Max Brockman (coord.) –  Știința viitorului sau deschizând drumuri ale științelor pentru toți

Un început potrivit pentru ‚‚bietul om supt vremi’’, bietul om supt de vremea epidemiei, sugând și el ce se mai află prin magazine, ar fi că aproape 10% din genomul uman este urmarea infecției cu virusuri. Un anumit tip de virusuri generează copii ale propriei structuri și inserează acest cod, ca un cal troian în genomul gazdei, omul sau alte mamifere. Însă în fața altui gen de virusuri, sistemul imunitar a eșuat lamentabil, în ciuda faptului că se luptă de multe ori cu virusuri, ce suferă mutații fulgerătoare pentru a evita recunoașterea de către sistemul imunitar.

William McEwan, virusolog, vorbește de o imunitate intrinsecă, pe lângă cea adaptativă, în această imunitate intrinsecă orice celulă este amorsată și gata să se lupte cu agenții patogeni invadatori (pp. 35, 37-39). Articolul virusologului meritând urmărit nu numai pentru cunoștințe, ci și pentru exprimarea entuziasmului în ce privește cercetarea și inovarea din domeniile științei (p. 42).

Un alt început pentru acest articol, mai bun decât primul, ar fi legat de acest entuziasm pentru științe pus în umbră de utilitarismul, ignoranța și incultura societății postdecembriste și în special din ultimele două decenii, în care unele facultăți de științe din România, nici măcar 30 de studenți nu aveau într-un an.

Mulți dintre studenții români fac facultăți la modă, iar moda de a studia științe ale naturii nu există. Cât despre elevi, primul lucru pe care-l învață mulți dintre ei înainte de a ajunge la școală, este acela că școala mereu este pe ultimul loc în prioritățile unei societăți dominată de ignoranță, incultură și utilitarism.

Această carte este una dintre multele cărți, ce pot deschide căi către cunoașterea științifică, model al adevărului pentru cultura și cultivarea omului. Să amintim câteva căi, lăsându-l pe cititor să se delecteze și să reflecteze aprofundând  articolele din carte.

Oceanele de pe sateliții lui Jupiter, Europa și Callisto, apa sărată de pe Enceladus, satelitul lui Saturn, sunt studiate de astrobiologie, ca locuri posibile pentru apariția vieții, încât nu numai Pământul este acoperit de oceanele, ce au multe lucruri de cunoscut în străfunduri.

‚‚Orașul pierdut’’ este o zonă de pe fundul Atlanticului, unde după Kevin P. Hand, planetolog și astrobiolog, este un mediu geochimic în care apare un gradient protonic, o baterie biochimică, ce a contribuit la întreținerea vieții, un echivalent al metabolismului primordial, dând un posibil prim impuls vieții pe Pământ (pp.13-21).

Nici teoriile cosmologice și Big-Bang-ul nu puteau scăpa nestudiate, fizicianul Anthony Aguirre vorbind de o inflație etern bolborositoare, unde Big-Bang-ul este doar o bulă, din puzderia de bule, un sfârșit al inflației propriului nostru Univers, perceput din interiorul bulei în care suntem.

Așa încât inflația va genera bule, în interiorul cărora are loc inflația ce va genera noi bule, acest multiunivers presupunând infinit de multe timpuri, fiecare formând infinit de multe subuniversuri (pp. 43, 53-54).

Stresul afectează atât oamenii cât și plantele. Digestia și reproducerea  sunt trecute în plan secundar când hormonii stresului sunt eliberați în corp. În stresul cronic celulele imunitare își modifică funcția, omul fiind mai vulnerabil în fața îmbolnăvirilor, se modifică metabolismul ducând la creștere în greutate, la diabet sau ulcer, se grăbește îmbătrânirea și evoluția bolilor cardiovasculare, susțin specialistele în neuroștiințe, Daniela Kaufer și Darlene Francis (pp. 57, 59).

Ele studiază modul cum stresul afectează creierul, genomul, copiii din mame depresive putând fi vulnerabili la boli și patologii mentale. De asemenea cum stresul afectează comportamentul uman sau descriu implicațiile pentru politică, căci minoritățile, ce au nivel de trai ridicat, trăiesc mai puțin decât majoritatea persoanelor, ce nu fac parte din nici o minoritate și au un nivel de trai omolog.

Politicile publice, terapia individuală, intervenția moleculară (medicamentele) fiind căi de intervenție împotriva stresului și efectelor lui (pp. 62-69)

Stresul la plante, cum este cel provocat de căldură, de secetă, determină răspunsuri de adaptare din partea plantelor. Problema apare când acestui stres i se adaugă alți agenți stresanți precum atacul dăunătorilor. Kirsten Bomblies, biochimistă și biologă, specializată în genetică, spune că plantele ce suferă de stres de mediu (încălzire, inundații, etc.), au adesea o reacție mai slabă în fața patogenilor (pp. 133, 135-136).

Plantele secretă substanțe chimice toxice, comandă sinuciderea moleculară programată, comandată celulelor atacate de patogeni și celor învecinate, însă patogenul își dezvoltă uneori o contrastrategie (p. 137). Lupta este afectată dacă, în timpul secetei, alunul este atacat de un mucegai ce produce alfatoxina, toxică pentru om. Pe de altă parte infectarea cu unele virusuri ameliorează rezistența sfeclei la secetă, iar expunerea la sare crește rezistența tomatelor la o ciuperca numită Oidium neolycopersici (p. 128).

Intervenția genetică asupra plantelor pentru a stimula răspunsul imunitar poate duce la o hiperactivitate, care deși oferă rezistență în fața patogenilor, poate cauza efecte precum sterilitatea, rămân pitice, etc. Așa încât studierea continuă, pentru a găsi modalitățile prin care plantele să devină robuste, rezistente la agenții stresanți de mediu și patogeni (pp. 141-142, 144).

Omul are 98% din materialul genetic comun cu bonobos și cimpanzeii (pp. 29, 205), încât studierea comportamentului uman comparativ cu cel al maimuțelor înrudite, este relevant în privința ajutorului dezinteresat acordat semenului

sau în privința numărului de comportamente diferite, datorită cărora unii oameni sunt considerați ciudați (pp. 25-31, 204-211).

Hărțile influențelor studiate în știința computerelor,

frumusețea și factorii alegerii partenerului/partenerei cercetate în psihologia evoluționistă, economie și genetică comportamentală,

frica de pierdere și siguranța punctului de referință în alegerile riscante ale oamenilor, cunoscute în psihologia evoluționistă, comportament studiat și la maimuțe,

aversiunea față de pierdere și față de risc studiate neuropsihologic, procesele de evaluare fiind raportate la zonele cerebrale,

rușinea de care ne lepădăm când recompensa este mare pentru fapta socotită rușinoasă, cu aplicare în economie,

3-8 Hz este frecvența comunicării umane, studiată în neurobiologie, raportată din nou la maimuțe, ce vocalizează pe aceeași frecvență, frecvență pe baza căreia a apărut comunicarea audiovizuală,

durerea în cele două forme, fizică și socială, raportarea durerii la zonele cerebrale ale oamenilor și maimuțelor, durerea respingerii, exprimarea și localizarea ei, studiate neurobiologic și psihologic,

asocierea corpului potrivit cu mintea și stările afective cercetate în științele cognitive și filozofie,

accidentul, legea și judecățile morale la oameni, fundamentele lor neuronale, cercetate psihologic și neuroștiințific;

acestea sunt căile unor oameni de știință implicați în cercetări interdisciplinare, deschizând drumuri pentru gândirea și reflecția cititorilor, hrănind voința de cunoaștere a celor care, chiar dacă nu-i urmează pe aceste deschideri, fac parte din lumea și specia noastră, care a fost și va fi determinată de aceea știm și integrăm în viața noastră, ca orice altă specie.

scris de Cătălin Spătaru

 Deși lucrarea coordonată de Max Brockman conține eseuri din domenii multiple, eu am ales să prezint doar câteva dintre eseurile legate de domeniul neuropsihologiei și psihologiei evoluționiste.

 Primul dintre acestea este cel realizat de Felix Warneken și se referă la sursa comportamentului altruist la specia umană. Deși se consideră că acest tip de comportament își are originea în cultura umană (părinții îi învață pe copii principii morale, îi recompensează pentru comportamentele altruiste etc.) și că animalele nu manifestă comportamente altruiste, adevărul pare să fie unul diferit. Warneken vorbește despre studii în cadrul cărora s-a dovedit faptul că ființele umane manifestă comportamente altruiste de la o vârstă foarte mică, încă dinainte de a deprinde norme culturale, dar și că cimpanzeii prezintă comportamente altruiste în a-și ajuta semenii.

 Copiii tind să manifeste o motivație intrinsecă de ajutorare a celorlalți, iar recompensele materiale par să creeze un efect contrar la nivelul acestei tendințe, întrucât recompensa modifică motivația originală și îi determină pe copii să ajute doar pentru a obține ceva în schimb. Odată ce au împlinit vârsta de un an, copiii încep să prezinte un tip de comportament care a fost intitulat „ajutor instrumental”: acesta presupune faptul că copilul deduce intenția nerealizată a unei persoane și o ajută în vederea îndeplinirii ei.

 Alte studii au arătat că în jurul aceleiași vârste, copiii încep să acționeze în numele celor din jurul lor. Diferența dintre oameni și cimpanzei în ceea ce privește comportamentul altruist pare să fie următoarea: oamenii ajută atunci când percep faptul că cei din jurul lor au nevoie de ajutor, în timp ce cimpanzeii ajută doar atunci când celălalt își exprimă dorința de a fi ajutat. În cazul cimpanzeilor, în lipsa unui semnal prin care este solicitat ajutorul, aceștia par să nu îl ofere.

 Cu toate acestea, putem vorbi despre o tendință a comportamentelor altruiste în cazul cimpanzeilor, fapt pentru care este posibil ca originea altruismului uman să se regăsească în genealogia evoluției, mai precis în punctul în care se identifică ultimul strămoș comun al oamenilor și al cimpanzeilor. Astfel, sursa originară a comportamentului altruist nu constă în internalizarea normelor culturale. Factorii de natură cultură pot să creeze acest comportament pe baza unor predispoziții biologice, cultivând, după cum spune Warneken, înclinația către altruism (pp. 23 – 33).

 Un al doilea eseu este cel scris de Samuel M. McClure, în care este dezbătut procesul de luare a deciziilor în cazul ființelor umane. De obicei, oamenii consideră că procesul de luare a deciziilor apare ca urmare a interacțiunii dintre procesele cognitive euristice și procesele deliberative. Decizia unui om s-ar baza atât pe evaluarea automată a elementelor implicate în procesul respectiv, cât și pe selecția pe care acesta o realizează.

 Totuși, hotărârile noastre par să fie mai degrabă cauzate de nivelul nostru de pregătire și de dorința noastră de a ne utiliza rațiunea și de a evalua în mod sistematic costurile și beneficiile opțiunilor existente. Totuși, de ce pare că cele mai multe dintre deciziile noastre sunt luate fără a ne utiliza prea mult rațiunea? Răspunsul este simplu: fiindcă procesul de cântărire a alegerilor este mult prea dificil pentru a fi practic.

 În acest sens, Herbert Simon a creat termenul de „raționalitate limitată”, dar și pe cel de „satisficiență”, care se referă la strategia de tipul „destul de bun”. Există însă și alte modalități de care oamenii se folosesc atunci când iau decizii, cum ar fi euristica disponibilității care este utilizată atunci când estimăm probabilitatea și care presupune faptul că estimarea frecvenței probabilității unui eveniment se bazează pe ușurința cu care ne reamintim evenimentele din trecut. Totodată, ființa umană se confruntă cu tendința de a manifesta aversiune față de riscuri, motiv pentru care tinde să evalueze într-un mod pesimist rezultatele acțiunilor sale.

 În ceea ce privește probabilitățile, omul tinde să fie extrem de optimist cu referire la evenimentele de mică probabilitate, precum și extrem de pesimist cu privire la evenimentele de mică probabilitate. Teoria perspectivei ne spune că omul manifestă o tendință de aversiune față de pierdere, ceea ce vrea să însemne că pierderea cântărește mai mult în mintea umană decât un câștig echivalent. Totuși, euristicile decizionale sunt adaptive în general, fiindcă deprinderea lor se realizează treptat, pe baza unor experiențe de viață (pp. 109 – 113).

 Înțelegerea modalității de funcționare a modelelor decizionale se confruntă cu încă o problemă: judecata și evaluarea reprezintă caracteristici care diferă de la un individ la altul. Starea de spirit și emoțiile (schimbătoare și ocazionale) influențează procesul de luare a deciziilor. Chiar și împrejurări arbitrare, precum vremea, au capacitatea de a modifica modul prin care omul ia o decizie. Studiile au arătat că parametrii diferențelor interindividuale în ceea ce presupune procesul de evaluare sunt corelați cu activitatea creierului din aceleași zone cerebrale: striatumul, creierul amigdalian, cortexul prefrontal ventromedial și cortexul insular.

 Astfel, aversiunea față de pierdere depinde de răspunsurile din striatum și uneori de cele din cortexul insular (acesta din urmă fiind asociat cu emoțiile și în special cu dezgustul). Având în vedere faptul că situațiile influențează aversiunea față de pierdere, răspunsul creierului se poate modifica în momentul în care situația implică sentimente de dezgust, motiv pentru care și evaluarea ar suferi schimbări. În același timp, răspunsurile din striatum sunt cele de care depind aversiunea față de risc și probabilitate, ceea ce presupune că există posibilitatea ca această aversiune, alături de cea față de pierdere, să fie corelate în așa fel încât să nu poată fi anticipate doar pe baza observațiilor comportamentale.

 Aceleași sisteme neuronale sunt legate și de emoții: având în vedere faptul că starea de spirit are capacitatea de a modifica răspunsurile acelor regiuni din creier, acest lucru înseamnă că și deciziile se pot modifica astfel. În ceea ce privește procesarea recompensei, aceasta este legată de regiunile cortexului prefrontal lateral și ale cortexului parietal posterior. Acest lucru înseamnă că cortexul prefrontal lateral se conectează cu toate structurile creierului menționate anterior, ceea ce conduce la existența unui mecanism prin care omul poate obține controlul deliberat asupra modalității de evaluare a alegerilor sau, altfel spus, omul poate obține controlul cognitiv al propriul comportament decizional (pp. 114 – 118).

 Cel de-al treilea eseu pe care doresc să îl prezint este semnat de Naomi I. Eisenberger și vizează cauzele durerii pe care oamenii o resimt atunci când sunt respinși. Atunci când sunt respinși și doresc să descrie suferința acestei trăiri, oamenii utilizează cuvinte referitoare la durerea fizică. Există câteva exemple concrete, cum ar fi „Mi-ai rănit sentimentele” sau „Mi-ai frânt inima.”. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că experiențele sociale care presupun excludere sau respingere sunt procesate la nivelul unor regiuni neuronale care interpretează durerea fizică.

 Însă acesta nu pare a fi un răspuns satisfăcător, de vreme ce procesarea neuronală nu explică în mod cauzal manifestările respective. Eisenberger susține că o posibilă explicație în acest caz se datorează faptului că ființa umană este dependentă, cel puțin în prima perioadă a vieții sale, de a menține legătura cu un grup social pentru a putea să supraviețuiască.

 Pe parcursul istoriei umanității, ca urmare a eliminării indivizilor umani din grupurile din care aceștia făceau parte, sistemul de atașamente sociale s-a cuplat la sistemul durerii fizice, preluând semnalul durerii în vederea marcării momentelor de separare socială. Conexiunea socială a fost (și este) extrem de importantă pentru supraviețuire, fapt pentru care sentimentele dureroase asociate cu durerea fizică s-au dezvoltat în vederea asigurării unei motivații de evitare a ruperii legăturilor sociale.

 Atât în cazul animalelor, cât și în cazul oamenilor, regiunea cortexului cingulat anterior dorsal (dACC) și cea a cortexul insular anterior contribuie la suferința produsă de durerea fizică și la cea produsă de separare la mamiferele non-umane, întrucât procesele de semnalizarea a trăirilor respective se suprapun parțial (pp. 157 – 159).

 Referitor la durerea fizică, dACC și creierul insular anterior se ocupă de detectarea componentelor afective sau ale celor neplăcute ale percepției durerii. Aceasta din urmă poate fi împărțită în două componente: componenta senzorială, care are ca scop furnizarea parțială a informațiilor referitoare la locul perceperii stimulului dureros și componenta afectivă, care se ocupă de înregistrarea senzației neplăcute percepută ca urmare a stimulului. Există regiuni neuronale aflate în legătură cu procesarea durerii, care contribuie adoptarea conduitelor specifice separării de îngrijitor, mai precis la vocalizarea suferinței.

 Aceste tipuri de vocalizări sunt specifice progeniturilor mamiferelor și se produc în momentul în care sunt separate de îngrijitori (cum este plânsul la copilul uman, atunci când este separat de figura de atașament). Acestea au apărut ca efect al adaptării și au ca scop transmiterea unui semnal către îngrijitor, pentru ca acesta să-și reorienteze atenția sau să recupereze copilul. Subdiviziunea dorsală și cea ventrală sunt implicate în producerea vocalizărilor suferinței (pp. 159 – 160).

 Eisenberger indică un studiu pe care l-a realizat în anul 2006, în cadrul căruia a identificat faptul că participanții cu o sensibilitate mai mare la stimulii durerii provocate de căldură au admis și că au resimțit o respingere mai puternică într-o situație de respingere socială ulterioară. Totodată, suprapunerea parțială a celor două tipuri de durere implică faptul că acei factori care cresc sau diminuează un tip de durere pot influența celălalt tip de durere. Altfel spus, factorii care reduc durerea socială pot reduce durerea fizică, iar factorii care atenuează durerea fizică pot reduce durerea socială.

 Totodată, respingerea socială creează o predispoziție în indivizii umani în ceea ce privește dezvoltarea unor reacții violente față de ceilalți, iar acest lucru pare să contribuie la un scop adaptiv: când o ființă este amenințată, atunci atacă. Astfel, răspunsurile agresive la respingerea socială pot reprezenta un efect secundar al unui răspuns adaptiv la durerea fizică, practic un produs care nu servește funcției adaptive la nivelul respingerii sociale (pp. 164 – 166).

Text scris de Radu Mihai.

.

 Relația ADN – proteine stă la baza vieții însăși, cele din urmă existând datorită celui dintâi. Este de-a dreptul fascinant ce reușește să facă William McEwan pentru a studia virusurile, fapte dezvoltate în ‘’Cut și Paste la nivel molecular’’. Dar înainte de a detalia virusurile și cercetarea din carte, haideți să înțelegem împreună mecanismul ce se află pe treapta întâi a organizării formelor de viață într-o formă suprasimplificată pentru a da mai mult sens celor ce vor urma: ADN-ul uman este format din o succesiune de baze azotate ’’susținute’’ de câte un radical trifosfat și de câte o moleculă de deoxiriboză. Bazele azotate din ADN, 4 la număr, se găsesc într-o succesiune știută, bine determinată, imperativ identică în populațiile celulare. Cele 4 sunt: adenina, notată cu A, timina (T), citozina(C) și guanina(G). Molecula de ADN conține două catene, unite între ele prin legături de hidrogen, de unde și rezultă aspectul specific de spirală dublă. Acesta este modul de organizare a informației genetice în marea majoritate a formelor de viață evoluate și relativ evoluate. Dar pentru a construi ceva pe baza acestor informații, avem nevoie de un transmițător al informației, precum și de un asamblator.

 Când vorbim despre transmițător, vorbim despre ARN mesager. El se numește acid ribonucleic pentru că în loc de Dezoxiriboză (ADN) el conține Riboză (ARN) și prin faptul că ARN-ul este format dintr-o singură catenă. Rolul lui, într-o concepție simplă, este acela de a copia o catenă din ADN și de a merge mai apoi la ribozomi (asamblatorul).

 Ribozomii citesc informația adusă și construiesc pe baza ei o proteină. ’’Cărămizile’’ din care se construiește proteina se numesc aminoacizi. Proteina este mai apoi trimisă unde este nevoie de ea. Pentru a rămâne în logica de la mic la mare, putem spune că proteinele formează organite celulare. Mai multe organite celulare formează o celula. Mai multe celule formează un țesut. Țesuturile formează organe. Organele se organizează în sisteme de organe, care asamblate, formează organismul.

 Asemenea codului binar, în care informația este codată în succesiuni de 0 și 1, în molecula de ADN, informația este codată în succesiuni de 3 baze azotate. O proteină formată din 10 aminoacizi se poate găsi codificată în molecula de ADN astfel:

AAG CTA CCG TTG CGA AAT TGA GGA CGA TCC TGA

 Dacă încă mai reușiți să fiți atenți, puteți observa că mai sus sunt 11 succesiuni a câte 3 baze azotate. Acest lucru se explică prin faptul că ultima asociere de la dreapta (TGA) este ceea ce se cheamă un codon-STOP, care indică faptul că lanțul de aminoacizi trebuie încheiat la codonul anterior vecin (TCC). Așa se formează fiecare proteină pe care organismul uman este capabil să o producă. Cea mai lungă proteină descoperită la om este titina, numită și conectină. Ea se găsește în fibrele musculare și este formată din aproximativ 27.000-35.000 de aminoacizi.

 Revenind la virusuri, poate că acum vă întrebați cum reușește un virus care este în general mai mic decât o celulă să omoare un organism? Răspunsul: probabil în aproape un infinit de moduri, în funcție de abilitățile virusului.

 Cel mai comun mod reiese din natura reproducerii virale. Virusurile nu au un metabolism propriu, adică nu își pot crea singure materialele necesare dezvoltării și reproducerii (lucru realizat de om prin digestia și absorbția globală precum și prin căile metabolice ale metabolismului intermediar). Astfel, virusurile infectează celulele unei gazde și se înmulțesc folosindu-se de resursele acesteia. Putem spune că în general gradul compromiterii metabolismului celular, importanța în organism a celulelor țintite de virus, precum și capacitatea sistemului imunitar al gazdei de a lupta cu infecția determină severitatea simptomatică.

 Virusul sintetic al lui William McEwan este un lucru de-a dreptul fascinant. El a reușit să creeze o moleculă de ADN, care introdusă într-un mediu lichid bogat în aminoacizi, glucide, lipide, ioni, baze azotate și multe altele, își va sintetiza ARN, iar mai apoi proteinele necesare pentru a se ’’autoasambla’’ într-un virus. Conform celor prezentate în carte, când virusul va invada o anumită celulă, aceasta va lumina în verde, dar doar în unele celule din anumite culturi de țesuturi.

 Potențialul este nemărginit! Pe lângă posibilitatea simulării unui număr foarte mare de infecții virale pentru a observa efectele lor asupra diferitelor culturi de țesuturi, putem testa potențiale molecule în scop terapeutic într-un mediu controlat, care imită foarte bine condițiile in-vivo, fără a risca afectarea unor subiecți umani. Putem înțelege mult mai bine mecanismele prin care virusurile intră în celulele corpului uman, lucru necesar pentru a încetini o infecție, dând răgaz astfel sistemului imun să-și îmbunătățească răspunsul.

 Spre exemplu SARS-CoV-2, cunoscut de noi toți după denumirea deja populară de Coronavirus, se folosește de o enzimă localizată pe membranele unor celule din plămâni, rinichi, inimă, artere,  și intestine. Această enzimă se numește ACE2 (Angiotensin Converting Enzyme 2). Rolul ei este acela de a transforma angiotensina II, un vasoconstrictor foarte puternic în angiotensina 1-7, un vasodilatator, protejând astfel sistemul circulator pe cale naturală împotriva agresiunii hipertensiunii arteriale sistemice. Dacă am putea găsi un mod eficient de a inhiba temporar enzima ACE 2 la pacienții infectați, fără a-i supune la un risc enorm de infarct miocardic sau accident vascular cerebral, am putea împiedica coronavirusul din a mai infecta alte celule, limitând astfel infectia și oferind timp prețios sistemului imun.

 Desigur, există și conceptul invers: împiedică coronavirusul din a se mai lega de enzima ACE2. Cum? Prin replicarea lui conform metodei lui McEwan, cu modificări în codul ARN al coronavirusului. Practic, unul dintre motivele pentru care coronavirusul este infecțios la specia umană și nu pentru unele specii de animale (se presupune că felinele sunt imune) este acela că enzima ACE2 la speciile respective are o structură diferită față de cea umană. Putem oare elabora o moleculă asemănătoare enzimei ACE2 umane, care odată administrată subiecților umani infectați, va păcăli coronavirusul, împiedicându-l din a se mai lega de molecula de ACE2 reală? (prin competiție). Dacă ar fi să ghicesc, asta încearcă în clipa asta McEwan…

 Studiile asupra speciilor animale imune dar și asupra celor vulnerabile la un anumit virus ne pot da informații importante asupra potențialului infecțios la om, dar și despre modalitățile prin care infecția poate fi tratată. Cel mai rapid și mai eficient mod de a lupta cu o epidemie este din punctul meu de vedere un vaccin. Vaccinul administrat tuturor indivizilor dintr-o populație realizează imunizarea acestora fără victime (spre deosebire de așa-zisa ’’imunitate de turmă’’ despre care se discută intens in aceste zile, care prevede ca populația să fie lăsată să umble liberă pentru a se infecta și mai apoi se presupune că se va imuniza, concept care în acest caz presupune probabil pierderea unui număr foarte mare de vieți).

Vaccinul împotriva coronavirusului nu presupune, din ce s-a descoperit până acum, nimic mai mult din punct de vedere conceptual decât vaccinul antigripal: este nevoie de o formă ’’slăbită ’’ a virusului care odată injectată în organism va provoca rar o formă foarte ușoară a bolii, dar în general se va manifesta asimptomatic. Organismul va deveni astfel imun. O modalitate de a obține această formă ’’slăbită’’ a coronavirusului este modificarea codului său genetic prin CUT ȘI PASTE LA NIVEL MOLECULAR!

Text scris de Iustian Iachim.

 Știința evoluează constant. În timpul în care tu citești aceste rânduri, se fac noi progrese și noi descoperiri sunt pe cale de a ieși la lumină. Cartea lui Max Brockman are ca scop să aducă în prim plan munca anumitor cercetători. De la psihologie socială până la virusologie, sunt câmpuri ce continuă să fie dezvoltate și ipoteze ce urmează a fi testate.

 În ce privește medicina, genetica predomină când vine vorba despre decernarea premiilor Nobel. Anatomia este o arie deja epuizată, la nivel macroscopic fiind cunoscute toate detaliile corpului uman, însă, la nivel microscopic încă încercăm marea cu degetul, neștiind imensitatea de cunoștințe pe care încă nu ne-am însușit-o.

 În cadrul cărții „Știința viitorului”, un capitol interesant este cel dedicat lui William Ecwan, un virusolog ce se ocupă de studiul imunității intracelulare față de virusuri. El demonstrează cât de mult a evoluat domeniul său și cât de simplificate au devenit procedurile prin care se poate obține ADN-ul (pag. 35).

 Un alt cercetător al cărui studiu merită citit este Coren Apicella (pag. 85). El studiază atractivitatea și cum diferă standardele de frumusețe între o cultură și o alta. Cu cât anumite trăsături sunt mai răspândite într-o populație (să spunem culoarea ochilor), cu atât mai plăcute vor fi de ceilalți membri ai populației. Putem pune un metaforic semn de egalitate între familiaritate și frumusețe.

 Daniela Kaufer și Darlene Francis studiază felul în care organismul uman este afectat de stres (pag. 57). Un domeniu în care apar controverse este cel legat de manifestarea genomului. Genele sunt cele care ne controlează existența sau factorii de mediu au un rol mai important în devenirea noastră?

 Lăsăm deoparte informațiile suplimentare și vă lăsăm să descoperiți singuri cât de fascinantă este știința în zilele noastre. Sper că am reușit să vă stârnim interesul și că vi se va părea o lectură plăcută.

Text scris de Cătălin Ciotu.

.

Sursă de comprehensiune, explicație și meditație: Max Brockman (coord.), Știința viitorului, trad. Vasile Mitu, Nemira, București, 2012

surse poze:  libris.ro; immunology.cam.ac.uk; wikipedia.org; soundcloud.com; brilliance.berkeley.edu; discovercal.berkeley.edu; alchetron.com; sciencedirect.com; amazon.com; edge.org