Primăvara minunată se cunoaște în Munții Cernei după Zglivit și Zglivar

De la biserica Bogâltin urcă pe uliță în sus drumul spre șaua Ciumerna străjuit de câinii sătenilor, ce-ți pot îmbrățișa picioarele cu toate cele patru labe de parcă vor a fi luați pe sus spre creastă lipiți de coapse. ,,Câinii mișună liber pentru că sunt lupi’’, este explicația unui sătean, ,,bățul este necesar, iar Bogâltin nu este Lidl’’, continuă el. Oamenii, câinii, care sunt după chipul și asemănarea lor, habitatul animalelor domesticite, totul se topește în liniștea drumului șerpuitor sau în mai cunoscutul Z pentru cine a fost pe acolo. Ocolind șaua Ciumerna și zăpada acumulată pe ea, pe creastă vântul lovește cu peste 70-80 de km/h, dar nu mai contează când urmezi creasta, ca o coamă a casei lumii.

Marcajele de pe hărți sunt în vestul crestei așa încât trebuie urmată creasta, ce trece peste vârful Iuții adăpost pentru vântul puternic și rece.

În față vârfului înzăpezit al Zglivitului, zăpada sticlea strălucind în lumina soarelui, fiindcă zilele călduroase alternaseră cu cele reci. Urcușul pieptiș pe zăpada înghețată și alunecoasă pe un versant deschis vântului tăios nu-mi surâdea. Pe versantul vestic zăpada sticlea puternic deși înclinația este de maxim 25 de grade.

Încerc întâi pe versantul estic unde vântul răzbătea mai puțin, iar zăpada era în petice înghețate, însă înclinația era mai mare ajungând la peste 40 de grade pe anumite porțiuni. Pe o astfel de porțiune nici colțarii nu m-au ajutat, așa că am alunecat câțiva metri oprindu-mă într-o stâncă cu picioarele. Totul fusese anticipat de mintea mea cu câteva secunde înainte să se întâmple. După ce am ajuns aproape în partea opusă de unde plecasem, am abandonat, suirea era abruptă, iar vântul mă așteptase și acolo. Încerc versantul vestic mai puțin înclinat, strălucitor și sticlos. Îl parcurg fără nici o problemă apoi urc pe Zglivit, pe poteca legătură cu Zglivar, prin șaua ce-i desparte.

Și pe Zglivit și pe Zglivar în anumite porțiuni vântul năprasnic amuțește într-o liniște desăvârșită, creând un straniu sentiment al unei agitații ce se pierde într-o tăcere supremă, tăcerea vârfurilor apropiate de cer.

De pe fruntea Zglivarului acoperită de zăpadă înghețată drumul alb merge spre cei doi Vlașcu iar privirile în depărtări spre frunțile pietruite ale Munților Mehedinți, spre Dobrii și Godeanu dormitând sub zăpadă.

Dezbrăcați în parte de zăpada iernii prin viforul nemilos al vântului, par treziți Zglivit și Zglivar de primăvara caldă, însă liniștea de lângă frunțile lor, acolo unde vântul tace, păstrează visul iernii încă prezent.