Filosoful handicapat Alexandre Jollien a trăit 17 ani într-o instituție pentru handicapați și în ciuda victimizării la modă, a coafării iadului interior cu vorbe ,,corecte politic’’, precum ,,persoană cu dizabilități’’, Jollien a găsit adevărata salvare în practica spirituală, în exercițiile spirituale practicate cu Socrate sau cu maeștrii zen. Fără meditație și rugăciuni el n-ar mai fi existat în lume, spune Jollien. Filosofia nu l-a învățat să trăiască mai bine, ci să devină mai bun. Zenul l-a învățat să trăiască detașarea, eliberarea și ieșirea din temnița interioară. Jollien își binecuvântează handicapul fără de care ar fi devenit ,,regele imbecililor’’.
Un om este o persoană handicapată atât timp cât nu este complet trează spiritual, atât timp cât mai duce cu el urme de răutate, invidie, lăcomie, gelozie…., spune Matthieu Richard. El este fiul unui filosof cu care a publicat o carte ,,Călugărul și filosoful’’, Richard este angrenat în multiple proiecte umanitare, vrând să se transforme pe sine dar și lucrurile, să-i facă pe ceilalți să progreseze pe calea altruismului. Chiar dacă nu reușește să-i facă pe ceilalți altruiști, una dintre desăvârșirile budiste este cea a efortului care prin el însuși aduce bucurie. Nici o posesiune nu ne aduce plenitudinea, nici frumusețea, nici bogăția, nici puterea, nici…, toate sunt capcane înșelătoare, iluzii că ne-ar da plenitudinea. De fapt, nu putem decât să încercăm să facem totul impecabil fără a fi preocupați de rezultat, efortul impecabil devenind ca o vocație, ceva care nu aparține micuțului eu.
Jollien vorbește despre o nonfixare, de evitarea de a absolutiza în calea interioară, de o grație, ca un ajutor divin gratuit dat atunci când totul se clatină, regăsind o încredere în propria activitate interioară și exterioară, în efortul propriu susținut de un curaj enorm răsărit de niciunde, de care omul nu se credea capabil. Este ceva asemănător cu acea dăruire către sine dată de transcendență existenței omului în anumite clipe, de care vorbește Jaspers în mod repetat în scrierile sale.
Pentru Jollien, omul tinde să facă din religie un fel de cârjă, de consolare, nu un izvor al vieții sau un imbold, religia este un loc al târguielii, nu o disciplină interioară, plătim cu sacrificii pacea și darurile, în loc de a-i urma lui Buddha în eliberarea de reprezentările și prejudecățile atribuite de noi divinității, cum ar spune Maestrul Eckhart: ,,Dumnezeule, eliberează-mă de Dumnezeu!’’. Fără a face un borș de religii sau turism spiritual, fără a cădea în relativism sau a absolutiza anumite căi, Jollien urmează și calea buddhistă și pe cea creștină: Buddha îl liniștește, Christos îl consolează prin umanitatea sa. Trebuie să evităm să cădem în idolatria căutării unui supertătic în această lume care să ne răsfețe. Avem nevoie de cineva care să ne trezească libertatea, de a ne urmări propriile falsificări și egoisme. Jollien a întâlnit un preot catolic concomitent el fiind și maestru zen, acesta fiindu-i un mentor eliberator.
Psihoterapeutul Cristophe Andre este neajutorat în fața pacienților, cărora nu îndrăznește să le fie îndrumător spiritual, așa cum este preotul catolic și maestrul zen pentru Jollien. Din calea lui boîte (care înseamnă școală, local, firmă, sicriu), adică o viață ce urmează calea școlii, distracției, carierei sfârșind în moarte, Matthieu Richard spune că meditația este cea care îl scoate pe om de pe acest drum schimbând radical maniera de a vedea, de a experimenta lumea doar după ani de exersare spirituală, schimbând percepția asupra lui însuși, asupra naturii spiritului, această conștiință primordială dindărătul fluxului de gânduri.
Psihologul Roy Baumeister recomandă concentrarea pe stăpânirea de sine și autodisciplină: ,,uitați de stima de sine’’ în educație pentru că toate eforturile, programele, banii concentrați pentru promovarea stimei de sine au adus beneficii minime. Dimpotrivă, întărirea stimei de sine într-o manieră artificială a condus la narcisism, psihologul Jean Twenge vorbește de o epidemie de narcisism în SUA: 90% dintre studenții intervievați cred că fac parte din cei 10% cei mai dotați, 90% dintre șoferi cred că sunt mai buni decât ceilalți șoferi chiar dacă au produs în trecutul lor accidente! Educația lui ,,ești special’’, promovarea lui ,,sunt special’’, ,,sunt prințesă’’…nu fac decât să ducă la un exces al atașamentului de sine narcisiac, subiecții narcisici sunt de fapt nesiguri, crispați, anxioși, tensionați…desigur, există și opusul la persoane obsedate de privirea celuilalt, de judecata celuilalt, de teama de a fi respinse, spun Cristophe Andre și Mattieu Richard.
În loc de a vorbi de acoperirea ego-ului cu stima de sine sau lipsa ei, mai bine vorbim de o forță interioară ca în budism, eliberat de sursa primordială ce produce patologiile atașamentului de sine. Acest eu îndurerat ore întregi de la un ghiont simțit fizic câteva secunde, acest ego este doar un discurs format din ruminarea trecutului și anticiparea viitorului, atașamentul nostru față de acest eu impostor care de fapt nu există, ego-ul fiind doar discurs, acest atașament de ego-ul impostor odată înlăturat înseamnă să deschidem cu adevărat ochii minții, spune Richard.
Din nou soluția este meditația ca o contemplare a ,,maimuței agitate’’ ce sare din ramură în ramură, adică gândurile noastre perturbate de emoții, de nemulțumiri. Doar pură contemplație exersată zi de zi, fiind propriul spectator la agitația mentală: ,,observă-te pe tine însuți și, de cum te găsești, lasă-te, este cel mai bun lucru pe care îl poți face’’(Eckhart), bucuria necondiționată este tăcerea ego-ului, autoironia este curățarea eului, umorul pe seama noastră este dislocarea eului din etichete confortabile, spune Jollien.
Dacă tăcerea organelor este sănătatea fizică, tăcerea ego-ului este sănătatea mentală, spune călugărul Richard. Părintele Ceyrac care a îngrijit mii de copii în sudul Indiei, spunea: ,,tocmai am ieșit de la metrou. Oamenii sunt atât de frumoși. Dar nu o știu’’, nu o știu pentru că ego-ul îngrijorat de ce i se întâmplă, de ce i se va întâmpla, dependent de valorizările celorlalți, nu vede, doar contemplația pură ne o arată.
Recunoștința este bucuria față de ce datorăm celorlalți, iubirea de sine, egoismul ne face să uităm aceasta (Comte-Sponville). Practicarea recunoștinței este un exercițiu spiritual ce ne face solidari cu ceilalți, spune Jollien. A fi prieten cu tine însuți, binevoitor și exigent, dar fără a căuta admirația sau promovarea imaginii ce ar umfla ego-ul. Practicând meditația asupra activităților interioare, asupra metehnei eului de a merge în gol adică de a crea griji, anxietăți, care de fapt nu rănesc ,,conștiința’’: acesta este un exercițiu de meditație al lui Jollien, de a observa neliniștile, tristețile, exagerările, dramatizările interioare care nu ating în nici un fel ,,conștiința’’ ce le privește, ce asistă la ele, este acea parte de fapt de neatins din orice om care nu poate fi tulburată dar pe care o neglijăm, o uităm. În acea parte de neatins de grijile noastre, prin meditație putem coborî descoperind o bucurie necondiționată.
Nu înseamnă că emoțiile negative ar fi inutile și dăunătoare: o furie indignată contra nedreptății poate fi recomandată, tristețea la o înmormântare este firească, nu și furia distructivă, disperarea sau depresia, acestea sunt disproporționate cu situațiile vieții.
Chiar și emoțiile pozitive, precum bucuria, pot duce la excese, precum agitația: trebuie cultivată o satisfacție interioară care nu este neapărat legată de senzații agreabile, dar care ne procură o stare plenară profundă și durabilă. Dacă emoțiile negative ne devin inerente, bătălia cu ele este un eșec, spune călugărul Richard.
Toate emoțiile antrenează ,,programe de tendință la acțiune’’, spune Andre, travaliul zilnic de identificare și de reglare a emoțiilor este eficace, după psihoterapeut, nu și când este prea târziu, când emoția a devenit covârșitoare. De emoțiile negative trecătoare ne putem elibera prin meditație conștientizatoare (mindfulness), mindfulness-ul este bun reglator al emoțiilor susțin Richard și psihiatrul Andre. Există desigur și victimizarea ca o complacere în suferință, când ego-ul eșuează în acțiunile sale narcisiste își construiește un ,,corp de suferință’’ hrănit cu plângeri și cu incriminări, acest ,,corp de suferință’’ se droghează cu nefericire (Eckhart Tolle). Un grup de studenți lăsați într-o cameră 15 minute cu 2 alternative: să nu facă nimic sau să-și administreze electroșocuri, 2/3 din bărbați au preferat electroșocurile, la fel, 1/3 din femei.
Oamenii își furnizează singur răul, fizic și psihic, însă pe plan interior când emoția negativă ne copleșește putem să nu conlucrăm la sporirea ei intrând doar în privirea ei, într-o privire ce o lasă să treacă, să se epuizeze fără a o alimenta cu nimic. O călugăriță zen a început să-și vadă cancerul nu ca un dușman, ca pe un inamic, ci ca pe un amic, un mesager, un eliberator…fără o răbdare infinită, fără un maraton al meditației nu vom reuși să potolim micuțul eu care ne înnebunește cu nemulțumirile și insatisfacțiile lui, spune Jollien.
Meditația nonfixării ne convinge să nu ne lăsăm prinși de ceva efemer din lumea noastră trecătoare, în lumea noastră fericirea este doar fragilă, dar fragilitatea stărilor mele mă convinge că și stările negative (slăbiciuni, dureri, suferințe…) sunt disparente. Meditația poate fi și o simplă formă de ascultare a celuilalt sau a fi atent la propria prezență, a asculta discursul interior sau exterior, a asculta și detecta ,,paraziții’’ interiori: oboseala, furia, frica, stresul, proiecțiile…spun Andre și Jollien.
Tăcerea ca formă de ascultare, ca deschidere spre trezirea minții, rugăciunea nu ca un șir de cereri, ci o tăcere și o ascultare: viața contemplativă ca revoluție permanentă interioară cuprinde ascultarea, tăcerea, meditația…, spune Jollien. O claritate interioară și o simplitate dincolo de flecăreala mentală, o stare limpede, deschisă și vastă aduce această ,,revoluție’’ interioară, completează Richard. Tăcerea este imobilitatea corporală, eclipsa sau oprirea flecărelii mentale, tăcerea este inalterabilă când este pacea inimii, spune Jollien, mărturisindu-și înclinația spre pălăvrăgeala telefonică dar legătura interioară cu celălalt este mai profundă, în tăcere, dincolo de flecăreală. Ca ființe vorbitoare ne este greu să tăcem, să nu vorbim o zi sau două, așa cum Andre a exersat cu Kabat-Zinn. Cura de tăcere dincolo de agitația interioară și exterioară fiind un exercițiu recomandabil. Sau dacă vorbim, să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Putem asculta un om răutăcios cu compasiune pentru a găsi cauzele suferinței lui, nu cu condescendență sau supunere.
Trupul este o povară pentru cei tentați de angelism negându-și dorințele și nevoile, trupul este ignorat, maltratat de multe ori, trupul devine instrument de plăcere, dimensiunea sa esențială care este sexualitatea a devenit desacralizată, despiritualizată fiind doar plăcere, de foarte multe ori marfă prin intermediul prostituției și pornografiei. Între renegare, disprețul față de trup și atenția obsedată de el, omul poate găsi calea de acces către spirit prin trup cu exerciții fizice și spirituale, fiind pregătit să cunoască suferința, îmbătrânirea ca învățare de pregătire pentru moarte, mai ales pentru occidentalii care se feresc de suferință și de moarte, spune Andre. Corpul este un mijloc pentru trezire, atașamentul față de el putând fi învins meditând la ce este sub pielea lui, la faptul că vom fi reduși într-o zi la un schelet. Corpul trebuie îngrijit pentru a ne place să locuim în el (sfântul Francis de Sales), corpul este ca o casă împrumutată, ca un copil ce are nevoie de îndrumare, spune Jollien.
Fericirea nu este un bun de larg consum, în ciuda propagandei care ne face să credem iluzoriu că a fi frumoși, bogați, celebri și puternici devenim și fericiți, de fapt, aceste calități oferă șanse la fericire pe câte sunt șansele de a câștiga la loterie. În fapt soluția este să privim cu luciditate la ce ne provoacă suferința și ce ne provoacă starea de bine, la ce ține de noi și la ce nu stă în puterea noastră. Andre spune cum se simte neputincios în a înlătura suferința unei femei ce se simte îmbătrânită și urâtă. Jollien propune exercițiul de a ne purifica privirea de proiecții asupra realității, de reprezentările iluzorii, de dezolări, de frământări, exercițiul de a conștientiza că lumea și cursul vieții îndreptat către sfârșit nu depind de mine. În budism suferința provine din ignoranță și din otrăvurile mentale, eliberarea de suferință prin cunoaștere și faptă.
Jollien este preocupat, datorită handicapului său, de ce spun ceilalți, râsetele lor, batjocura lor, el le răspunde prin încrederea și iubirea apropiaților, prin sprijinul maestrului spiritual, prin învățăturile din filosofii și religii. Spiritul este precum cerul ce nu este afectat de praful purtat de vânturi sau aruncat spre el, spune Richard. Această imagine trebuie cultivată prin meditația care este ea însăși o cultivare, o obișnuință a spiritului.
O acceptare a inevitabilității unor suferințe ale vieții nu înseamnă o resemnare, nici gând a accepta orice formă de suferință, de abuz sau de violență, ci de a ne dota cu o armă de luptă contra suferințelor. Adepții justiției sociale repudiază meditația ca fiind doar un mijloc de a te resemna, evident o neînțelegere a ceva care-i depășește.
Practica spirituală a meditației poate fi însoțită în comunități oferind asistență celor în suferință precum în Mănăstirea Lopburi care a primit sute de oameni cu HIV. În fața suferințelor nu este dobândită reziliența ca o capacitate depinzând de situațiile dramatice, ci este și o cultivare a ei printr-un antrenament al spiritului. Un loc interior ,,de pace și de libertate în care putem reveni oricând’’ în fața suferințelor este un loc ce poate fi creat prin antrenament spiritual. Nu există o vindecare definitivă în interior de aceea trebuie să fim mereu gata de antrenament spiritual, spun Richard și Jollien.
Pregătirea de suferință este esențială, ea nu trebuie să ne surprindă nepregătiți interior: să nu reacționăm exagerat, să nu vrem să schimbăm totul, n-ai de unde să găsești o nouă piele pentru toată lumea, zice Santideva.
Transformarea este o sarcină fără sfârșit, dar aceasta nu exclude consecvența și fidelitatea interioară față de propriile idealuri, față de propriile valori. Consecvența în a nu exista ruptura dintre masca socială și interior, fidelitatea față de adevăr. Consecvența nu este autotiranie, ea sesizează limitele noastre, imperfecțiunile, ea nu este încorsetare în dogme rigide, este binevoitoare și este ghidată de spiritualitate.
Poate exista și o beție de altruism, mărturisită de Andre, ce devine epuizantă, nu există o compasiune infinită, și compasiunea și altruismul sunt limitate. Andre, având un bunic comunist, a fost crescut cu modele de oameni care fac bine celorlalți, de aici fixația lui pentru altruism, pentru a face bine celorlalți, până când a descoperit că există și ,,nevroza altruistă’’. Altruismul este confundat cu o generozitate prin care ne împăunăm, împăunare având la bază un narcisism cu care ne supraestimăm, spune Jollien.
Compasiunea poate fi salvatoare, cum a fost pentru Tenzin Chodrak, trăind 25 de ani în laogaiul chinez și fiind torturat, nu a cedat urii, privindu-și cu compasiune torționarii pe care-i socotea bolnavi mental. Santideva spune că atât timp cât există oamenii, misiunea lui este să risipească suferința lumii, să-i ajute pe oameni să se elibereze de ignoranță și de suferință.
Logica noastră este a acumulării, nu a debarasării, ne uităm ce are altul mai mult și nu ce are mai puțin, este o adevărată tulburare obsesiv-compulsivă de a poseda. Însăși acumularea de imagini din ce trăim face parte din aceeași tendință. Practicile contemplative încurajează oamenii spre mai puține ruminații, spre mai puține atașamente și posesii, spre mai puțină obsesie de a poseda, de a arunca, de a poseda….Omul poate să fie precum vorbește Eckhart despre el: primește și ce îi dă Dumnezeu și ce îi refuză, spune Andre.
Non-atașamentul este aprecierea ființelor și situațiilor fără a vrea să le posedăm, fără a le mânji cu lipiciul dorinței noastre posesive, înseamnă a nu lega speranțele și temerile de condițiile exterioare, înseamnă a ne păstra pacea interioară chiar dacă ni se spun lucruri neplăcute sau nu ne simțim bine. A ne elibera din oceanul de suferință al Samsarei condiționat de ignoranță necesită tăria de a ne elibera adică de a renunța, de a lăsa în urmă ce ne scufundă în acest ocean spune Richard.
Există exerciții spirituale sau terapeutice pentru cumpărătorii compulsivi, cum ar fi să mergi într-un loc cu multe magazine și să renunți la impulsul de a poseda, de a cumpăra lucruri, precum Socrate care se bucura de câte lucruri se poate lipsi plimbându-se prin piață. Astfel nu privațiunea și frustrarea duc la detașare, ci plenitudinea și bucuria.
Ca în faimoasa mantră ,,nu am nevoie de nimic’’, omul poate urma îndemnul lui Thoreau: ,,Simplificați! Simplificați!’’. Din păcate mulți părinți înlocuiesc lipsa lor de lângă copii dăruindu-le multe lucruri, făcându-i astfel viitori cumpărători dependenți de a poseda multe lucruri pentru că părinții sunt modelele lor de viață.
Să abandonăm temerile legate de imaginea noastră, de viitor, de siguranță, să ne rezervăm timp pentru a nu face nimic, pentru a contempla, să ne debarasăm de așteptări deșarte, de ruminarea trecutului, de atașamente și de animozități, spun Jollien, Andre și Richard.
Libertatea este echilibru interior, conștientizarea limitelor mele, a fragilității și valorilor celuilalt, libertatea este interioritate debarasată de nimicurile secundare ale vieții și curajul de a corecta, spune Andre.
Libertatea este detectarea condiționărilor și influențelor asupra deciziilor noastre, spune Jollien.
Libertatea este debarasarea de obstacole, de confuzie mentală, de emoțiile negative, înseamnă a controla mintea prin disciplină meditativă, spune Richard.
La nivel de stat nu trebuie restrânsă libertatea de exprimare dar ca individ, afirmarea libertății trebuie conștientizată în ceea ce privește consecințele. Să publici niște caricaturi urmate de 15 morți sau să susții cauza comunismului precum Sartre negândindu-te la consecințe, pare un fel de dictatură a individualismului, o libertate egoistă precum a face diverse bancuri, de a vorbit tare la telefon în tren, de a asculta muzica dată tare la 3 dimineața etc., libertatea nu este doar plăcere personală, ci și ceva bun pentru cei care trăiesc în aceeași societate, libertatea proprie fiind legată de libertatea celuilalt, spun Richard și Andre.
,,Fără meditație, toate cunoștințele noastre vor rămâne literă moartă’’, spune Richard, este ca și cum am avea rețeta pentru însănătoșire dar nu facem tratamentul sau este ca și cum citim ghiduri de călătorie fără a porni la drum. Antrenamentul spiritului prin meditație este greu dar acest antrenament ne va forma interior având și efecte fiziologice precum neuroplasticitatea, fiecare meditație are o semnătură pe creier, creierul schimbându-se funcțional și structural, spune Richard. Discuția dintre cei trei este un antrenament al minții cititorului, discuția fiind pentru folosul celorlalți, pentru cunoaștere, înțelepciune, libertatea, meditație și trezire.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Cristophe Andre, Alexandre Jollien, Matthieu Richard, Trei prieteni, în căutarea înțelepciunii: un călugăr, un filosof și un psihiatru ne vorbesc despre lucrurile esențiale, coord. ed. Catherine Meyer, trad. Liana Haidar, Editura Trei, București, 2017, pp. 19-23, 30-31, 37-44, 47, 53-56, 59, 61-62, 64-66, 69-70, 73-74, 80, 83, 86-87, 89-90, 93, 95-97, 103, 112, 114, 116-123, 126-130, 132-135, 142-143, 151-154, 157-158, 160-161, 169-170, 182-183, 185-186, 188, 190, 197-198, 214-215, 221, 231, 234, 237-239, 248-251, 258, 261-264, 267-270, 301-305, 308-310, 312, 325-327, 335
