Maria Dzielska cercetează cu acribie puținele surse favorabile și nefavorabile Hypatiei din Alexandria. Dzielska se concentrează și pe scrisorile elevului Hypatiei, episcopul Synesius de Cyrene, viața Hypatiei fiind legată de ascensiunea creștinismului prin elevii săi creștini, iar moartea sa prin adversarii ei creștini. Dzielska critică legenda Hypatiei ca martiră și victimă inocentă pe altarul științei.
Legenda
Iluminiști, precum Voltaire, au folosit-o pe Hypatia ca exemplu al omului dedicat științei devenit victimă a fanatismului religios. Voltaire chiar se roagă pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, acuzat de moartea Hypatiei, ca ,,Tatăl cel îndurător să aibă milă de sufletul lui’’. Gibbon susține că Hypatia a fost ucisă de o gloată fanatizată de Chiril, episcopul Alexandriei, creștinismul nepedepsind acest act, pentru că preferă un sfânt în dauna uciderii unei fecioare. Socialistul Bertrand Russell spune că linșarea Hypatiei de către bigoți i-a făcut neînsemnați pe filosofi în Alexandria.
Carlo Pascal vede în soarta Hypatiei o persecuție antifeministă, femeile independente fiind reduse la tăcere. B. Lumpkin o consideră pe Hypatia ultima mare femeie a Antichității, martir al științei, ,,trebuie să fi fost africană’’, nicidecum greacă. În ,,Black Women in Antiquity, Journal of African Civilization’’ (1984), Lumpkin reia povestea cu începutul evului întunecat creștin odată cu crima călugărilor instigați de Chiri al Alexandriei, aceștia ucigând pe ,,strălucita și frumoasa filosoafă și matematiciană Hypatia’’. Eu deja am văzut cum întunericul medieval a coborât pe Alexandria după stingerea strălucirii frumoasei Hypatia.
Istorii
De unde aceste povestiri și povești? Sursele sunt puține și nu foarte credibile. În secolul V, secolul morții Hypatiei, o sursă (Socrate Scolasticul) vorbește de moartea filosoafei și matematicienei în urma unei defăimări printre oamenii bisericii. Hypatia l-ar fi împiedicat pe Orestes, prefectul Alexandriei, să devină apropiat de Chiril. Este descrisă moartea Hypatiei, este dat numele conducătorului de bandă, lăsând în suspensie amestecul Sfântului Chiril.
Filosoful Damascius în ,,Viața lui Isidor’’, ultimul conducător al școlii de filosofie din Atena, școală închisă de Justinian, scrie că invidia lui Chiril a dus la moartea Hypatiei, invidie pe poziția socială și pe atracția, pe care Hypatia o avea în Alexandria față de oamenii cu influență din oraș și nu numai. Mai ales mărturia lui Damascius a fost cea care a inspirat legendele, producțiile literare, de mai târziu. Un alt acuzator la adresa creștinilor, ca ucigași ai Hypatiei, este istoricul arian Filostorgiu.
La școala Hypatiei
În jurul lui 390 d.Chr., la școala Hypatiei se formaseră deja oameni importanți pentru Imperiu. Unul este episcopul creștin Synesius din Cyrene. Și ca episcop în Libia de Sus, Synesius continuă să se exprime admirativ la adresa Hypatiei. Scrisorile sale sunt mărturie. Departe de Alexandria, Synesius se simte un pasionat singuratic de filosofie, căruia îi lipsesc discuțiile filosofice cu elevii Hypatiei. Synesius scrie versuri sau lucrări cu diverse teme, pe care le trimite elevilor Hypatiei sau maestrei însăși. Literatura greacă de la Homer la Aristofan este prezentă în rândurile adresate Hypatiei indicând cultura clasică posedată de maestra sa.
Bolnav, Synesius își exprimă nostalgia după Alexandria și școala Hypatiei, visând la o întoarcere acolo. Synesius este vizitat de un elev al Hypatiei, cu care discută despre evitarea luptei pentru funcții, pentru onoruri, despre eludarea zarvei pieței și goanei după câștiguri, exerciții clasice de dobândire a liniștii interioare. La fel, evadarea în natură, în liniștea vieții de la țară, nu este doar o convenție literară, ci un exercițiu spiritual al vieții contemplative. Întoarcerea la vita activa de episcop din liniștea vieții de la țară înconjurată de meditații și de idei, este privită de Synesius cu regret după tihna pierdută, după fericirea vieții contemplative. În cercul de discipoli și de învățăcei ai Hypatiei, Synesius nu era singurul creștin. Olympius este un creștin influent și plin de râvnă, pe care Synesius îl îndeamnă să acționeze împotriva celor care tulbură liniștea Bisericii, precum eunomienii.
Pentru Synesius, elevii Hypatiei ar putea forma o familie, indiferent că sunt creștini sau nu, o familie demnă de ,,cea mai sfântă și venerată între filosofi’’, Hypatia. Unchiul lui Synesius și prietenul episcopului din copilărie au fost și ei elevi ai Hypatiei. Conform scrisorilor adresate Hypatiei: ,,doamna binecuvântată’’ iradia cunoașterea și înțelepciunea de la divinul Platon prin succesorul său, Plotin. De la ei și prin Hypatia este transmisă înțelegerea celor divine, spiritul divin al Hypatiei fiind transmis elevilor ei și rămânând prezent cu ei. Synesius o sanctifică pe Hypatia acordându-i o misiune precum cea de ghid către cele divine. Ea îi ajută pe discipoli să trezească acel ochi lăuntric, ce așteaptă să fie eliberat de robia și de minciunile lumii materiale pentru a privi lumina adevărului. Pentru a rupe mrejele lumii materiale, maestra este dispusă să-i șocheze pe elevii îndrăgostiți de ea. Damascius relatează cum a scăpat Hypatia de un elev, ce nu renunța la pasiunea lui pentru ea: i-a arătat absorbantul ei. Pe urmele lui Socrate, Hypatia vrea ca elevul să reia drumul spre frumusețea divină, să nu se oprească înlănțuit de mirajul unei forme materiale, arătându-i alt aspect al trupului maestrei idealizate. Și muzica ar fi fost folosită de Hypatia pentru a întoarce privirile pofticioase de la ce se vede către frumusețea invizibilă a muzicii.
Virtutea cumpătării Hypatiei, acea sophrosyne s-a manifestat și în viața sexuală prin practicarea castității, apropiind-o mai mult de sfintele creștine, maestra purtând tunica simplă și aspră a filosofilor, motive pentru sanctificarea ei de către discipoli. Pe lângă filosofia neoplatoniciană, în aspectele ei ontologice și etice, Hypatia preda matematică și astronomie. Astronomia fiind un mijloc pentru a deschide mințile elevilor către dincolo de această lume, lume de care experiențele mistice dau mărturie, astronomia fiind pregătitoare pentru inefabilul către care teologia se îndreaptă, spune Synesius. Synesius, încurajat de maestra lui, construiește un astrolab, adică un instrument ce măsoară poziția corpurilor cerești. Accesul la cunoașterea sacră putând fi făcut și prin studierea matematicii, geometriei și astronomiei, ca măsuri fixe ale adevărului, spune Synesius.
Hypatia folosea în cursurile sale: aritmetica lui Diophantus din Alexandria, geometria lui Euclid și a lui Apollonius din Perga, astronomia lui Ptolomeu. Inițierea Hypatiei în științe fiind mijlocită de tatăl ei, Theon. Tatăl și fiica scriind comentarii la astronomia ptolemaică ce au fost păstrate în De dono a lui Synesius. Damascius o creditează pe Hypatia doar ca matematiciană, nu ca filosoafă, deoarece Hypatia a scris lucrări recunoscute în epocă despre matematică și astronomie. Hypatia era, după Damascius, un fel de profesor public în Alexandria, care explica scrierile lui Platon, Aristotel sau altor filosofi. Însă pe lângă acest exoterism, elevii săi, precum Synesius sau cei de care Synesius pomenește (Herculianus, Olympius etc.), păstrau secretul asupra celor învățate, discuțiile mărginindu-se la cercul de elevi ai Hypatiei. Ezoterismul fiind menit a evita trivializarea de către necunoscători a cunoașterii predate de maestră. Plus furtul de cunoștințe practicat de șarlatani, ce s-ar împăuna cu ele făcându-le publice și neimportante, rămânând pe mai departe și neînțelese și disprețuite de gloata ignară.
Synesius acuză filosofii că poartă mantii albe și nu practică serios filosofia, el critică Atena că nu mai are școală celebră de filosofie. Însă Synesius nu-i iartă nici pe călugării creștini, socotindu-i barbari, fanatici, inculți, urând cultura elenă. Concepția episcopului asupra cunoașterii părând a fi una elitistă.
Renumele școlii și elevii influenți formați de Hypatia au creat o poziție notabilă în Alexandria pentru filosoafă, conducătorii orașului apelând la sfaturile ei, vizitându-i cursurile. În Alexandria erau folosite ,,Oracolele Caldeene’’, fiind predat și un neoplatonism precum cel al lui Iamblichos adică prin practici teurgice. Deși Hypatia nu era o păgână ferventă, ea ar fi fost inițiată în astfel de practici și ar fi predat astfel de practici, speculează un cercetător (Alan Cameron). Dzielska respinge astfel de speculații ca nefondate pe nici o sursă: nici Ioan de Nikiu, care o prezintă pe Hypatia, ca vrăjitoare practicând magia rea, nu menționează că la cursurile ei se făceau rituri teurgice. Cursurile ei erau dialoguri filosofice, spune Synesius. Însă era posibil în exercițiile spirituale de la cursurile Hypatiei, pentru a atinge o stare de conștientizare a spiritualității și divinului să fi fost recitate rugăciuni sau să se fi cântat imnuri sacre (vezi încercarea de a domoli prin muzică pasiunea sexuală). Contemplarea tăcută, a ajunge la extazul liniștii nemărginite era scopul acestor exerciții.
Viața și moartea Hypatiei
Tatăl Hypatiei, Theon, a prezis eclipse solare și lunare în 364, Theon a comentat ,,Elementele’’ și alte lucrări ale lui Euclid, dar și la ,,Almagesta’’ lui Ptolomeu. Ele au fost copiate de bizantini fiind folosite în edițiile moderne. Alături de științe, Theon a fost interesat și de științele oculte precum astrologia sau hermetismul, nimic extraordinar în epocă și nici în epoca lui Newton. Theon, probabil nu a fost martor al morții fiicei, Hypatia, filosoafa având în jur de 60 de ani la moartea ei.
În 391/392 sub episcopul Teofil, Serapeionul, centru de cult păgân a fost distrus. Deși Teofil este luptător antipăgân, subordonatul său, Synesius nu a avut nici un conflict cu acesta, purtând o corespondență cu Teofil în paralel cu Hypatia și elevii maestrei. În timpul distrugerii Serapeionului, filosofi, profesori, poeți fideli culturii străvechi, au luptat împotriva edictului împăratului Teodosius de a preda monumentul bisericii. Hypatia nu s-a alăturat acestei rezistențe. Mai mult, un filosof neoplatonic, Antoninus, prezisese căderea Serapeionului. Acest filosof era discipol al lui Iamblichos practicând teurgia. Filosoful Olympus, care conducea revolta, și el prezisese căderea templului lui Serapis. Aceasta nu l-a împiedicat să îndemne și să participe la revolta sângeroasă contra autorităților și creștinilor.
Dzielska susține că Hypatia nu a participat la rezistență, pentru că nu aparținea neoplatonicienilor teurgici și nici celor apropiați de riturile religioase sau de politeismul elen. Apropierea de un zeu cu cap de babuin (Thoth) nu era pentru Hypatia o cale spre transcendență. Moartea Hypatiei ar fi o consecință a influenței ei asupra lui Orestes, prefectul august al Alexandriei sau după un cercetător (Meyer) al certei Chiril–Synesius, pentru a împiedica acțiunile lui Synesius împotriva lui Chiril. Există o scrisoare a lui Synesius către Chiril, în care Synesius îl tratează pe Chiril, nu cu respectul arătat lui Teofil, ci ca pe un tânăr supus greșelii. Synesius avea să moară în 414 d.Chr. înainte cu an de moartea Hypatiei. Înainte de moartea sa, Synesius se plângea că Hypatia nu-i mai răspunde la scrisori. Hypatia era prinsă însă în conflictul principal: Orestes-Chiril.
Chiril, poreclit ,,faraonul Egiptului’’, avea să-l urmeze la scaunul episcopal pe Teofil. Timpul episcopatului a fost marcat de conflicte: de la preluarea disputei cu Ioan Hrisostomul, fuga călugărilor origeniști din Nitria până la alungarea novațienilor, alungarea evreilor din Alexandria și moartea Hypatiei. Că sfântul Chiril al Alexandriei voia puterea asupra autorității temporale, civile, era neîndoios. Prefectul Orestes, creștin, a încercat să păstreze independența autorității civile în fața influenței lui Chiril. Însă Chiril avea să elimine sau să reducă la tăcere prin concursul împrejurărilor toate forțele pe care Orestes s-ar fi putut sprijini.
Întâi, evreii: în bătăile izbucnite dintre evrei și creștini, Orestes avea să pedepsească un om al lui Chiril, profesorul Hierax, denunțat de evrei ca instigator la dezordine. Chiril îi amenință pe conducătorii evrei cu serioase repercusiuni, dacă îi vor mai insulta pe creștini. Cercul violențelor izbucnește: evreii ucid creștini, Chiril cu creștinii jefuiesc și alungă evrei. Este posibil ca Orestes să fi sprijinit partida evreilor împotriva episcopului și chiar Hypatia să-l fi sfătuit în acest sens. Creștini moderați, care îl sprijineau pe Orestes sau pur și simplu voiau pace, l-au sfătuit pe Chiril să caute o înțelegere cu Orestes. Însă Orestes refuză. Călugării parabolani, meniți să strângă bolnavii și să-i îngrijească, au funcționat ca o gardă militară din timpul lui Teofil și asediul Serapionului. Aceștia l-au atacat pe Orestes, prefectul fiind lovit cu o piatră în cap, el a fost scăpat de linșare de o altă mulțime de creștini. Tot parabolanii sunt cei care probabil au participat la desemnarea publică a Hypatiei ca ,,vrăjitoare’’, care-l fermecase pe Orestes, ce refuza împăcarea cu aspirațiile lui Chiril. Pentru mințile limitate ale călugărilor, ce făcea Hypatia nu prea era de înțeles. Linșarea și arderea Hypatiei de către parabolani a fost următorul pas de forțare a prefectului să se supună autorității bisericii. Prefectul Orestes avea să plece din Alexandria după moartea Hypatiei: fusese învins. Toate rapoartele trimise la Constantinopol fuseseră neutralizate de contra-rapoarte ale lui Chiril, care avea se pare oameni fideli la curtea imperială cu pungi de bani gata să cumpere orice. După ce oamenii din Alexandria au depus în mod repetat plângeri la curtea imperială, singura măsură a fost ca episcopul să nu mai conducă garda parabolanilor (o povestire a evenimentelor și în romanul ,,Ekaterine’’).
La întrebarea crucială: a fost vinovat Sfântul Chiril al Alexandriei de moartea Hypatiei? Dzielska amintește de pozițiile diferite ale cercetătorilor: de la a-l acuza pe patriarhul Alexandriei până la a-l absolvi de orice vină. Dzielska susține că legal Chiril nu este responsabil de crima parabolanilor, dar moral da, chiar dacă Chiril nu știa de punerea la cale a serviciului făcut puterii bisericii de către parabolani. Dzielska susține că defăimarea Hypatiei ca vrăjitoare a fost făcută și prin instigarea lui Chiril, episcopul stârnind frica de magia ei în sufletele simple ale călugărilor și nu numai. Chiril nu accepta restrângerea influenței sale asupra puterii civile din cauza unei femei păgâne, chiar și învățată.
După învățatul Hesychius din Alexandria, invidia lui Chiril ar fi fost provocată și de cunoașterea și înțelepciunea Hypatiei (după Rouge, unii preoți creștini participau la prelegerile Hypatiei și chiar Chiril participase în tinerețe). În Alexandria, înainte de Hypatia, a fost ucis un episcop (episcopul Gheorghe, numit de împăratul Constantin, episcop din partida ariană), iar după moartea Hypatiei, încă un conducător al bisericii creștine, Proterius, a fost ucis în 457. Alexandria era un fundal violent unde oricine putea avea de suferit în lupta pentru putere. După Dzielska, informațiile sunt puține despre viața și moartea Hypatiei, pentru că învățații creștini s-au simțit stânjeniți de faptele criticabile și condamnabile ale creștinilor împotriva Hypatiei.
Respingerile lui Dzielska
Hypatia nu este o victimă inocentă a luptei pentru putere în Alexandria. Matematicile, filosofia și astronomia nu au pierit odată cu ea, școala alexandrină a continuat în secolele V-VI. Hypatia avea în jur de 60 de ani când a murit și nu era ,,tânăra frumoasă’’ decât dacă ne referim la sufletul ei (inteligența artificială cu Chatgpt o văd la fel, frumoasă ca legenda).
Sfânta Ecaterina
Asocierea creștinismului cu Hypatia s-a făcut și prin legenda Sfintei Ecaterina, care are elemente comune cu biografia Hypatiei. La fel, și la scriitori moderni precum Kingsley sau Luzi ori în prezent, legătura Hypatia-Sfânta Ecaterina este reluată în diferite modalități. Dzielska își încheie cartea cercetând sursele, ultima fiind legătura dintre Hypatia și Ecaterina. Și Ecaterina era cunoscătoare de științe și de filosofie, Dzielska trimițând la informația lui Myrsilides: în apropiere de Laodiceea, Asia Mică de azi, nu departe de Denizli contemporan, pe ruinele unei biserici este o inscripție care comemora biserica ,,Sfintei Hypatia Ecaterina’’.
Poate Ecaterina era al doilea nume al Hypatiei sau invers, al doilea nume al Ecaterinei era Hypatia. Această legătură între cele două femei rămâne la fel de misterioasă și de neînlăturat, precum legătura dintre creștinism și cultura antică.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Maria Dzielska, Hypatia din Alexandria: personajul istoric și legenda modernă, Ed. îngrijită, cuvânt înainte și anexă de Dragoș Mîrșanu, trad. Ana-Lorina Iacob, Editura Doxologia, Iași, 2021, pp. 9, 20-22, 30-31, 36-40, 45, 48-51, 53-55, 57-60, 68-74, 77-90, 94-98, 100, 104-130, 132-135, 145-152.
