Proprietatea intelectuală nu este tangibilă, un teren nu este același lucru cu o idee. Nu există un drept natural asupra obiectelor ideale (inovații, creații), ci doar asupra resurselor rare tangibile. Nu pot spune că-mi adjudec, că am în proprietate activitatea de creație sau acțiunea muncii, precum îmi adjudec sau am în proprietate un bun tangibil. Ele sunt acțiuni, activități, nu bunuri. Kinsella respinge argumentul lui Ayn Rand că actul de creație este sursa proprietății intelectuale, prin faptul că actul, acțiunea de creație nu este deținută, nu am în proprietate actul de creație. În plus, obiectele ideale, rezultate ale creației, nu pot fi deținute în proprietate precum se posedă o casă. Dacă-mi iei casa sau mașina, nu le mai am, dacă-mi iei cartea sau melodia, eu voi avea în continuare prototipul sau măcar o copie, obiectul ideal nu este o proprietate, ca un bun tangibil.
O formulă, cum este cea de a face cappucino, nu se epuizează niciodată, ea are aceeași capacitate de producție nelimitată, de aceea nu trebuie economisită, nefiind un bun economic rar supus consumării și epuizării (Ayn Rand, von Mises).
Proprietatea intelectuală are consecințe absurde precum: dacă o persoană își construiește casa într-un anumit fel sau inventează un anumit tip de mâncare având brevete de invenție pentru ele, atunci oricine construiește o casă la fel sau face aceeași mâncare precum cele brevetate, comite o încălcare a proprietății intelectuale, un furt, chiar dacă din întâmplare, neștiind de invențiile brevetate, face o casă la fel sau o mâncare asemănătoare. Este ca și cum proprietarul invenției devine proprietar pe mintea celuilalt și pe ce poate produce ea. Pentru a face o casă asemănătoare sau o mâncare la fel, orice persoană care știe de invenția proprietarului, trebuie să-i ceară voie proprietarului să poată construi o casă la fel, să facă o mâncare la fel.
Dacă se amintește de contractul încheiat între proprietarul unei creații (o carte, o piesă de muzică) și cumpărător, această contractare nu-l privește pe terț, adică acela la care cartea sau piesa ajunge ca dar, povestită, cântată… O carte ajunsă la terț, ce nu este cumpărată, nu este supusă nici unui contract prin care, de exemplu, vânzătorul poate interzice copierea și dăruirea copiei către un alt terț, așa cum se practică dăruirea/distribuirea în rețelele sociale.
Chiar și apărătorii proprietății intelectuale văd limitele legii de protejare a acesteia. Ayn Rand critică extinderea proprietății intelectuale la urmașii, ce nu au nici un merit în creația antecesorilor, chiar dacă susține utilitarismul proprietății intelectuale (creatorii trebuie răsplătiți pentru efortul lor). Utilitarismul este falimentar când ar vrea să presupună că prin protejarea proprietății intelectuale crește ,,plăcinta’’ adică utilitatea pentru proprietar și pentru ceilalți: nici proprietarul protejat nu-și vinde de multe ori creația, nici la consumatori/terți nu ajunge pentru a o folosi și a o evalua. Studiile econometrice nu arată în mod concludent că avuția a crescut datorită protejării proprietății intelectuale, rămânând probabilitatea că nu protejarea prin lege stimulează creația, ci ar fi existat mai multe inovații dacă banii de la cheltuielile cu brevete și cu procese s-ar fi alocat cercetării. Organizațiile, bazându-se pe monopoluri date de proprietatea intelectuală pe decenii, nu mai sunt stimulate să dedice bani inovării.
Invenția legislatorului, ce atașează unei cărți ,,tentaculul mistic’’ al proprietății asupra copierii unei cărți, este ceva ce nu aduce nimic în plus față de o carte ce n-ar avea acest ingredient: o carte cu acest ingredient mistic și una fără sunt la fel. Așa să fie? Ironic și această carte are la începutul ei același ingredient ,,mistic’’ al protejării drepturilor de autor. O carte, care discută proprietatea intelectuală și se situează împotriva ei, cere respectarea proprietății intelectuale. Desigur, că multe legi sunt idioate și respectarea legii nu înseamnă neapărat să hăituiești ,,pirații’’ terți, care scanează și pun la dispoziția publicului dornic de cultivare, cărți digitalizate. Cum a făcut EforEpistematic, fiind hăituit de edituri precum Polirom, căruia îi scădea profitul de peste 17 000 000 lei avut între 2015-2022, adică 170 000 000 000 în lei vechi, profit pe care desigur editura l-a împărțit cu scriitorii și lucrătorii editurii. De fapt, editura n-are de ce să le dea scriitorilor vreun șfanț din profit, pentru că aceștia au cedat prin contract proprietatea intelectuală editurii. Și desigur, ironizam editura capitalistă, care nu-și împarte profitul cu nimeni. Un argument explicit, pe care nu l-am văzut în carte, este că legea proprietății intelectuale este mai ales în folosul unor astfel de firme, care au profituri uriașe și care ,,sărăcesc’’, dacă pirații terți le copiază creațiile. Probabil și închiderea filelist de pe un vechi domeniu, la fel, a avut drept cauză plângerea vreunui ,,sărăcit’’ din industria divertismentului, care nu mai putea să-și cumpere al patrulea Lamborghini datorită atentatului la proprietatea intelectuală.
Problema proprietății intelectuale este legată de problema circulației ideilor, a producțiilor mentale, nimeni nu a plecat de la ex nihilo cu creația, nimeni nu va pleca de la 0. Ideile, producțiile mentale circulă și inspiră alte creații. De ce ar trebui urmărit penal, se întreabă Rothbard, cineva care vede o cursă de șoareci deja comercializată, aflată sub brevet de invenție, și creând ceva asemănător, comercializează și el curse de prins șoareci? El nu a cumpărat-o, n-are contract cu vânzătorul, doar a văzut-o la un cumpărător. Nimeni nu are titlu de proprietate asupra unui lucru deja vândut sau care a fost ulterior dăruit. Însă absurditatea proprietății intelectuale clamează acest drept, reclamând proprietatea asupra ideilor sau muncii creative.
Pentru Kinsella, regula primei ocupări este hotărâtoare pentru proprietate. Regula primei ocupări sau adjudecări este ceva, precum la Rousseau, cu omul ce prin drept natural își adjudecă un teren neocupat de nimeni înainte. Or, ideile care circulă nu pot fi supuse regulii primei ocupări, pentru că nu există creație din nimic. De asemenea, ideile nu sunt resurse rare precum terenurile (vezi exemplul cappucino). Cât timp cel care utilizează o invenție nu invadează proprietatea altuia, el poate face orice cu ea: o poate da unui om sau unui grup, cât timp nu este supus unui contract cu vânzătorul.
,,Nu trebuie să obținem permisiuni pentru a ne folosi propria noastră proprietate’’, cum se face în statele dictatoriale. Rezervarea drepturilor de către un proprietar intelectual anulează această folosire liberă a propriei proprietăți. Nu pot construi o casă într-un anumit fel pentru că sunt rezervate drepturi de proprietate asupra acestei invenții, nu pot face și vinde în cartier sau pe net o prăjitură asemănătoare cu cea rezervată de un producător, nu pot distribui pe rețele un pdf primit sau o carte scanată de mine după ce am primit-o cadou. Drepturile sunt deja rezervate.
Un consumator cumpără o prăjitură sau un suc crezând că este de la o firmă bine cunoscută de pe piață. Firma vânzătoare, care face ceva asemănător și ,,profită’’, scăzând profitul firmei bine cunoscute, este sancționată. Dar de ce? Nu este treaba consumatorului să aleagă, dacă să se plângă sau nu de ,,confuzie’’? De ce intervine legea și pentru cine? Pentru firmele profitabile? Sunt legile statului date pentru avantajul unor ,,proprietari’’? Desigur că un scriitor sau un studio de filme poate face contracte cu niște cumpărători, obligându-i să nu copieze și să distribuie creația, dar dacă ajunge creația la un terț, neobligat de contract, atunci acesta ,,este liber să o folosească așa cum crede de cuviință’’. Dar aici intervine statul și prelungește arbitrar drepturile unui proprietar în folosul acestuia și în defavoarea libertății de circulație pentru producțiile culturale.
Dacă un secret comercial al firmei X este dezvăluit de bunăvoie de un angajat al firmei X unei firme Y, de ce să fie firma Y supusă unei interdicții, dacă firma Y nu i-a solicitat angajatului dezvăluirea secretului? Dacă firma Y supune la presiuni pe angajatul firmei X, desigur că firma Y este condamnabilă.
Brevetele de invenție și drepturile de autor devin economic niște monopoluri nejustificate, protejate de lege. De asemenea, există costuri ale excluderii ,,concurenței’’, ce ar atenta asupra monopolului (de exemplu în lumea filmului: case de bilete, aprozi, pereți, excluzând non-contributorii ce ar beneficia de acest serviciu al furnizării divertismentului).
Galambos este un exemplu al consecințelor ridicole derivate din drepturile asupra proprietății intelectuale: el cerea studenților să nu-i repete ideile pentru că avea drept de proprietate asupra lor, plătea câte o monedă de fiecare dată când utiliza cuvântul libertate, pentru că ar fi fost inventat de Paine și moștenitorii lui Paine aveau dreptul la despăgubire, de asemenea, și-a schimbat numele pentru a evita încălcarea dreptului de proprietate asupra numelui, drept exercitat de tatăl său.
Brevetele protejate de lege în SUA au printre ele exemple ridicole și rizibile: aparat de inițiere într-o frăție de colegiu cu electrozi, sistem de irigare al bradului de Crăciun, prezervativ cu sunete, metode de conservare a morților, săpun religios cu desene și rugăciuni, metodă de plasare a unei comenzi pe net, cum este pe Amazon, metodă devenită universală și desigur inepuizabilă, pe care nimeni nu o mai reclamă ca proprietate intelectuală, pentru că nu o mai poate deține, așa existând de obicei un obiect ideal.
Există o distincție neclară, confuză, ce dă bătăi de cap și avocaților, între adevărurile filosofice, științifice, ce nu pot fi supuse legislației pe motivul că relațiile sociale și comerțul s-ar bloca și aplicațiile practice, creațiile cu aplicabilitate, ce devin proprietăți intelectuale. Chiar Curtea Supremă de Justiție din SUA notează lipsa de acuratețe a definiției și delimitării domeniilor brevetate. În ciuda lipsei de acuratețe, un Bill Gates s-a îmbogățit pe baza monopolului acordat de legislația impusă de guvernare. În timp ce, absurditatea și excesul proprietății intelectuale a dus la condamnarea în instanță a studenților sau a mamelor să plătească despăgubiri de milioane de dolari pentru că au distribuit câteva melodii. De asemenea, sub paravanul luptei împotriva pirateriei declanșate odată cu extinderea internetului, statele au elaborat SOPA și PIPA ce, deocamdată, au fost abandonate datorită unei revolte istorice pe internet. Așa încât, discuția asupra proprietății intelectuale are o mare importanță: nu sunt speranțe că statele vor renunța la ,,protejarea proprietății intelectuale’’, dar sunt speranțe că prin astfel de cărți, ,,terții’’ se vor lupta în continuare cu legislații antipiraterie, legislații ca paravan pentru etatism.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Stephan N. Kinsella, Împotriva proprietății intelectuale, trad. Mircea Burdușa, Editura Liberalis, Breazu, Rediu, 2020, pp. 12-14, 30, 43, 45, 47, 52, 54, 60-62, 65-70, 72, 78, 80-83, 85-101, 103, 105-107, 111-113
