O recitire, o reinterpretare la ‘‘Oratoriul de Craciun’’ al lui Tunström, un altfel de Crăciun

O stare de bine, aproape minunată a rămas în mine peste ani în urma citirii cărții lui Tunström, precum o muzică frumoasă, a cărei amintire foarte plăcută este remanentă mult timp. Această stare provocată de carte, un pic diferită, dar asemănătoare stării provocate de o muzică frumoasă, o aveam deși nu mai țineam minte nimic din narațiune, nici un personaj, doar câteva imagini, dintre care una mai pregnantă: zăpadă, multă zăpadă, zăpadă peste un cimitir, morminte ninse…

Și când deschizi romanul, iar în primele pagini, o data cu zăpada apare expresia ‘‘moarte creatoare’’ intuiești ce poate ascunde zăpada pentru eternitate.

Recitirea nu mi-a adus aceeași stare, nici n-a înlăturat-o pe cea remanentă, dar mi-a adus înțelegerea că muzicalitatea romanului este un motiv pentru starea mea. Pe mai multe voci, apar povestiri, discursuri interioare rupte de relatarea unor dialoguri, cu stiluri diferite, încât citind ești provocat să te gândești cine vorbește, cine povestește, cine-i privește pe ceilalți, reluând narațiunea în care intră toți.

‘‘Dirijorul’’ Tunström își conduce Oratoriul fără a avea un început sau sfârșit, deși sfârșitul îl poți considera o mică încheiere a luptelor și eșecurilor, un triumf precum pâlpâiala focului în noaptea liniștită de Crăciun, când privitorul focului visează la o renaștere interioară și exterioară, auzind o muzică de departe.

La începutul cărții Victor, cel care se întoarce în locurile natale de Crăciun, vrea să dirijeze Oratoriul de Crăciun al lui J.S. Bach, dar nu este de fapt începutul. El continuă visele tatălui său Sidner, ce în Noua Zeelandă și-a găsit renașterea, la antipozi, plecând din Suedia, ducând mai departe iubirile și visele prăbușite ale tatălui său Aron, ale mamei Solveig, moartă într-un accident absurd, în apropierea Crăciunului, într-una din zilele, în care pregătea alături de ceilalți o interpretare a Oratoriului de Crăciun de Bach.

De la accidentul lui Solveig pleacă totul, iar cititorul este provocat să reconstituie printre atâtea gânduri, dialoguri, discursuri interioare diferite, firul unei narațiuni în care oamenii intră, intrăm, dar pe care este greu să-l recunoaștem.

Tunström se ferește să-și alinieze personajele pe un fir clar al acțiunii căci viața nu este ca un râu lin, iar când moartea și suferința, lupta și eșecul intervin, firul se împrăștie, se rupe, se blochează în obstacole, ocolește, cade, reapare, renaște.

Uneori farmecul Crăciunului trecut, cum este cel din copilărie, ne determină tacit să-l regăsim, dar Crăciunul nu mai este la fel, este altfel. ‘‘Oratoriul de Crăciun’’ recitit n-a mai avut același efect, dar a fost altfel.

Uneori mi s-au părut prea multe dialoguri, ce parcă înlăturau acel farmec din trecut, prea multă vorbăraie, ce părea să țină la distanță muzicalitatea romanului inclus în cele ‘‘1000 de cărți de citit într-o viață’’. Însă citind până la capăt, influența trecutului, starea de bine trecută s-a legat de recitirea Oratoriului, de reascultarea Oratoriului (re)interpretat de personaje, de o nouă înțelegere a cărții, ce s-a prins de trăirea din trecut.

Așa cum Crăciunul din prezent se leagă de farmecul pierdut, regăsit, re-cunoscut al trecutului, o re-naștere ce re-creează trecutul mort într-un altfel de prezent.

scris de Cătălin Spătaru