,,Emilia Perez’’ (2024) este premiat de Academia Europeană de Film ca fiind cel mai bun film european. După vreo 20 minute de film într-o clinică de schimbare a sexului zeci de pacienți și de halate albe cântă în cor: ,,Vaginoplastie? Da!, Penoplastie? Da!… Mamoplastie? Da! Din bărbat în femeie, din femeie în bărbat’’…pacienții sunt plimbați zâmbind larg, gata pentru operațiile transformatoare. Apoi urmează dogma ideologică: ,,schimbând trupul, schimbi societatea, schimbând societatea schimbi sufletul, schimbi sufletul schimbi societatea, schimbi societatea schimbi totul’’. Dogma este rostită de avocată, avocata transsexualului și apărătoarea dogmei esenței omului ca trup cu sex schimbător. Ea este rostită în fața unui medic evreu, nu întâmplător, evreul ca victimă a istoriei poate înțelege ,,victima’’ societății, ce vrea să devină femeie. ,,Victima’’ este rege al drogurilor în Mexic, ,,victima’’ dă vina pe societatea unde a trăit, ea l-a făcut un ,,mare nemernic’’ traficant și ucigaș. După ce a câștigat milioane prin trafic și violență, ,,victima’’ societății dispare câțiva ani punându-și familia (soția și copiii) la adăpost în străinătate, înscenându-și moartea pentru a-i fi pierdută urma. După transformarea sexuală filmul seamănă cu o peliculă nereușită în stilul lui Almodovar.
Transformarea sexuală șterge definitiv trecutul și vinovăția ,,victimei’’. Dacă la creștini botezul șterge păcatul până la recăderea în păcat, la transsexual, victima este purificată definitiv, ea devenind nevinovată pentru totdeauna. După transformare, regele drogurilor este Emilia Perez, o ongistă, că doar ONG-urile au un mare rol în susținerea ,,victimelor’’. Emilia Perez își aduce soția și copiii într-o vilă mexicană, cumpărată cu banii din traficul de droguri, ea dându-se drept mătușă. Emilia discută în stil almodovarian cu fosta soția confidențe feminine, cum ar fi amanții cu care l-a înșelat pe regele drogurilor devenit Emilia.
Trecutul o ajunge din urmă pe Emilia Perez și are parte de un marș funebru la sfârșitul filmului, unde statuia ei este purtată de mulțime, precum sfinții sunt purtați în procesiunile catolice din țări ca Mexic. Astfel, Emilia Perez din rege al drogurilor ajunge prin apoteoză ca o sfântă, ca un model pentru ceilalți: o ongistă ajutând la găsirea celor dispăruți, o iubită, o familistă (fost tată, dându-se drept mătușă, ea având grijă de foștii fii ai tatălui deveniți fiii mamei, ce se dă mătușă…o extraordinară familie).
De ce un film cântat, de ce musical? De la Platon, din ,,Republica’’, știm că o anumită muzică este potrivită conducerii supușilor. Muzica este un bun mijloc pentru a convinge privitorul de ceea ce vrei să transmiți. De exemplu, deși marșul funebru al Emiliei Perez seamănă a imitație proastă a unei procesiuni religioase, muzica poate emoționa și înclina ,,sufletul’’ să se ,,schimbe’’ după ,,societatea’’, care prețuiește idolul exemplar purtat pe străzi. Dar mulți cinefili nu s-au lăsat înșelați, acest cel mai bun film al Academiei Europene de Film a primit de la peste 90000 de cinefili nota medie de 5,4. O merită, personal îi dau un 6,5.
Audiard a luat două premii pentru acest film: cel mai bun regizor și cel mai bun scenarist. Audiard a făcut filme mai bune precum ,,Rugină și oase’’ (2012) sau ,,La prophete’’ (2009), dar acest film mustește de propagandă și de ideologie de stânga deplângând ,,victimele’’ societății, exaltând schimbarea prin trup și prin sex de după Revoluția sexuală din anii ’70. Interioritatea, ce prin tradiția filosofică, religioasă, psihoterapeutică ar fi cauza schimbării, este de fapt secundară și aservită trupului sexualizat. Când faci filme despre transsexuali în mod spontan, precum Almodovar, poate ieși un film bun, precum ,,Todo sobre mi madre’’ (1999), când faci un film de propagandă cu aceeași temă, iese ceva prost.
Mă întreb dacă regizorii filmelor de propagandă din regimurile dictatoriale criminale ar aprecia cum un film de propagandă dintr-o Europă pacifistă, care respinge violența de orice fel, transformă un traficant de droguri criminal într-un om nevinovat prin schimbarea sexului. Voi parcurge lista de nominalizări pentru cel mai bun film, lăsând la o parte filmele documentare și animatele.
Am sperat că ,,Vermiglio’’ desfășurat în cadru alpin să ofere ,,figuri de stil’’ prin camera de filmat, cum spunea cândva un critic de film. În ciuda imaginilor surprinzând frumusețea alpestră, speranța s-a risipit când străinul refugiat în munți este de fapt un tânăr dezertor ce n-a mai suportat ororile războiului. Urmând deviza stângii ,,make love, not war’’, străinul seduce fata învățătorului și se căsătorește cu ea. Din păcate războiul se termină, se termină și iubirea, întorcându-se în casa conservatoare a Siciliei, străinul moare lăsând în urmă două neveste cu copii. Unul este copilul lui ,,make love, not war’’, celălalt este copilul clanului conservator ucigaș de bigami. Ei și mamele lor sunt moștenirea, bărbatul are crucea conservatorilor la cap. Desigur vina este a războiului: ,,toți bărbații devin idioți din cauza războiului’’ și a moravurilor conservatoare. Apare și învățătorul, un magistru ,,opresor’’ ce se pune de-a curmezișul dorințelor copiilor lui. Dar există o speranță: după ce bătrânul ,,opresor’’ și-a supus soția la cazne turnând o droaie de copii, el va muri purtat de muzica lui clasică și învechită, iar fiica lui îi va folosi cunoașterea pentru a face un film, așa cum scenarista și regizoarea Maura Delpero a făcut ,,Vermiglio’’(Premiul Marelui Juriu la Festivalul din Veneția).
Ceea ce Almodovar făcea cândva în filme precum ,,Todo sobre mi madre’’ era aparte, acum a devenit ceva obișnuit. Almodovar păstrează aceeași dispoziție de a se ocupa cu lucruri neobișnuite pentru a deveni obișnuite în trecerea timpului. Sinuciderea asistată, moartea asistată, eutanasia, după secole de interdict, va deveni o normalitate. Deja țări, precum Franța revoluționară, îmbătată de efervescența propagandistică a stângii, a început legalizarea eutanasiei. ,,The Room Next Door’’ (2024) al lui Almodovar este un act de a normaliza dreptul de a muri când alegi să mori, asistat din camera vecină de un cunoscut, de un prieten, de un martor.
Martora morții unei bolnave de cancer în stadiu terminal are o discuție cu un ,,prieten’’, care-i vorbește despre cum se încălzește planeta datorită emisiilor de carbon ale capitaliștilor conduși de ideologia neoliberală, ce marșează alături de extrema dreaptă, îndreptând planeta spre iad! Pentru a fi mai credibil prietenul martorei ia ca fundament mărturia ,,științei’’. Aceasta este lupta planetară: contra emisiilor de carbon ale capitaliștilor neo-liberali, contra extremei drepte și din când în când putem asista din camera vecină câte un om dornic de a-și exercita dreptul de a muri. Martora învață să trăiască viața, fiecare clipă a ei, cum făceau înțelepții în vechime meditând la moarte alături de craniul unui om: ,,memento mori’’!
Totuși, să-i recunoaștem lui Almodovar îndrăzneala să spună printr-un personaj: ,,te-am invidiat pentru că ai suferit mereu fără a învinovăți pe alții!’’. Cum? Atâta suferință a săracilor, femeilor, copiilor, minorităților, bolnavilor, soldaților, muncitorilor, țăranilor etc., iar pentru ea nu este de vină cineva, așa cum ne predică stângiștii? Suferinda fără reproșuri și fără învinovățirea celuilalt este chiar martora: ea știe că nici o recompensă, nici o victimizare, nici o catastrofă nu repară nici măcar suferința, darmite moartea. Sfârșitul vieții nu poate fi depășit decât prin înviere sau nemurire. Dar așa ceva nu este pentru planeta almodovariană afectată de emisiile de carbon, pe planeta lui Almodovar și a Europei este doar zăpada uitării așternută peste morți, zăpadă căzută în anotimpul nepotrivit, urmare a schimbărilor climatice, amin.
The Seed of The Sacred Fig (2024) este centrat pe revolta femeilor iraniene ,,opresate’’ de regimul teocratic, de bărbații abuzivi, de tradițiile și cutumele religioase. ,,Jos cu teocrația!’’ țipă fetele aruncându-și burka, arătându-și cât mai mult din trupul ascuns de haine, dorind să se vopsească și să se machieze. Desigur, tinerele rebele sunt bătute, arestate, unele mor accidental sau nu, lupta informațiilor despre cine spune ,,adevărul’’ este aprigă, netul este supus cenzurii de regimul represiv, tv-ul urmează propaganda oficială…
Într-o familie, capul de familie are îndoieli asupra condamnărilor la moarte pe care le semnează, dar execută ordinele. Soția îl susține, fiica mare se revoltă contra tatălui, iar fiica cea mică îi fură pistolul. Pistolul ar putea fi un simbol falic, un instrument al forței sau al puterii violente…Furându-i-se puterea, tatăl devine precum statul abuziv, supune familia la interogatorii, își sechestrează soția și fiica mare…la sfârșitul înfruntării, pe ruinele unor construcții din trecut, firește tradiția ruinată, fiica nu-l împușcă pe tată, ea este pură și inocentă, știm toți aceasta, doar trage în jos, iar tatăl cade cu edificiul slab al trecutului represiv și se îngroapă într-un morman de moloz. Așa merită orice bărbat opresiv, orice cutumă constrângătoare, orice religie violentă, orice stat abuziv! În mormântul de moloz al trecutului să ajungă! Sămânța înțelegerii acestei mișcări de eliberare este sădită în fetele rebele.
Dacă sub copacul sacru, Buddha a căpătat iluminarea, dacă acest copac sacru este simbol al cunoașterii, al înțelegerii, ne este clar ce sămânță vrea să sădească acest film eliberator. Calea eliberării este civilizația Vestului unde nu există cenzură, unde trupul s-a eliberat, unde nu te urmăresc serviciile și nici corporațiile, unde statul nu-ți spune ce să vorbești și ce să faci, unde există egalitate, drepturi fără sfârșit, nu există responsabilități, unde bărbatul alb heterosexual neoliberal și extremist de dreapta este vinovat de toate, în rest toți/toate sunt nevinovați/nevinovate.
Dacă în acest film lupta este fermă cu regimul iranian opresor, în ,,Good-Bye Lenin!’’ (2003), film multipremiat de Academia Europeană de Film, fiica și fiul creează o lume cu accente comice pentru iubita mamă comunistă, pentru ca această fidelă a regimului comunist din RDG să nu fie afectată de șocul preschimbării socialismului în capitalism. În regimul criminal comunist familia este unită, în regimul teocratic criminal iranian familia este sfâșiată, iar opoziția clară. La fel, în filmul multipremiat ,,Das Leben der Anderen’’ (2006), un agent STASI (Securitatea est-germană) suferă o metamorfoză din cauza familiei, pe care o urmărea și o persecuta. Oare am fost înșelați cu aceste două filme bune acceptând treptat că au fost și comuniști buni? Și dacă au fost comuniști sau securiști buni, atunci mai condamnăm cu totul regimul criminal socialist-comunist? Așa cum regimul teocratic este condamnat întru totul, fiindcă este opresiv, dar în privința regimului comunist lucrurile sunt nuanțate, de ce oare? Să aibă dreptate Vladimir Bukovski că UE este o organizație influențată de propagandă, ideologie și politici socialiste?
Cu două premii pentru excelență, ,,The Substance’’ (2024) este la început chiar comic, apoi devine un soft horror. Subiectul tinereții veșnice, într-o epoca obsedată de copii și de tinerețe, este tratat cu ajutorul posibilității tehnologiei. Nu operațiile estetice ca în alte filme, ci posibilitatea unei clonări din viață, unei diviziuni a omului în vârstă: 7 zile trupul tânăr este activ, cel în vârstă este pasiv, 7 zile invers, ambele trupuri având teoretic aceeași persoană, trupurile depinzând în supraviețuire unul de celălalt. Teoretic, în practică, frumoasa tânără cu fund rotund și ferm, nu lăsat și înghesuit, cu sâni ridicați și rotunjiți, nu atârnați și fleșcăiți, tânăra frumoasă, întruchipare a visului tinereții, începe să o vampirizeze pe femeia în vârstă, sursa clonării. Trișează tot mai mult în schimbul de fluide, iar bătrâna devine treptat un monstru. Monstrul, devenit aproape schizofrenic, are posibilitatea să termine visul tinereții, ucigând proiecția încarnată a tinereții. Dar visul este mai puternic.
Și dacă nu ucizi visul care-ți vampirizează viața, atunci el te distruge. Acest lucru nu s-a întâlnit doar individual, ci și la nivelul unor regimuri. Visul paradisului pe pământ, visul egalitarist, al societății fără clase, visul rasei pure, al societății ca o cazarmă militară, aceste vise au făcut victime nenumărate. Așa cum ingineriile sociale au creat monștri crezând că aduc îmbunătățiri, la fel și în film, frumoasa tânără, după ce-și ucide sursa, devine un monstru vrând să se cloneze, forțând o procedură limitată tehnic. Rezultatul este dezastruos. Critica din film se îndreaptă împotriva mass-mediei, bărbaților care vor trupuri sexoase: monstrul rezultat din reclonare stropindu-i cu sângele lui pe spectatorii dintr-un show. Show-ul cu milioane de telespectatori trebuia să fie condus de frumoasa tânără devenită o hidoșenie, ca o gorgonă cu multe capete și multe mădulare. Este răzbunarea pe care o merită toți libidinoșii care se uită după formele feminine, ei de fapt manipulându-le pe nevinovatele femei ce-și dau sufletul (sângele) pentru ei, pentru a-i satisface, pentru a deveni apreciate și renumite. Un timp. Dar ce te faci când îmbătrânești și ticăloșii te aruncă în gunoiul uitării? Nu merită ei pedepsiți până la sânge?
După atâtea filme cvasi-artistice pline de propagandă ideologică de stânga plângând de mila ,,victimelor’’ reale și imaginare, pedepsind asupritorii nevinovaților, nu rămâne decât să sperăm la o revenire a filmului artistic premiat, să ne temem că premierea propagandei ar fi un simptom al unei Europe decrepite și să ne amintim cu plăcere de filme artistice premiate de aceeași Academie: Przesluchanie (1989), Breaking the Waves (1996), La vita e bella (1997), Amelie (2001), Mar adentro (2004), The Hunt (2012), Toni Erdmann (2016)…
scris de Cătălin Spătaru
Imaginea reprezentativă este din domeniul public, fără copyright https://commons.m.wikimedia.org/wiki/File:European_Film_Academy_-_European_Film_Awards_logo.svg
