În 1982, după ce un submarin sovietic eșuase lângă Stockholm, Marea Baltică era cercetată de armata suedeză pentru a preîntâmpina un atac al rușilor. Sonarele cercetând zgomotele adâncurilor mării receptau un sunet tipic de elice. În zona unde au fost descoperite astfel de sunete locul a fost investigat îndelung fără a fi descoperită sursa, apoi au fost trimise avioane și nave de război sudeze pe baza ipotezei că este o tehnică de camuflaj a inamicului sovietic. Timp de o lună navele de război au patrulat receptând aceleași sunete alăturate bulelor de aer ridicate la suprafață. În fața protestelor diplomatice față de prezența submarinelor sovietice, desigur că URSS a negat. Sunetele receptate au revenit în anii următori cu aceeași frustrare pentru marina suedeză, ce nu descoperea submarinele sovietice. În 1994, după căderea URSS, primul-ministru suedez Carl Bildt i-a reproșat lui Boris Elțîn că nu este în stare să controleze deplasările flotei rusești. Din nou, președintele Rusiei a negat acuzațiile. Abia în 1996, armata suedeză a autorizat o echipă civilă de bioacusticieni să investigheze sursa sunetului clasificat ca secret de apărare. În urma cercetării, rușii au ieșit nevinovați, iar vinovații au fost găsiți: bancurile de heringi. În noaptea adâncurilor, heringii strânși în banc încep o conversație trăgând vânturi prin vezica înotătoare, ce asigură echilibru plutirii. Această vezică expulzează gaze fiind modalitatea de a transmite informații prin ,,repetiții ritmate de impulsuri sonore la interval de 32-133 milisecunde’’. Această gamă de frecvențe scapă de urechile prădătorilor compunând o poetică perdea de bășicuțe.
Curățătoria la ,,buzatu’’
Buzatu sau labrul este maestrul curățător al peștilor din diverse specii. Scufundătorului Bill François i-au trebuie zile ca să înțeleagă, ce fac diverși pești din diferite specii prezentându-se în poziție dreaptă în fața stâncii buzatului sau labrului. Statul drept este cererea unei igienizări. Buzatul înfulecă paraziții, pieile moarte, resturile de pe peștii, ce se prezintă la curățătorie. Buzații își fidelizează clientela deosebindu-i pe noii-veniți de obișnuiții casei. Mai ales că, există și escroci ca în orice comerț. Blenia mimetică îl imită pe buzat, însă blenia smulge bucăți din corpul clienților înșelați încât aceștia devin mai prudenți în fața buzaților, buzații fiind nevoiți să-și perfecționeze negustoria, pentru a nu-și pierde clientela.
Simbioze, metamorfoze
Nu doar tandemul dintre epinefeli și țipari vânând împreună în noapte este o simbioză între două animale, ci există un parteneriat între animal, vegetal și mineral, trei forme ale existenței. Coralul există printr-un astfel de sistem-parteneriat. Polipii formează o ramură de coral, cu scheletele lor mineralizate constituind scheletul coralului și nisipul alb tropical. Ei se hrănesc și cultivând în propriul corp algele, ce-i furnizează polipului oxigen și hrană în schimbul azotului și locuinței luminoase favorizatoare de fotosinteză. În Mediterana, după ce Perseu a ucis Meduza, una dintre Gorgone, sângele Meduzei scurs pe o algă a împietrit, transformându-se în coral. Coralii și meduzele sunt din familia Cnidaria: în cursul vieții, unele meduze se fixează pe stânci transformându-se în polipi, așa cum unii polipi pot pleca în larg trăind ca meduze.
De ce caracatițele nu domină planeta?
Caracatițele sunt printre cele mai inteligente animale de pe planetă, creierele lor fiind capabile de deducții și raționamente. Ele pot să se târască pe uscat pentru a găsi hrana, să folosească ca armură scoici goale, construiesc orașe pe cochiliile scoicilor unde au interacțiuni complexe, comunicând prin tentacule și schimbarea culorii. Și totuși caracatițele inteligente nu au cucerit 71% din Terra cât reprezintă mările. Pentru că mama-caracatiță, după ce își îngrijește progeniturile, moare epuizată neapucând să le transmită, ce a învățat. Caracatițele nu au cucerit globul pentru că nu au reușit să formeze o tradiție culturală. Puii reînvață totul luând-o mereu de la un capăt.
Pinna nobilis, mătasea de mare și lâna de aur
Pinna nobilis este cea mai mare midie ajungând la peste un metru. Scoica stă prinsă cu niște filamente, ce o fixează puternic, rezistând astfel chiar și în fața caracatițelor pofticioase. Aceste filamente tăiate de scufundători au fost prelucrate cu urină de vacă rezultând niște fibre aurite uimitoare și fine ca firele de mătase. Negustorii purtând aceste fibre din Grecia în Asia nu erau crezuți că ,,mătasea de mare’’ este de pe scoici, inventând fictiva lână a oii de mare. Pinna nobilis este azi amenințată datorită unui parazit, ce îi blochează închiderea valvelor, lăsând-o vulnerabilă în fața caracatițelor. În zadar micul crab-mazăre, aflat în simbioză cu ea, îi pișcă branhiile, midia nobilă rămâne deschisă. Șansa de supraviețuire stând în sprijinul dat de specia, care a exploatat-o multe secole.
Aventura codului
Codul trăiește în ape reci, vikingii au deprins tehnica uscării și sărării, ce-l face comestibil și 3 ani. Vikingii n-ar fi putut jefui Europa sau călători în America fără codul sărat numit ,,morue’’ la francezi. Catolicii au fost fericiți să învețe sărarea și uscarea codului, peștele fiind aliment permis în postul catolic. Numit ,,prietenul fidel’’ de conchistadorii portughezi, codul a ajuns pe alte continente, în Canada de azi puterile coloniale s-au războit pentru el, statul Massachusetts, exportator de cod, are codul ca simbol oficial. Consumul de cod uscat a crescut prețul sării, regele Franței punând un impozit pe sare, o cauză aflată la originea revoltelor din 1789. Cu 2 milioane de tone pescuite anual, pescuitul industrial a curățat oceanele de cod, lucru neîntâlnit în timpul pescuitului tradițional. Desigur nu tot peștele ajuns la consumatori fost consumat, risipa fiind sinonimă cu profitul celor implicați în comerțul de cod. Azi, codul din Atlantic este transportat întâi la mâna ieftină sau gratuită de lucru din China, apoi se întoarce în Europa. În China este injectat cu un cocktail de fosfați pentru a avea o culoare atrăgătoare, sidefie. Așa ajunge gătit în multiple mâncăruri sănătoase pe mesele europenilor, unde aventura codului fosfatat se încheie.
Pescuitul tradițional
Față de epoca actuală evoluată și progresistă, în trecut, începând cu secolul XV, porturile mediteraneene aveau bresle cu judecători, care decideau regulile de pescuit: astfel se pescuia din fiecare specie câte un pic pentru a proteja stocurile și pentru ca tradiționala ciorbă de pește să aibă în ea mai multe specii și să fie mai gustoasă. Cel puțin 7 specii în ciorbă, spuneau unii maeștri bucătari din trecut. Breslele artizanale, în ciuda presiunilor economice și birocratice din epoca evoluată și progresistă, au supraviețuit odată cu dragostea de mare și cu principiile uitate de modernitatea distructivă: ocrotirea, grija față de natură, moderația în valorificarea naturii în locul modernității, ce a progresat în exploatare.
Omul din oraș este ca o anghilă în fântână
Chiar și în metropola Parisului există chemarea apei la pescarii de ocazie. În apele Senei apar și anghile. Anghilele născute în mările Caraibelor urcă pe râuri pentru a găsi un loc liniștit. Dacă întâlnesc baraje se pot târâ pe câmpii pentru a le ocoli. Apoi, după un timp, anghila simte chemarea originii, a mării, se îmbracă în sidefiu și se întoarce. Se cunosc două anghile blocate într-o fântână: una a murit la 155 de ani, o alta a depășit 110 ani. Așteaptând găsirea căii spre acasă. La fel, și omul în iluzoria siguranță a orașului simte chemarea originii, a țărânii tărâmului de acasă, căutând să iasă din locul în care este prins de mult timp, poate pentru totdeauna.
Marea, oglinda lumii noastre, lumea noastră, oglinda mării
Pește-fierăstrău, pește-spadă, pește-inorog, pește chirurg, -soldat, -lună, -trompetă etc., căluț de mare, diavol de mare, iepuri, elefanți, lupi, porci…de mare, castravete de mare… din vechime, de la Pliniu există ideea hibridizării lumii terestre cu cea acvatică, a pământului cu marea. Scriitori medievali de la Godefroi de Vierbe la Gervaise de Tilbury au scris despre mare ca lume paralelă cu a noastră, în lumea mării sunt animale, plante, oameni cu cozi de pește…
Invențiile lumii moderne sunt biomimetice: tabla ondulată imită structura scoicilor Saint-Jacques, fuzelajul unor autovehicule imită forma hidrodinamică a peștilor, roboții chirurgicali tentaculele de caracatiță. Substanțele din unele medicamente imită molecule marine precum toxinele scoicii Conus geographus sau proteinele ascidiilor. Bureții Euplectella aspergillum din abisurile marine își construiesc un schelet de ,,sticlă’’ având proprietatea optică excepțională de a identifica lumina planctonului bioluminiscent, planctonul luminând ca niște candele, ce atrage algele planctonice cu care bureții se hrănesc. Se pare că acești bureți au vârste milenare, găzduind și creveți, ce rămân prizonieri în scheletul lor sticlos, după ce aceștia cresc și nu mai pot ieși.
O meduză (Aqueorea victoria) vânează cu o lumină verde datorită unei proteine fluorescente. Imitarea producției acestei proteine numite GFP a adus două Premii Nobel celor care au construit proteine fluorescente, cu ele putând fi văzute procese din corpul uman precum cele neuronale, proteinele cu fluorescență verde necesitând ajutorul unor microscoape create de specialiști de diverse naționalități (și de origine română). Anghila, care nu-și abandonează niciodată țelul de a se întoarce acasă, stridia rănită, care a creat perle uriașe, bancurile de pești care protejează indivizii și nu au un șef, luând decizii sincronizate fără a avea căpetenie, simbioza dintre specii…și acestea pot fi idei din marea cu adâncurile ei, idei reflectate de mințile noastre în lumea noastră la întâlnirea cu lumea mării, oglinda lumii noastre. Lumea noastră se oglindește în mare, care e imaginea lumii noastre, care e imaginea mării, marea se oglindește în lumea noastră, care e imaginea mării, care e imaginea lumii noastre…
Pierderea comunicării tradiționale cu lumea subacvatică
În scufundările sale, Bill François a întâlnit pești, ce-l cercetau curioși încercând o comunicare cu el. Seranul i se punea în față, el având rolul să avertizeze de prezența unui intrus în mediu, precum este o caracatiță. Seranul înota pe loc privind în față creatura cu mască. Peștii-lună, cetaceele, sunt ființe acvatice care-și arată interesul manifest de a cerceta și comunica cu oamenii. Un caz special este peștele-ventuză, care se prindea de țestoase, de rechini și de alți pești, el fiind legat cu o frânghie de aborigenii din Australia. Chiar când frânghia ceda, peștele-ventuză se întorcea lipindu-se de ambarcațiunea pescarului. Desigur peștele-ventuză primea hrană de la aborigenii din Australia. Narațiuni cu astfel de cooperări om-ființă acvatică au fost istorisite despre triburi din Caraibe, Zanzibar, Mozambic.
Un caz celebru este din 1860, când englezii au învățat de la tribul Yuin să vâneze balene cu ajutorul orcilor. Aceste orci băteau apa cu coada când apăreau balenele. Orcile ghideau pescarii și mânau balena înspre ei. Cea mai cunoscută orcă a fost Old Tom, care manifesta un comportament jucăuș. Old Tom își tocea dinții trăgând de parâmele vaselor pentru a-i aduce mai aproape pe pescari de balene, cruțându-le efortul. Colaborarea dintre orci și oameni a durat din 1860 până în 1930. Desigur sapiensul avea să se comporte din nou dezamăgitor și să rupă această simbioză. În 1930, fiind un sezon slab de pescuit, Old Tom nu și-a mai primit partea din mica balenă prinsă, iar legătura s-a rupt.
În prezent, am văzut un documentar cu un trib, ce se folosea de o specie pentru a goni peștii într-un golf, unde erau prinși de pescari – nu-mi amintesc sigur speciile, dar poate era vorba de imraguenii din Mauritania, sclavi eliberați recent, ce-i cheamă pe delfini bătând apa într-un anumit ritm, delfinii mânându-i spre plajă pe chefali. Sau poate de pescarii din Laguna (Brazilia), ce folosesc delfinii tot pentru a-i prinde pe chefali, delfinii scoțând sunete specifice înțelese de pescari, delfinii separându-se de cei care nu-i ajută pe pescari. Simbioza ființă acvatică-om necesită o comunicare pe care oamenii au pierdut-o odată cu distrugerea triburilor și tradițiilor, păstrându-se prea puțin din comunicarea cu lumea subacvatică sub presiunea progresului din lumea modernă. Dar în adâncurile mării va rămâne mereu un delfin jucăuș, care va produce bule imitându-i pe scafandri, scoțând sunete pe care sapienșii poate le vor înțelege într-o zi.
Elocința autorului
Elocvența scriitorului renăscut din marea unde a primit ceva din nemărginita elocință a lumilor formidabile și atât de minunate în tăcerea lor abia auzită de majoritatea sapienșilor: ,,lumea mărilor este ca lumea cuvintelor: un spațiu al libertății…cei care vor să pună frâu cuvintelor, să impună reguli exprimării și vorbei sunt asemenea celor care vor să zăgăzuiască mările. Oceanul este al tuturor și al nimănui. La fel și imaginația. Așadar dacă suntem o balenă solitară care-și vorbește propria limbă sau una dintre hamsiile disciplinate ale unui banc, o caracatiță inventivă, un pește-ventuză lipicios ori un homar discret, fiecare în felul nostru, trebuie să ne cântăm liber poveștile’’.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Bill François, Elocința sardinei: povești uimitoare despre lumea mărilor, trad. și note de Alina Perlea și Rodica Baconsky, Editura Univers, București, 2022, pp. 36-41, 43-44, 53-54, 71, 73-75, 80-84, 92-94, 98, 101-104, 120-121, 128-131, 133-144, 163
