Nuri Bilge Ceylan sau despre abisul dintre noi

 Ultimul film al regizorului turc este Kis Uykusu/Winter Sleep(2014). Case și hoteluri săpate în piatră ca-ntr-o imagine de poveste, ploaie, noroi, mizerie, oameni trăind alături de mult timp, dar fiind depărtați, separați unii de ceilalți prin prăpastii săpate în timp, devenind de netrecut. Când începe să se caște abisul între oameni, când oamenii se separă, unde este originea rupturii nu știe niciunul. Sub aparența comunicării, a conversației cotidiene, a vieții obișnuite alături de celălalt, apar fisurile, apare distanțarea, ruptura se adâncește, devine prăpastie, și când apropierea e doar fizică dar separarea este aproape totală, cum mai poți arunca un pod peste abis?

 Winter sleep este ca o reluare a  ceea ce Nuri Bilge Ceylan arată în filmele lui, începând cu Uzak/Distant(2002).

 Distanța dintre ruda săracă de la sat în căutare aparentă de muncă și ruda de la oraș este de netrecut. Stânjeneala reciprocă, răceala dintre cei doi barbați, împiedicându-se unul de celălalt, nu face decât să accentueze distanța dintre ei. Cel venit în oraș caută să se agațe de ceva, urmărește o femeie, o iluzie temporară pentru a suprima distanța dintre el și locul unde se află, însă nu există un loc pentru el. Când își părăsește ruda pe care o încurcase cu prezența sa, nu lasă decât un loc gol, loc pe care-l ocupase cu prezența sa, o obișnuință cu care celălalt se învățase, din nou un pic încurcat că nu mai este cel care-l stânjenise atât. Nu mai era nici o urmă a celui care rătăcise pe străzile orașului căutând ceva sau pe cineva de care să se lege.

 Iklimler/Climates (2006) și Üç Maymun/Three Monkeys(2008) continuă tema separarii și încercării zadarnice de a suprima distanța creată într-un cuplu.

 Erotismul în Climates este agresiv, o încercare disperată de uniune, un pod aruncat peste prăpastie pentru scurt timp. Un pod prăbușit, în tăcerea ce-i cuprinde pe cei doi iubiți în pat, după ce focul dorinței se stinge. Sfârșitul vine odată cu zorii, în liniște, necunoscut, ca și începutul căscării abisului dintre cei apropiați.

 Căutarea rezolvării într-o altă legătură nu este decât o repetare a separării. Unirea erotica ca și în Climates este temporară în Three Monkeys. Două ‘‘maimuțe’’ înrobite de o a treia, o femeie cerșind apropierea de ‘maimuța’ înrobitoare. Un joc inconștient de distanțare și de apropiere aparentă, temporară, ducând apoi la o separare și mai puternică. Puiul maimuțelor găsește o soluție aparentă împotriva maimuței înrobitoare aducându-le în apropiere pe cele două maimuțe separate pentru totdeauna, apropiate însă pentru a-și proteja puiul. În ciuda unei apropieri formale, umbra maimuței înrobitoare este întunericul ce-i va despărți pentru totdeauna, întunericul în care a privit femeia în preajma sinuciderii, întuneric în care soțul aștepta saltul ei în moarte.

 O excepție pare să o facă penultimul film – Bir Zamanlar Anadolu’da/Once Upon a Time in Anatolia din 2011. Sub cerul întunecat, brăzdat de fulgere venite de departe, pe întinderile Anatoliei, un grup de oameni caută împreună un cadavru. Însă fiecare se ivește cu povestea lui în vântul foșnind vegetația, spulberând frunze, dărâmând fructele unui măr singuratec, mere rostogolindu-se în apele unui pârâu solitar, ape purtând merele, cuvinte auzindu-se dintru întuneric purtate în curgerea timpului, cândva în Anatolia.

 Procurorul ce descoperă într-o noapte și o zi adevărul despre moartea soției sale, separarea dintre ei pe care n-o înțelesese până atunci; doctoral solitar, divorțat, refuzând orice copil ce l-ar fi legat cumva de trecutul comun cu soția sa; polițistul jenat de rudele sale, inventând scuze pentru a nu ajunge în noaptea căutării să se întâlnească cu oamenii din satul natal, unde locuia și soția sa; cel acuzat de crimă care-i poartă pe toți rătăcind între mărturisire și minciună, luminând odată cu zorii dimineții adevărul plin de tenebrele nopții: un copil, o femeie, cel omorât, el, fratele lui, toți prinși într-o legătură ce-i va separa pentru totdeauna. Piatra copilului, piatra fiului lovindu-l dimineața în față pe cel acuzat de crimă, pe tatăl lui, pecetluiește distanța abisală. Sfârșitul este pe măsură: doctorul schimbă cursul a ceea ce s-a întâmplat cândva în Anatolia spre consternarea celor care participau la scrierea poveștii și ridicându-i semne de întrebare cinefilului.

 În Winter Sleep, la sfârșit, Ceylan pare a indica o soluție, pare a arunca un pod peste separarea, distanțarea treptată și ruptura dintre noi: iertarea. Însă și iertarea poate fi înșelătoare, așa cum procurorul se înșelase că soția sa îl iertase pentru infidelitate. Iertarea poate fi aparentă, însă ea rămâne singura speranță de a arunca un pod peste abisul ce se cască treptat între noi, nemaiputând reconstrui legătura dinainte. Doar iertarea pare o soluție pentru reapropiere, când înspre sfârșitul timpului nostru, rămân doar amintirile trecutului în iarna vieții, sub zăpada uitării acoperind totul, toate diferențele, toate distanțele, visând în somnul iernii sub plapuma albă, că suntem din nou una.

 Peisajul are un rol esențial în filmele lui Ceylan. Personajul principal din Uzak se ivește din peisaj și se topește în el, una dintre maimuțe se pierde la sfârșit în deschiderea mării și a cerului străpuns de tunete, iar în somnul alb al iernii este un vis de redobândire a unității pierdute prin speranța iertării și a uitării.

surse foto:

wondersinthedark.wordpress; leonpro.blogfa.com; variety.com; cinematicceremony.blogspot.com; mixedbag.blogspot.com; theinsatiables.tumblr.com; www.sinesor.com; seenyourvideopod.com; www.rogerebert.com; itpworld.wordpress.com; www.nuribilgeceylan.com; en.wikipedia.org; www.bfi.org.uk;  titluri si ani de pe www.imdb.com

Lasă un răspuns

This Post Has 5 Comments

    1. diuras

      te pot urmari, dar legatura ma duce intr-o zona cu o limba necunoscuta:)