Eroii se prăbușesc în moarte, dar triumfă prin amintirea lor. Dar oamenii îi uită, eroii fiind învinși încă o dată. Eroii supraviețuitori trăiesc intens această uitare, deși ei sunt prezenți în carne și oase, oamenii vor să uite războiul, suferința și ororile trecutului, vor cumva firesc să-și redobândească bucuria de a viețui. Să fie vorba doar de această bucurie de a viețui ca sursă a uitării? Sau este vorba și de: ,,milioane de…clone fără număr de femei și de bărbați etalând mereu aceeași obscenitate a modei, a vacanțelor, a sportului, a showbizului – o cloacă dezgustătoare care le impune miliardelor de oameni decerebrați ce trebuie să gândească, să iubească, să jinduiască, ce trebuie să prețuiască sau să condamne, ce trebuie să știe despre actualitate, despre istorie’’, un proces de cretinizare burdușind creierele cu deșeuri media având ca scop profitul ascuns în cuvinte precum ,,cote de audiență’’, ,,tiraj’’…(pp. 184-185).
Makine încearcă să-l ajute pe locotenentul Schreiber să-și publice memoriile, să-i aducă din uitare pe camarazii lui pieriți în Al Doilea Război Mondial, luptele sale, relațiile cu intelectualii cunoscuți. Eșecurile de a-i publica memoriile nonagenarului se repetă. Francezii preferă romane ușoare, autoficțiune exhibiționistă, puțină psihologie, sentimente în special, ceva spionaj, o poveste de dragoste între dușmani, acestea sunt unele dintre argumentele editorilor socotiți de Makine: boi deghizați în intelectuali, negustori de hârtie…Cum spunea Lenin: libertatea creatorului este o dependență deghizată de un sac de bani, sau Marx: produsul spiritului o marfă ca oricare alta. Un editor jenat dă vina pe francezii care-și aleg personalitatea preferată dintre fotbaliști, formatorii de opinie fiind fotbaliștii cu vocabulare de 30 de cuvinte folosite greșit (pp. 114-116, 119).
În cele din urmă, publicând memoriile locotenentului, cartea trece neobservată. Eroul în viață, supraviețuind miraculos în multe lupte și situații periculoase, este la fel de necunoscut precum locotenentul necunoscut, străin în 1945, la sfârșitul războiului, de masele ce exultau, trecând ca o fantomă printr-o lume de indiferenți. Un sentiment intens de singurătate a trăit Schreiber la regăsirea Parisului în 1945 odată cu terminarea războiului. Ca și la Remarque sau Hemingway, soldații întorși de la război regăseau pacea, uitarea, nepăsarea, indiferența celorlalți. Pentru un străin de cei din jur, tăcerea era cea mai bună. O văzuse la mulți care scăpaseră din lagărele naziste. Aceștia tăceau, nu voiau să deranjeze oamenii ce-și beau liniștiți la terasă băutura sau își consumau cina. Așa a tăcut Schreiber și-n fața imposturii intelighenției franceze ce poza în rezistență antifascistă.
Sartre, Beauvoir, Camus, Picasso…petrecând cu vin, mâncare, cântece, muzică, în timp ce pe un câmp înghețat, locotenentul Schreiber aleargă în șuieratul gloanțelor și schijelor pentru a-și salva camarazii în agonie. Piesele sartriene de teatru sunt puse în scenă cu asentimentul cenzurii germane în timpul ocupației, Beauvoir este premiată și își petrece vacantele la schi cu amantul, fiestele intelectualilor se succed, Sartre aruncă iepurele neconsumat pe geam, în timp ce alimentele lipsesc multora în vremea războiului. După război, intelectualii ,,rezistenți’’ se transformă în judecători morali, eroul ,,rezistenței’’, Sartre, aruncătorul de iepure, declară în 1955 că în regimul sovietic nu există cenzură, libertatea de gândire este neîngrădită, în timp ce Șalamov și alții sunt zdrobiți de Gulag. Schreiber tace. Schreiber n-a făcut decât să-i spună lui Camus să n-o mai plictisească pe nevasta lui cu avansurile lui de mare cuceritor.
Ca un soi de compensație pentru uitare și indiferență, și Schreiber a devenit un cuceritor de femei după război. Femeile sunt încercarea de a nu se înstrăina cu totul de cei din jur. Poveștile de dragoste nu erau legături în care îndrăgostiții întorși de pe front se pierdeau în hățișul dorințelor, ci erau eliberatoare. O eliberare de distanța față de o lume sărbătorind frivol viața și sfârșitul aparent al luptelor.
Dar o distanță rămânea totuși între Schreiber și semenii de care se simțea străin. Aceștia au în ochii lor copacii înfloriți, în urechile lor muzica ca un leagăn al plăcerilor, în mintea lor viața gândită în formulări drăguțe. Schreiber însă are în ochi câmpiile înzăpezite, murdărite de explozii și de sângele suferinzilor, în urechi îi răsună încă strigătele de ajutor, de suferință, de agonie, izbiturile schijelor în blindajul tancului, în ființa lui are întipărită adânc, pentru totdeauna, intensitatea unei existențe care pune în umbră toată viața superficială a celor din jur. Eroul trebuia să moară, să fie uitat pe un soclu rece, omagiat formal, în trecerea timpului spulberându-se amintirile și florile uscate ale coroanelor.
Schreiber evreul de la înălțimea senectuții este un exemplu pentru Makine că toate pre-judecățile pot fi formulate, chiar dacă ideologia corectitudinii politice o interzice, corectitudine politică criticată de Makine atât în ,,Franța pe care uităm s-o iubim’’ cât și în patria locotenentului Schreiber, o patrie uitată, abia reamintită, o patrie devenită tăcută ca și eroii săi.
,,Franța pe care uităm s-o iubim’’ avea să fie prilej pentru Schreiber să-i scrie lui Makine: un străin care-și mai permite să vorbească astfel…O tăcere îl înconjurase pe Makine după publicarea cărții ,,Franța pe care uităm s-o iubim’’, iar Schreiber cu scrisoarea sa fusese ca o oază în deșertul pe care Makine simțea că-l traversează în tăcerea de după publicarea cărții. O tăcere provenită din dictatul gândirii unice, distrugătoare în Franța contemporană, o gândire ce nu vede că istoria este făcută din contradicții. Schreiber îi cunoștea pe cei doi militari amintiți de Makine în ,,Franța pe care uităm s-o iubim’’: un gaullist și un admirator al lui Pétain (mareșalul colaboraționist), ambii uciși în lupta pentru eliberarea Franței (pp. 21-23, 86-87, 91- 99, 103, 107-108, 163, 191).
Dictatul gândirii unice, lupta, războiul se regăsesc în romanele lui Makine, critica sa la adresa corectitudinii politice erijată în gândire unică este firească după ce trăiești în Rusia comunistă a gândirii unice și cauți în Franța libertatea…
Istoria este făcută din contradicții, iar gândirea unică este perdantă mai devreme sau mai târziu pe scena ei.
,,Triumful și dezastrul, acești doi impostori’’(Kipling, pp. 20, 106) se potrivește se pare pentru orice fel de triumf sau dezastru. Învins de germani în 1940, lagărul, luptele din Africa, debarcarea și eliberarea Franței, ofensiva în munții Bavariei (p. 12), apoi înstrăinarea, singurătatea soldatului victorios, încercarea de a-și publica memoriile, eșecul cărții trecând neremarcată într-o societate superficializată, carte dată la topit, revanșa lui Makine scriind această carte premiată…ofensiva corectitudinii politice, defensiva libertății și spiritualității…triumfuri, dezastre, mereu impostori pe scena contradictorie a istoriei, pretinzând că sunt mult mai mult decât sunt.
Într-un tablou de care Makine își amintește, numit ,,Plecarea’’, un tânăr soldat mărșăluiește în coloană spre locul luptelor, el întoarce capul spre privitor, arătându-și fața printre siluetele impersonale acoperite de uniforme și de căști (p. 27). Înaintea de a fi șters de uitare în trecerea timpului orice triumf sau eșec este ca o imortalizare într-un tablou, ce este privit, apoi piere dezvăluindu-și biata impostură, i-mortalizarea fiind scurtă, pieirea definitivă. Și memoriile luptătorilor și cartea lui Makine și miliardele de decerebrați cretinizați de media și de rețele având același destin.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Andreï Makine, Patria locotenentului Schreiber, trad. Constanța Ciocârlie, editura Polirom, Iași, 2015
surse imagini: reprezentativă proprie, amazon.co.uk, amazon.fr, sudouest.fr
