Într-o zi, în oglindă apare un străin de imaginea avută despre sine. Înstrăinarea este accentuată de persoanele, care se presupune că ne cunosc și care ne văd diferit. Și cine mai sunt eu dacă într-o zi mă văd un străin de ce credeam că sunt și cu atât mai mult ceilalți văd un străin de mine însumi? Moscarda, eroul pirandellian, alege singurătatea alături de străinul ce-l însoțește. Dar cine este el? Este inseparabil de străinul care-l însoțește? Este toți cei o sută de mii de Moscarda, așa cum îl cunosc ceilalți diferit de cum se cunoaște pe sine? Ori Moscarda este doar în pragul nebuniei, nebunia evitată de cei mai mulți oameni, ce nu-și bat capul cu astfel de întrebări? Care nu trăiesc dramatic sciziunea identității sau distrugerea ei, transformată în ,,nici una/nici unul’’. Trupul lui Moscarda este ceva precum visul, luat de el în posesie, dar putând fi luat în posesie de orice altceva sau altcineva. Corpul este nimeni și nimic.
Moscarda vrea să capete privirea cunoscătoare a străinului despre el, să se vadă trăind, dar nu poate, însă va încerca să distrugă acei Moscarda, pe care ceilalți îi văd în el. Nu poate vedea viața sa, dar poate distruge alte fixări din cunoașterea despre el. Moscarda va rămâne un străin față de sine în acest joc al identității sfărâmate, între viața distrugătoare de forme și reflecția oglinditoare. Moscarda nu vrea să trăiască cu iluzia că există o identitate, în care se contopesc viziunile celorlalți despre noi cu modul nostru de a ne concepe. Celorlalți le este frică de singularitatea sinelui și singurătatea lui, astfel fiecare își imaginează că este precum ceilalți. Singularitatea nu derivă dintr-o identitate fixă, ci dintr-o curgere heracliteană, unde în fiecare minut omul este altul decât era înainte, mereu schimbabil, mereu proteic. Contra acestei transformări, lumea preferă construirea unei identități de care-și leagă mediul în care trăiește: de la casa cu confortul familial până la peisajul vieții proprii. O stare a lumii cu oameni idioți satisfăcuți prinși de o prostie fără margini.
Oamenii sunt dedicați construirii, totul pentru ei fiind material de construcție. Repliat pe sine, omul nu observă sensul și valoarea posibilă a vieții de la plante la animale dar și pentru toate lucrurile. Așa cum oamenii se construiesc reciproc, prin cunoaștere construiesc case și orașe, încercând mereu să aplice forme fixe existenței, ce se transformă mereu. Pirandello, ca și Assunto, observă înfruntarea dintre construcția prin forme și natura, ce încearcă să modifice construcțiile omului. Astfel, diluarea și ruperea formelor nu este doar ceva ce ține de identitatea omului, ci și de destinul speciei umane, a civilizației, ca a doua natură a ei, ce se înfruntă cu prima sa natură. Lumea culturii și a omului contra lumii naturii din care omul s-a ivit și-n orizontul căreia trăiește în mod inevitabil.
Moscarda observă cum el este doar ,,Genge’’ pentru nevasta lui, Dida. Imaginea aceea pe care Dida o iubea în el și pe care Moscarda o accepta ca Dida să nu găsească în alt bărbat pe cineva ca Genge. Pieptănătura Didei nu era nici pentru Moscarda, nici pentru ea, era pentru omul iubit: Genge. Moscarda îl ura pe aceste Genge, ce nu era o umbră a lui, ci Moscarda devenise o umbră în relația lui cu Dida, Genge fiind cel real. Distrugându-l pe Genge, Dida s-a trezit în brațele unui străin, pe care l-a părăsit.
,,Viața nu se oprește. Nu se poate opri’’.
Moscarda se pune pe distrus miile de Moscarda din ochii celorlalți. Astfel își șochează notarul vorbindu-i de cai care rad cu bucile, dându-i răspunsuri absurde, făcând gesturi surprinzătoare față de funcționarii de la banca tatălui său, aruncându-le în față adevăruri și acuze dure, răzându-le în față cu hohote…Moscarda epatează mai departe dând afară de pe proprietatea sa un nebun amărât, provocând un scandal public: o mulțime vrea să-l linșeze însă vine lovitura de teatru regizată de Moscarda, iar bietul chiriaș și mulțimea se dezlănțuie într-un amestec de uimire, bucurie și furie urlând către Moscarda: ,,Nebunule! Nebunule! Nebunule!’’…,,Nebunul’’ Moscarda tocmai asasinase câteva zeci de Moscarda dintr-o singură lovitură.
,,Nebunia’’ este necesară pentru a le arată celorlalți că se înșală cu privire la ce este și ce face Moscarda. Moscarda devine nebun pentru a scutura un pic normalitatea lumii pradă iluziilor: că știm adevărul despre celălalt, indiferența că oricum ceilalți nu știu nimic despre noi, că noi știm cine suntem ori obediența față de imaginea celuilalt despre mine. Iluzii ,,normale’’ cu care Moscarda se luptă, uneori izbândind împotriva lor, alteori, cum este în cazul nevestei ce-l părăsise, nu. Pentru Dida, tot ce făcuse Moscarda era doar o glumă făcută de ,,Genge’’ al ei, Genge se distrase și el un pic cu mulțimea furioasă. Recompensa nevestei: Moscarda este trimis să plimbe cățeaua Bibi. Moscarda, luptătorul cu minciunile despre identitatea lui, reintră în rolul lui Genge plimbat de câine.
Dar și imaginile celorlalți sunt relevante: Moscarda, fiul de bancher, descoperă cum ceilalți îl consideră un cămătar întreținut din dobânzi, ducând o viață liniștită, precum un ,,Genge’’ alături de Dida. Pentru a deveni doar ,,unul’’, Moscarda distruge marioneta ,,Genge’’ și vrea să lichideze banca, distrugând marioneta stupidă și comodă, utilă funcționarilor băncii. Însă cum eul ca unu este în raport cu ceilalți, această ruptură îl bântuie pe Moscarda cu groaza de gol, de singurătate infinită.
Dacă la Unamuno erau trei Ion: primul, cum se vede Ion pe sine însuși, al doilea, cum este considerat de ceilalți, al treilea, cum îl cunoaște Dumnezeu în mod absolut, la Pirandello pare că nu este decât lupta dintre cum ne vedem pe noi înșine și cum ne cunosc ceilalți. Și totuși, o tendință spre veridicitate este numită ,,Dumnezeu’’ de către Moscarda. Această nevoie de a fi veridic, adevărat, care îl face să sufere când i se râde în față că el nu mai vrea să fie cămătar sau Genge, această suferință revoltată că alții nu-l pot vedea altfel, acel ,,punct sensibil’’ din el este Dumnezeu. Un Dumnezeu care suferă în oameni când ceilalți devin obstacole în calea de a deveni ,,unul’’ . În fața Annei Rosa, prietena nevestei, Moscarda își expune filosofia vieții, aducând a Bergson, cu viața, care nu se poate vedea niciodată cu adevărat, iar atunci când se ,,fotografiază’’ un instantaneu al ei, deja cunoașterea vieții este ceva mort. Ce este în oglindă nu este viața, este doar o fixare a imaginii vieții mereu schimbătoare, deci ceva mort. Prin urmare, străinul din oglindă sau din ochii celorlalți este doar o fixare iluzorie, bună de aruncat în neant.
Încercarea de a-și umple singurătatea reciproc: Anna Rosa și Moscarda, sfârșește într-o atracție erotică ratată prin împușcarea și rănirea lui Moscarda. Este ca o consecință a situației, în care unul și una nu pot fi una, pentru că ea, Anna Rosa, ar fi fost pentru el ,,nimeni’’. Iluzionarea reciprocă necesară atracției erotice era nimicită pentru Moscarda prin acest ,,nimeni’’, iar pentru Anna Rosa, repulsia instinctivă amestecată cu atracția erotică a provocat împușcarea lui Moscarda. Fascinată de toată teoria lui Moscarda, Anna Rosa îl împușcă pe Moscarda, după ce la prima lor întâlnire, Anna Rosa se împușcase aparent accidental. Este ca și cum tot ceea ce trăiește și concepe Moscarda este intolerabil pentru existența ,,normală’’ a unei societăți, iar Moscarda merită împușcat. ,,Accidentalul’’ din autoîmpușcarea Annei Rosa face parte din imprevizibilul vieții, ce-și supune până și mecanismele obiectelor și funcționarea lor necesară, așa cum este funcționarea unui pistol.
Îmbrățișarea lui Moscarda cu Anna Rosa seamănă cu povestea îndrăgostirii dintre privighetoare (poetul, creatorul) și trandafirul (Rosa), ce-o sfâșie pe ,,privighetoare’’ prin îmbrățișarea pasională. Dacă adăugăm Anna, ce semnifică și ,,cerc al vieții’’, vedem un Moscarda rănit de dorința de a fi viața, de a intra în torentul transformabil al vieții, dincolo de cunoașterea ei limitată și iluzorie. Și așa ajunge.
Moscarda iese dintre imaginile, cunoașterea și formele obișnuite ale unei societăți. Se prezintă la proces în halatul de la azil, pentru a o salva pe Anna Rosa: Moscarda nu mai avea nimic. El donează, printr-un om al bisericii, tot ce avea pentru un azil și o cantină a săracilor. Moscarda nu mai vrea să fie cineva, să aibă ceva, este dincolo de ce era, nu mai este nimic din ce era. De la firele verzi ale unei pături de azil, Moscarda ajunge pe câmpia verde, cu lanuri mișcându-se ușor, învăluite în liniștea cerului, cu sufletul umplut de seninul gol unde se pierd toate gândurile. Moscarda trăiește o contemplare unde se contopește cu nemărginirea naturii. ,,Sunt copacul acesta. Copac, nor, mâine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond’’.
Moscarda își împiedică gândurile să formeze în el construcții deșarte așa cum oamenii construiesc pentru ei și pentru ceilalți: identități, case și civilizații. Moscarda este viu și nu termină, așa cum construcțiile deșarte se termină. ,,Viața nu se termină’’. Tot ce a scris Pirandello despre Moscarda, tot ce am scris eu, toți cei ce au scris și vor scrie despre Moscarda au format și vor forma cei ,,o sută de mii’’ de Moscarda, la fel de străini de el, la fel de străini de torentul vieții, de viața care nu are habar de nume, de cuvinte.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Luigi Pirandello, Unul, nici unul și o sută de mii, trad. Tudor Moise, Humanitas, București, pp. 14, 16, 24-25, 27, 34-38, 41-43, 46-48, 63, 80-81, 85-88, 92-95, 99-100, 115-119, 121, 126, 130-133, 139, 147-151, 153-159.
