Ar vrea să-și controleze afectele, dar nu reușește. Vede că afectele îi aduc răul, însă rămâne încătușat de ele și se comportă ca un rob. Stăpânul naturii, omul nu este stăpân la el acasă, în casa lui interioară unde domnesc dezordinea și arbitrariul. Întâmplarea îi supune cursul vieții, un curs ca al unui bețiv, cursul unei corăbii conduse de un timonier beat, o corabie beată pe apele existenței.
Puterea omului este limitată (prop III), chiar dacă adevărul ni se prezintă, nu este înlăturată confuzia ideilor inadecvate pe care le avem (prop. I). Puterea afectelor și pasiunilor depășește puterea acțiunilor omului (prop. VI) și nu putem scăpa de puterea afectului decât prin alt afect (prop. VII). Afectele imaginate ca fiind prezente sunt mai puternice decât cele viitoare, afectele considerate necesare mai puternice decât cele posibile (prop. IX, XI). Cunoașterea adevărului nu înfrânează afectele din postura de cunoștință, ci doar când devine un afect, însă ce izvorăște din cunoașterea adevărului poate fi înfrânt de un afect mai puternic (prop. XIV, XV). Lucrurile plăcute din prezent sting orice adevăr furnizat de către o cunoaștere ce privește lucruri care nu sunt prezente, poftele senzuale spulberă orice cunoaștere (prop. XVI, XVII).
Bucuria și tristețea, plăcerea și neplăcerea sunt afectele care ne determină cunoașterea binelui și răului, ce gândim că ne este sau nu folositor (prop. VIII, def. I, II). Binele ajută puterea și virtutea noastră, puterea și virtutea fiind identice. Ceea ce împiedică, micșorează conatus-ul nostru este rău (prop. VIII, def. VIII). Dorința, năzuința omului de a-și extinde și menține existența, conatus-ul este esența omului (prop. XVIII). Nici o virtute nu se concepe anterior năzuinței de a menține existența (prop. XXII), virtutea este puterea omului ce se străduiește să se mențină, să se extindă spre folosul propriu, să facă ce este bine (prop. XX) sau ceea ce socotește că îi este bine (prop. XIX). Însă binele făcut de cel virtuos nu este determinat de ideile neadecvate, ci virtuosul caută folosul propriu condus de rațiune: a trăi, a menține existența, a acționa pentru extinderea ei călăuzit de rațiune (prop. XXIII, XXIV).
Sufletul condus de rațiune consideră ca fiind folositor doar ceea ce duce la cunoaștere, năzuința rațională este așadar a cunoaște clar și distinct lucrurile, a înțelege legitatea din natura noastră, astfel năzuința de a fi este susținută de puterea sau virtutea bazată pe cunoașterea rațională. Binele este ceea ce duce sufletul la cunoașterea rațională, bază a virtuții și puterii omului, bună este cunoașterea prin care se manifestă conatus-ul omului (prop. XXVI).
Ceea ce ajută cunoașterea, precum cunoașterea Eticii lui Spinoza, este bun, ceea ce împiedică cunoașterea, precum lenea, comoditatea sau prostia, este rău ((prop. XXVII). Maximul cunoașterii duce la perfectio adică desăvârșirea binelui, virtutea sau puterea cea mai mare a sufletului este cunoașterea lui Dumnezeu, a naturii lucrurilor. Virtutea sufletului este cunoașterea, puterea lui este știința, cea mai bună cunoaștere, binele suprem este cunoașterea lui Dumnezeu fără de care nimic nu există și nimic nu poate fi conceput, fiind natura și înțelesul a toate (prop. XXVIII).
Bun este ce se potrivește cu natura noastră, rău ce este contrar puterii noastre de a acționa inclusiv de a cunoaște, de a-l cunoaște pe Dumnezeu (prop. XXX, XXXI). Nu numai oamenii supuși pasiunilor ajung în opoziție, chiar omul ajunge nestatornic și în opoziție cu sine datorită supunerii față de afecte diferite (prop. XXXII, XXXIII, XXXIV).
Rațiunea este cea care poate face oamenii să ajungă la acord, să-și potrivească firea unul cu altul, totodată ajungând la înțelegerea naturii comune lor. Dincolo de antipatii, invidii, conflicte, oamenii ajung la a găsi folosul comun corespunzător năzuințelor din natura lor (prop. XXXV). Binele este comun oamenilor când sunt călăuziți de rațiune, prin ea ei se pot bucura de el. Binele devine comun când oamenii sunt virtuoși, cel virtuos dorind celorlalți binele, pe care și-l dorește sieși. Aceasta dorință este hrănită și ghidată de cunoaștere.
Cunoașterea mai desăvârșită despre Dumnezeu sau natura lucrurilor crește dorința celui virtuos de a realiza binele comun, acel bine pe care îl vreau și în același timp îl doresc și semenilor, înțelegând că am aceeași natură cu ei prin Dumnezeu (prop. XXXVI, XXXVII). Înțelegându-și natura proprie oamenii pot fi onești aprobând ceva sub călăuzirea rațiunii și unindu-se prin prietenie pentru a urmări scopuri comune, astfel oamenii rămânând alături, nu despărțindu-se pentru a se uni cu alte ființe, de care se apropie prin milă exagerată și superstiție. În unele cazuri, unii oameni se apropie mai mult de animale printr-o milă exagerată față de ele, fiind mai puțin alături de semenii lor cu care au o natură comună. Oamenii au același drept, pe care îl au și animalele asupra lor, însă pentru că oamenii au o putere mai mare decât cea a animalelor, iar puterea adică virtutea face parte din natura umană, oamenii pot sacrifica animalele. Sacrificarea nu este bazată pe o superstiție deșartă, pe care și milosul exagerat se bazează, ci pe rațiunea sănătoasă care ne călăuzește în a căuta folosul propriu și comun (Scol. I la prop. XXXVII).
Societatea bazată pe legi și pe puterea de a se conserva este statul, în stat se definește ce este bun și rău, păcat și faptă bună. Statul apare pentru că rațiunea nu poate potoli afectele, în stare naturală neexistând drept sau nedrept, păcat sau merit. Tot ceea ce contribuie la buna înțelegere a oamenilor în stat este bun, ceea ce provoacă discordia este rău (Scol. II la prop. XXXVII, prop. XL). Tot ceea ce susține puterea de a lucra a trupului este folositor, cu cât trupul este mai capabil cu atât și sufletul devine mai apt pentru înțelegere (prop. XXXVIII).
Plăcerea, bucuria, veselia sunt bune, tristețea, neplăcerea și melancolia sunt rele. Voluptatea, desfătarea (titillatio) exagerată poate fi rea, la fel, durerea poate fi bună. Afectele ambițiosului, lascivului, zgârcitului sunt ca ale unui delirant fixat pe ceva care are un raport doar cu o parte a trupului nostru, ținând sufletul nostru într-o observare excesivă a unui ceva, împiedicându-l de a se dedica și altor treburi. Astfel, dorințele și iubirile noastre pot fi excesive și rele, dar ura nu este niciodată bună (prop. XLI, XLII, XLIII, XLIV, XLV).
Totuși înțeleptul nu renunță la iubirea, dorințele și bucuriile sale, fiindcă cu cât se bucură mai mult cu atât se perfecționează și participă la natura dumnezeiască. Înțeleptul găsește într-un mod măsurat bucurie în mâncăruri, băuturi, frumusețea naturii, mirosuri, muzică, jocuri, haine, teatru. Dar nici vorbă de a se bucura de răul altuia, de a trăi invidia, disprețul, răzbunarea și alte forme ale urii (prop. XLV, Corol. I, Scol. II). Cel rațional nu ajunge la nenorocirea răzbunării, mâniei, disprețului împotriva celor care l-au disprețuit, urât. El luptă cu iubire ca să biruiască ura și răul celuilalt (prop. XLVI, Dem., Scol.).
Speranța și teama nu sunt bune în ele însele fiindcă au tristețea în ele și mai ales lipsa cunoașterii, teama și speranța încercând să suplinească în zadar lipsa cunoașterii și neputința sufletului. Rațiunea este călăuza sufletului scos de sub temeri și speranțe deșarte (prop. XLVII). Un afect des întâlnit azi este stima exagerată considerată de Spinoza un afect păgubos (prop. XLVIII). Într-adevăr stima exagerată de sine umflă balonul sinelui orgolios rămânând la fel de gol de cum era, până se sparge în confruntarea cu situațiile problematice, unele chiar puțin problematice, atât de problematice precum o adiere a sorții potrivnice suficientă pentru a-l zbura și dezumfla pe omul cu stima exagerată de sine izvorâtă din amorul propriu (prop. XLIX), stimulat de o societate înecată în narcisism. Și compătimirea este rea și nefolositoare pentru că omul orbit de milă nu poate judeca cum se cuvine, rațional, situațiile oamenilor, fiind înșelat de lacrimile false.
Raționalul face bine fiind mânat de dorința de binefacere arătând astfel că afectele pot corespunde rațiunii (prop. L, LI). Mulțumirea de sine este un afect al omului care-și vede puterea crescută de a lucra, ea fiind un afect conform rațiunii (prop. LII). Dimpotrivă afectele care nu susțin puterea de a lucra sunt iraționale: umilința omului ce-și vede neputința, căința, remușcarea celui stăpânit de dorințe irealizabile și de tristețe. Dar căința și umilința pot fi folositoare pe calea spre a ajunge rațional, ele fiind recomandate de profeți și de conducători pentru a ține în frâu norodul (prop. LIII, LIV).
Aceste recomandări pentru norod au fost și rămân necesare pentru că omul oscilează între orgoliul și umilința prea mare, între trufie și smerenie, între mândrie exagerată și desconsiderare de sine (prop. LV, LVI). Cel trufaș devine dependent de compania lingușitorilor și paraziților (prop. LVII). La fel, și cel mânat de glorie deșartă depinde de aprecierile norodului schimbător (prop. LVIII). Toate acțiunile umane pot fi determinate de rațiune și fără afect (prop. LIX), dar dorința care susține activitatea noastră trebuie să se nască prin rațiune, să nu fie excesivă adică să provoace plăcere doar unui organ sau unei părți a corpului, acea plăcere sau acea dorință nemaifiind utilă întregului om (prop. LX, LXI).
Acesta ar fi un criteriu care ar funcționa ca un exercițiu spiritual cu Spinoza în a discerne dorințele raționale de cele iraționale: folosește plăcerea/dorința omului ca întreg sau doar unui organ, unei părți din ființa sau trupul omului? O altă discernere a faptei raționale de cea irațională este: fac binele din teamă sau dominat de alt afect (căință, remușcare etc.) sau din rațiune, din cunoașterea binelui? (prop. LXIII).
Rațiunea poate ierarhiza lucrurile bune și pe cele rele: valoric și temporal (prop. LXV, LXVI). Răul este în cunoașterea noastră doar prin ideile inadecvate, cu alte cuvinte dacă n-am avea o lipsă în cunoaștere nu am cunoaște răul (prop. LXIV). Frica morții nu-l face pe omul liber să se gândească la ea, el meditează doar la viață. Omul liber, mereu liber, n-ar avea cunoașterea binelui și răului, omul liber fiind mereu călăuzit de rațiune și având mereu idei adecvate. Astfel, căderea adamică ar fi o cunoaștere inadecvată însoțită de afecte și de dorințe iraționale: patriarhii și Christos readucând omului căzut ideile adecvate despre Dumnezeu pentru încercarea omului de a redobândi libertatea (prop. LXVII, LXVIII).
De la prop. LXVII până la ultima propoziție (LXXIII) a cărții IV din Etica sa, Spinoza se ocupă de calea omului liber. Omul liber are virtute prin evitarea primejdiilor și înfrângerea lor, el evitând excesele de care pomenește și Aristotel (îndrăzneala oarbă în fața pericolelor și frica). Puterea sufletească a omului liber manifestându-se atât în retragerea sau fuga la timp, dar și în lupta dârză (prop. LXIX). Omul liber este recunoscător, dar nu primește binefacerile ignoranților și inculților ce nu sunt călăuziți de rațiune, aceștia judecându-și binefacerile dominați de afecte și de ignorarea rațiunii (prop. LXX, LXXI). Omul liber lucrează cu onestitate, cu sinceritate, nu cu viclenia contrară rațiunii. Este mai bine de trăit într-un stat, unde oamenii lucrează călăuziți de rațiune, decât a trăi în solitudine, omul călăuzit de rațiune este mai liber într-un stat decât în solitudine pentru că el înțelege necesitatea naturii divine, cunoașterea imperfectă a noastră despre bine, rău, plăcere, nelegiuire, invidie…El fiind rațional, binele pe care și-l dorește, îl dorește și pentru semeni, cunoscând că ura se învinge prin iubire. Astfel el ar fi, într-un fel cu necesitate, parte dintr-un stat ce i-ar proteja libertatea prin legile și rânduielile lui (prop. LXXIII).
Într-un adaos ca un rezumat, Spinoza reia expunerea despre ce este o viață dreaptă, rațională: libertatea sufletească este obținută prin conducerea rațiunii evitând excesele plăcerilor, dorințelor. Pentru o viață bună este necesară cunoașterea prin idei adecvate diferențiind între dorințe. Relațiile sociale, de prietenie cu semenii sunt cele mai importante, prin ele omul își cultivă propriul folos, dar stăpânirea de sine, prevederea, iscusința sunt necesare pentru a trăi cu oamenii schimbători, puțini fiind conduși de rațiune, uneori omul trebuie să se schimbe pentru a îndura o societate potrivnică naturii lui. Însă din viața socială rezultă mai multe avantaje decât pagube așa încât omul rațional trebuie să îndure cu sânge rece, cu seninătate: chinuri, injurii, căutând tot ceea ce restabilește armonia și prietenia dintre oameni.
Nu prin arme sunt învinși oamenii supuși capriciilor, dorințelor excesive, delirului minților subjugate, ci prin iubire și generozitate. Astfel este nevoie de pietate și de religie alături de înțelegere, de învățarea virtuții și de viață rațională. Dar a face binele din frică este doar o treaptă spre a face binele prin rațiune. A te mulțimi cu cât este necesar nu din diverse temeri, ci prin cunoașterea a ce trebuie să dorim și dorirea a ce este necesar înseamnă a ajunge la a pune în acord năzuințele noastre cu întreaga ordine a naturii. Liniștea adusă de acest adevăr, înțelegerea adevărului alăturată asimilării lui în existența vieții bune și drepte, această liniște este semnul înțelepciunii, al inteligenței, este liniștea vieții raționale și a cunoașterii eliberate de sclavia afectelor.
scris de Cătălin Spătaru
surse:
Baruch Benedictus Spinoza, Etica, trad. Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957
B. Spinoza, Etica, ediție anastatică după cea din 1930, trad. S. Katz, Editura Seneca, București, 2017
