Suntem întârziații istoriei, cu un retard în ce privește organizarea, intrăm la sfârșitul Evului Mediu european cu organizarea Țării Românești și Moldovei. Cu alt retard în ce privește scrisul: nu există texte produse pe teritoriile țărilor române până în secolul XIV, după ce Europa se născuse și crescuse în Evul Mediu. Chiar vecinii sârbi, bulgari, unguri, polonezi aveau deja o istorie. La marginea Europei, mărginiții, excentricii, întârziații instituțional, cultural, politic, dezorganizații știau că lucrurile umane minunate precum instituțiile, politica, cultura scrisului au și părți negative.
Blestemata de politică care sucește și răsucește toate, ,,noua religie’’ care a înrobit masele și le-a prostit și le prostește mereu. Instituțiile? Administrația Gulagului și Auschwitz-ului a fost ireproșabilă după veacuri de exersare instituțional europeană. Mao a organizat perfect Marele Salt înainte și Revoluția Culturală îngrășând pământul cu milioane de victime, manipulând bine masele și intelectualii. Maoistul Barroso ne-a ajutat să intrăm în UE și să ne organizăm, îi suntem recunoscători că a mai înlăturat din dezordinea mioritică și că importăm pentru a ne umple cărucioarele de la Lidl admirabil organizat, desigur exportăm mai puțin, pentru că suntem încă dezorganizați.
Avem nevoie de arbitri pentru că suntem dezordonați, mărginași, mărginiți și marginali, dar nu excluși. Neamțul ordonat a fost un arbitru de la Carol I la Johannis. De la Răscoala din 1907 înecată în sânge la bătaia din 10 august 2018 și la azilurile groazei (2020), arbitrii nu sunt suficienți, mulți românii nu sunt mulțumiți de arbitri. Oricum Răscoala din 1907, grevele interbelice cu victime sunt doar excepții, pentru că românul joacă rolul de supus, maleabil ca o mămăligă.
Încercarea de a organiza românii conform legilor se topește în corupție, în clientelism, proptele, relații, nepotisme.
Suntem o amestecătură de triburi de daci și de geți, de populații romanizate din Imperiul Roman, de slavi și suntem învățați să împrumutăm mereu de la alții: cancelaria domnească folosea o slavă veche împrumutată de la bulgarii ce avuseseră și un imperiu. Apoi modelele turco-fanariot și francez, constituția din 1866 o imita pe cea belgiană din 1831, însă modelele nu au fost suficiente pentru a înlătura dezorganizarea și instabilitatea, nu s-a putut înfăptui ceva durabil în afară de biserici.
Universitățile au apărut abia în 1860 (Iași) și modernizarea occidentală s-a alăturat unei emigrații în România agrară, dezordonată și mai liberă decât Imperiul Otoman sau cel Țarist. Greci, bulgari, germani, evrei vin în România pentru a-și pune în valoare competențele, de exemplu negustorii greci în porturi sau evreii în comerț.
În 1930 românii aveau cam 40% din industrie și comerț, evreii 40% din comerț, germanii cam 11% din industrie…Monumente cunoscute, clădiri importante au fost făcute de străini, pictorii și scriitorii români i-au imitat sau au fost inspirați de occidentali, inclusiv Eminescu un romantic a cărui originalitate ,,este discutabilă’’.
Eminescu nu este un mare poet al lumii, ,,uluitoarea muzicalitate a poeziilor’’ care i-a cucerit pe români se pierde prin traducere. Eminescu nu este îndeajuns de original încât să-și păstreze originalitatea prin traducere, adică a fost prea român. Cum mulți tineri nu mai cunosc limba română și ,,muzicalitatea’’ ei, cum simțul pentru poezie și poetic se reduce la manele și importuri din ,,originalitatea’’ occidentală, tinerii îl resping pe Eminescu, deci poate fi băgat la duzina de poeți inactuali. Românul care a avut nevoie de străini a ajuns străin de limba lui, de muzicalitatea ei, de naționalitatea lui, Boia amintind românii care nu vor să spună că sunt români în Occident, am cunoscut astfel de persoane, unii români nu mai voiau nici să vorbească româna, astfel putem spune că românul excentric, instabil și dezorganizat a ajuns la maximul acestor calități devenind străinul-model de care are nevoie pentru a se accepta. Reușesc românii să devină altceva sau este doar o mască? ,,Atitudinile nu se învață, ele pornesc din interior’’, dezordinea interioară a românului instabil, sentimental, rapsodic nu poate fi decât înfrânată, nicidecum schimbată de străin.
Ahtiat după modele, românul întârziat, covârșit de dezordinea interioară și exterioară, mărginașul Europei simte și resimte o inferioritate față de occidentali, față de vecini, simțire devenită un complex de inferioritate, ce-l îndeamnă să caute mereu modele, să dea exemple cu nemiluita: ,,în Franța este așa…, în Anglia este….’’.
Între nevoia de străin, de model alogen și impulsul de a se descurca singur, de a fi independent, este tensiunea românului care oscilează între admirație și ostilitate față de străin, între inferioritate și superioritate, superioritatea hazlie pentru Boia: de exemplu teoria că românii s-au bătut la marginea Europei pentru bunăstarea europeană care-și înălța catedrale.
Din tensiunea cu străinul, manifestată chiar și când sunt intenții bune, a apărut antisemitismul, pe care Boia îl pune doar pe seama cauzei economice (evreii mai întreprinzători, mai mulți în zonele economice) când de fapt au fost și cauze politice sau sociale ale antisemitismului românilor. Dacă tot avem grijă de sensibilitatea copilului, femeii, transsexualului, negrului, țiganului, de ce să nu empatizăm și cu frustrarea românului ,,dezorganizat’’, ineficient, sărac și prost? De ce aplicăm empatia selectiv? Nu este empatia și pentru ,,antisemiții’’ săraci, precum studenții dârdăind de frig în căminele interbelice?
Românii au inventat formele fără fond în confruntarea cu modelele străine: democrația postdecembristă ,,originală’’ și-a meritat numele până când s-a hibridizat în 2024. În România este ușor să instalezi o dictatură, concluzionează Boia după examinarea ,,democrației’’ interbelice când guvernele de la putere nu pierdeau alegerile, cum nu le pierde nici PSDPNL, când Frontul Renașterii Naționale a înghițit mare parte din forțele ,,democratice’’ în dictatura carlistă.
Tămâierea lui Carol II, care continuă și în prezent la Curtea de Argeș, a fost începutul osanalelor din timpul regimului comunist, ,,intelectualii’’ omagiind în scris atât pe Carol II, cât și pe Antonescu, supunerea și oportunismul fiind demonstrate în multe cazuri.
Românul nu este consecvent, el este adaptabil, se acomodează, se supune istoriei, nu o înfruntă, cedările din 1940 fiind elocvente. În 1914 România era aliată cu Germania, în 1916 luptă cu Germania, în 1941 a luptat alături de Germania, în 1944 împotriva ei.
O poziție contradictorie a avut și Antonescu, nu numai față de evrei: Antonescu a salvat evrei, Antonescu a trimis la moarte evrei, în România nu a fost Holocaust, în România a fost Holocaust. Lipsa de organizare, corupția au avut și efecte bune.
Spre deosebire de poziția onorantă a Finlandei sau a Poloniei de a nu ceda presiunilor celor mari, România s-a adaptat, dar și-a pierdut onoarea. Lipsa de onoare, supunerea și adaptabilitatea s-au văzut și în cazul PCR-ului: 1000 de membri în 1944, 700 000 în 1947, vreo 4 milioane în anii dinaintea lui 1989. Intelectualii s-au supus și ei, și biserica, și românii care nu au avut revolte precum ungurii, cehii sau Solidaritatea poloneză.
Nu au fost grevele din Valea Jiului sau din Brașov precum 1956 sau 1968 în Ungaria sau Cehoslovacia, dar nici neglijabile nu pot fi, așa cum par pentru Boia. Revoltele unor oameni au fost, chiar dacă istoricul le neglijează. Nici regimul comunist nu a fost consecvent: s-a schimbat de la unul antinațional în anii ’50 la unul naționalist în anii ’80, desigur declarativ, să distrugi satul tradițional prin ,,sistematizarea satului românesc’’ nu este decât încă o formă fără fond.
Ceaușescu a reușit totuși să ducă o politică externă în care România a fost luată în seamă de puterile lumii, dar care nu a servit la nimic, susține Boia. Măcar că nu poate fi neglijată de istoric această politică externă sau că și o țară mică, condusă de un individ cu mania grandorii, poate reuși să se facă cunoscută și tot este ceva, nu doar ,,nimic’’.
Și ieșirea din comunism a fost paradoxală pentru că românii au fost în 1990 o minoritate anticomunistă: cu o propagandă puternică contra liberalilor și țărăniștilor, inventând fantome legionare, ca și în 2024, în 1990 românii i-au votat pe comuniștii deveniți ,,democrați’’. Procesul soților Ceaușescu a fost o parodie de proces, comuniștii au devenit democrați și chiar anticomuniști dacă dădea bine, securiștii au devenit oamenii SRI-ului, așadar încă o ruptură formală de comunism, nu una de fond.
Condamnarea comunismului făcută de Băsescu a fost încă o formă fără fond pentru că nu a dus la anularea actelor unui ,,regim ilegitim și criminal’’ sau chiar la anularea republicii. Nici vorbă de așa ceva, așa cum lustrația a fost și ea un eșec pentru că baza clasei politice a fost comunistă și securistă.
La fel și în educația românească, aceleași forme fără fond: ,,în România nu ajunge profesor universitar doar cine…nu vrea să ajungă’’, în România a apărut o categorie specială de plagiat aceea în care autorul nu are habar de plagiat pentru că nu el a scris teza. În România nu este selecție de valori, cine ajunge pe o poziție își promovează apropiații și protejații.
În afara satului tradițional supus asaltului comunist și apoi celui ,,modern’’ de după 1989, România nu are nimic specific românesc. Probabil specificitatea României este că eclectismul ei nu are nimic specific. România este făcută din bucăți și a ajuns făcută bucăți. La fel, din bucăți este și comportamentul românului recent: apatic și supus în fața măsurilor de austeritate de pe urma crizei economice din 2008, apoi iarna românească a revoltelor (2012).
Supunerea față de europeni la procesul de aderare, comparativ cu polonezii care au negociat îndelung dosarele de aderare, România a fost un membru șters, fără inițiative, supus, dar românul supus Europei face ce-l taie capul acasă punând în tradiționala neorânduială interesul personal în înaintea celui public. Românii sunt învățați să primească aparent supuși porunci, apoi pe cât se poate să le ignore.
,,Maturizați-vă și fiți responsabili’’ i-a spus președinta Lituaniei lui Băsescu proaspăt revenit după a doua suspendare, o concluzie potrivită după lupta pentru putere: plecând de la Băsescu și cei care l-au susținut acaparând puterea în România, apoi revanșa USL-istă a lui Ponta-Antonescu.
Dar străinul nu poate fi un arbitru mereu pentru români. Ocazia pierdută a regelui, ca arbitru și mediator împiedicând derivele unui Băsescu sau ale oligarhiei PSDPNL, a fost descoperită prea târziu. Românii par a fi înclinați să descopere prea târziu ce ar fi fost bine să aleagă. ,,Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă’’, până nu este prea târziu pentru el!
După acest portret al României preponderent negativ putem ușor înțelege ideologia istoricului Boia: una internaționalistă, antinaționalistă, care vede lucrurile pozitive doar în curtea vecinului și străinului. Cum o fi supraviețuit România un secol și ceva cu atâtea caracteristici negative? Desigur, datorită vecinului și străinului. Sau poate unele din calitățile discutabile ale României sunt de fapt și virtuțile ei, care o fac să fie în continuare: pare a fi aproape un miracol cu atâta neorânduială cum de mai suntem!
Amintindu-ne că prin organizarea statală s-au făcut războaiele mondiale și lagărele de exterminare parcă n-ar fi atât de bine să fim atât de organizați. Mai ales că și în construcțiile internaționaliste artificiale, precum UE, se practică cenzura, neutralizarea adversarilor închipuiți, pregătirea maselor de război împotriva agresorul rus, cu care liderii europeni s-au pupat până în 2014 practicând internaționalismul și deschiderea.
Nu mai vorbim prea mult despre complicitatea stângii europene și a unor conducători europeni până în 1989 practicând același internaționalism benefic și aceeași deschidere către străinul mântuitor al societății capitaliste, străinul rus/sovietic aducător al revoluției binefăcătoare.
Azi statele s-au certat între ele, iar proștii de cetățeni s-au înrolat în lupta cu numărul neștiut din istoria omenirii, oricum un număr mare, luptă din care tot cetățenii vor avea cel mai mult de suferit, nu conducătorii și propagandiștii manipulatori.
scris de Cătălin Spătaru
sursă:
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Humanitas, București, 2012
