Am crescut cu marea, își amintește Jaspers în autoportretul său.
Din copilărie, Jaspers a fost vrăjit de marea misterioasă, având experiența neconștientizată a nemărginirii ei, marea rămânând fundalul vieții lui. Marea ca prezență a infinitului, ordine și haos nelimitat, o lume niciodată cuprinsă ca un întreg, cu valuri nesfârșite, într-o mișcare continuă, apare fără ceva fix și stabil. Din natură, marea este cea mai minunată. Perioadele lungi în contemplarea mării par și ele nesfârșite, fără a fi vreodată vorba de plictiseală, plictiseală ținută departe de mișcare, mereu alte valuri, alte culori în jocul schimbător al luminii pe apă.
Prin furtună și ploaie, pe țărmul pustiu, fără oameni, fără peisaj, rătăcind la marginea mării, lângă valurile furioase zdrobindu-se de stânci, Jaspers avea experiența deschiderii nemărginitului. În fața mării de la început apare o dispoziție de a filosofa. Această dispoziție din copilărie este conștientizată mai târziu. Conștientizarea revelând faptul că marea poate fi un simbol ce trimite spre libertate și spre transcendență. Nici o legare de ceva fix, nici o concepție ce devine dogmatică și anchilozată, ci mereu o descătușare, o eliberare, o despărțire de sine, o detașare, o autodepășire, o transcendere pe drumul nesfârșit al gândirii.
Ne ascundem în casele noastre din pământ și de pe pământ, căutându-ne odihna, ceva stabil din care să trăim, ne bazăm pe credințele și pe judecățile noastre precum pe pământul, temelia și pereții casei, dar marea cu nemărginirea ei ne descătușează, ne arată și altceva, chemându-ne pașii și spiritul pe drumul nesfârșit, spre transcendentul devenit un alt acasă. (comentariu la Karl Jaspers. Ein Selbstporträt)
Alte texte despre filosofie și mare:
