trupul inert violentat. Sadicul ar vrea să înveșmânteze el trupul celuilalt prin dorința sa, dar nu obține decât un trup contorsionat. Modelul care-și poartă nuditatea, cum poartă hainele, constituie situația dezgolirii, care nu mai dezvăluie nimic. Corporalitatea goală și veșmântul sunt puse în paranteză de ceva incert între trupul gol și țesătură, între natură și har, acest ceva fiind incertul veșmânt al modei, ca secularizare mercantilă a condiției paradisiace și a teologiei veșmântului. Atunci când a cunoscut prima dată, cuplul originar a cunoscut goliciunea trupească, a cunoscut posibilitatea lipsei vălului întreținut de invizibilitatea poruncii de a nu mânca din fructul oprit. Nuditatea este vizibilitatea, lumina cognoscibilității în lipsa ascunderii.
Nuditatea la Vasile cel Mare se referă la pierderea contemplației, a desăvârșirii paradisiace, ce nu a mai fost cunoscută ca desăvârșire, nuditatea neavând legătură cu corporalitatea ca la Augustin. Căderea nu este o cădere a cărnii, ci a minții. Nuditatea apare în procesul cunoașterii despre care vorbesc medievalii, inteligibilul este ajuns printr-o denudatio perfecta după ce se dezgolește mintea de tot ce este sensibil. După Avicenna, intelectul dezbrăcând imaginile de orice afect material. La Walter Benjamin frumusețea este vălul, frumusețea nu este dezvăluită, ea învăluie și este învăluită, ea este vălul pe care-l poartă lucrurile pentru noi. Dezvăluirea corpului dezgolit trece dincolo de frumusețe către sublim, sublima creație a Creatorului arătată în trupul gol. Prezența trupului gol este sublimă pentru că-și arată vacuitatea, lăsând să se producă inaparentul.
Femeia care-și aranjează trupul parcă arătă faptul că frumusețea nu este decât aparență și nimic altceva, ea seamănă cu golirea inexpresivă a trupului manechinei, ce poartă doar veșmântul cu frumusețea lui aparentă, cu valoarea lui estetică ce stă doar în expunere, așa cum chipul este acoperit de culori pentru a crea o aparență. Un nihilism al frumuseții ce nu este decât un oarecare văl, o oarecare aparență temporară. Chipul nu mai este ceva aparte, nu mai face concurență nudității, eventual ca alt pol al sublimului, ci devine complice al goliciunii, doar livrat vederii și expunerii laolaltă cu goliciunea trupului sau prins în aparența frumuseții. Nuditatea tulbură pentru că nu înseamnă nimic în exhibarea ei sublimă și mizeră, în arătarea aparenței ei și doar a aparenței, lăsând la o parte înțelegerea teologică.
Trupul înviat întru slavă păstrează funcțiile și organele, dar ele sunt deschise către alte întrebuințări, de fapt, funcțiile nu mai au funcționalitatea din lumea aceasta, ci o altă întrebuințare. Așa cum gura folosită pentru hrănire sau respirație este întrebuințată pentru sărut. Trupurile înviate întru slavă au organe de simț, se pot delecta cu mirosuri și gusturi în paradis dar nu pentru a se hrăni, pentru a mistui sau a se reproduce. La fel, trupul ajuns în stare nudă, de fapt, se eliberează de vraja funcționalităților ajungând la adevărul său, la posibilitatea unei noi întrebuințări, cum ar fi cea artistică. În fața nudului recreat cu grația paradisiacă, dincolo de funcționalitățile sale, se prilejuiește un răgaz eliberator de viața comună. Menucha, anapasis, katapasis adică răgaz, o stare fericită pe care o pomenește Filon, dar și Aristotel, legată de condiția divină, condiție pe care filosoful o urmărește ca desăvârșire a sa.
Dar și omul obișnuit are la îndemână acest răgaz, ce suprimă viața obișnuită și în care se poate simți ca bufonul-rege, când în decursul sărbătorilor din trecut în unele societăți ordinea se suprima: bufonul devenea rege, supusul comanda. Sărbătoarea este răgazul în care oamenii se cinstesc și benchetuiesc. Boulimos, bulimicul cu foame de bou, este figura vremurilor noastre, devenită figură tristă și țap ispășitor pentru incapacitatea noastră a ne lua răgaz în sărbătoare, precum Dumnezeu și-a luat răgaz odihna după creație.
Bulimicul, ce se hrănește fără a-și potoli foamea de bou, ajunge la înlăturarea foamei de bou doar când bulimia este suprimată și este ridicată la nivelul răgazului, atunci când mâncatul devine o sărbătoare. Bulimicul suportând viața ca boul, viața ca un post de purificare, nemaifiind în structura religioasă post purificator-sărbătoare, ajunge doar la excesele alimentare fără a fi vreo sărbătoare, care să le învăluie și să le dea un înțeles. Cadrul festiv suspendă și face inutilă orice activitate cotidiană a omului, inclusiv postul, inclusiv mâncatul în exces, în răgazul sărbătorii, pe care arareori îl mai atingem în prezent, deși zilele libere pentru servi s-au înmulțit.
Masa așezată pe răgazul sărbătoririi este transfigurată, răgazul sărbătoririi transfigurează și așază la locul lor toate activitățile umane, inclusiv a mânca precum un bou. Sărbătoarea, nudul, boulimos, spectrul, imaginea, contemporanul, creația, mântuirea, identitatea… sunt supuse încercării de a fi cunoscute, toate fiind în zone unde necunoașterea este fără hotare. Agamben nu a lăsat să domine muțenia, a vorbit prin cuvinte, dar nu pretinzând că face știință sau stabilește dogme. Doar a dansat cu necunoscutul folosind lumina a ce cunoștea, ducând gândurile în altă zonă necunoscută sau pe alt nivel, relocând sau reactualizând legătura dintre cuvinte și realități, într-o sărbătoare a creației și a izbăvirii de întunericul nemărginit.
scris de Cătălin Spătaru
Giorgio Agamben, Nuditatea, trad. AnaMaria Gebăilă, Humanitas, București, 2014, pp. 9, 12, 14, 16-17, 22-24, 28-29, 44, 54, 60, 62-63, 66, 69-105, 107-121, 128-131, 134-139, 142-143, 145-149, 151-152.
