Rothbard ,,împotriva băncilor centrale’’

Panica bancară (bank run) apare când deponenții se prezintă la bancă pentru a-și retrage banii depuși la bancă. Nici măcar nu trebuie toți să se prezinte pentru a cere de la bănci ce li se cuvine, pentru că rezervă de bani în numerar, numită rezervă fracționară, este cu mult depășită de împrumuturi. Aceste împrumuturi sunt numite de Rothbard ,,certificate de depozit false’’ adică fără acoperire în numerar, în bani lichizi. Dacă, de exemplu, într-o societate sunt 800 000 de bani lichizi plus 1 200 000 bani circulând sub forma înscrisurilor bancare (cecuri, carduri etc.), adică 2 000 000 având acoperire în numerarul existent, iar băncile mai emit 1 700 000 sub forma certificatelor false date ca împrumuturi, atunci oferta de monedă crește de la 2 000 000 la 3 700 000, unde cei 1 700 000 nu au acoperire în numerarul existent.

Frica de insolvență sau de panică bancară frânează creșterea valorică a hârtiilor/certificatelor emise de bănci fără acoperire în numerar. Dar creșterea nu este eliminată. O altă frână este aceea dată de faptul că unii dintre clienții celor care primesc împrumuturi vor preschimbarea în bani lichizi pentru înscrisurile de pe certificatele false, fără acoperire. Astfel clienții solicită băncii emitente banii în numerar înscriși în certificatele false, banca neavând în seifuri banii înscriși. Expansiunea creditului are ca efecte: criza financiară, panica bancară, insolvența, creșterea prețurilor, scăderea puterii de cumpărare a monedei, redistribuirea veniturilor și a bogăției. Înscrisurile false fără acoperire în bani își au corespondentul în emiterea de bancnote fără acoperire în producția de bunuri și de servicii.

Dacă toți oamenii ar primi peste noapte o sumă dublă de bani, iar bunurile și serviciile sunt produse în aceeași cantitate, prețul acestor bunuri va crește, iar valoarea banilor va scădea, desigur bucuria îmbogățirii peste noapte va pieri. Aceste sume de bani fără acoperire sunt emise de băncile centrale (naționale), care finanțează deficitul bugetar, care susțin cartelurile de bănci comerciale private în propensiunea lor de a extinde creditul.

Bank of England

Bank of England a fost creată în 1694 pentru a susține cu bani cheltuielile guvernamentale, cu mici excepții, guvernele nu produc nimic, dar au nevoie mare de bani, astfel ideea băncii centrale a fost binevenită. Bank of England a tipărit 760.000 de lire pentru a finanța cheltuielile guvernamentale având o acoperire de 36 000 de lire în numerar. Bank of England a cumpărat titluri ale datoriei publice pentru că guvernul se împrumutase masiv de la populație, neputând să-și plătească datoriile. Când englezii au cerut banii împrumutați guvernului, Bank of England a ajuns în pragul falimentului. Desigur statul recunoscător i-a sărit în ajutor suspendând plățile pentru doi ani către cei care îl creditaseră. Bank of England a devenit bancă centrală, ea sprijinind băncile comerciale în emiterea de certificate false fără acoperire în aur sau fără acoperire în rezervele depuse la Bank of England de către băncile comerciale. 

Banca centrală, renunțarea la etalonul-aur și tiparnița pentru guvern

Tiparnița de bani a băncii centrale, ca substitut pentru aur și argint, a fost binevenită pentru susținerea cheltuielilor guvernamentale. Lira sau dolarul au devenit bilete de hârtie emise de guverne în loc să desemneze cantități de aur și argint. De ce aurul și argintul? Oamenii au folosit în rolul de bani, ca mijloc de schimb, diferite produse de la sare până la tutun. Aurul și argintul au devenit etaloane pentru că: sunt rare, dar disponibile, au calități superioare și o cerere ridicată, sunt ușor de divizat în bucăți mici, omogene, durabile, conservându-și valoarea proporțională cu cantitatea. O liră britanică era o livră de argint în secolul XVI, la fel și dolarul avea o valoare în aur sau argint. Renunțarea la etalonul metalului prețios a transformat biletele de hârtie emise de tiparnița băncilor centrale în etalon.

Băncile sunt producătoare de inflație

O bancă națională sau centrală poate spori oferta de monedă când achiziționează un bun de la o persoană fizică plătindu-i o sumă înscrisă într-un cec. Persoana fizică, neputând avea conturi la banca națională, depune cecul la o bancă comercială, care la rândul ei își crește depozitele la banca centrală prin adăugarea sumei fără acoperire din acest cec. Aceste depozite sunt rezervă fracționară pentru expansiunea creditului bancar fără acoperire în numerar. După Rothbard, raportul dintre certificatele de credit și sumele disponibile sunt de aproximativ 10 la 1. Adică pentru 1 000 000 unități monetare rezerve disponibile, creditele fără acoperire sunt de vreo 10 000 000.

Banca centrală rămâne împrumutătorul ultim al băncilor, evitând prăbușirea băncilor prin sprijinirea încrederii în bănci, ea fiind în fruntea cartelului, care permite băncilor extinderea creditului. Băncile centrale și comerciale sunt singurele creatoare ale inflației sau creșterii prețurilor, prin sporirea creditului și a ofertei de monedă.

De la lupta pentru o bancă centrală în SUA până la FED-ul controlat de Morgan și Rockefeller

Disputa, dintre etatiștii organizatori la centru ai unei bănci centrale și opinia publică ostilă monopolurilor și favorabilă concurenței, a fost câștigată prin propaganda vicleană de antreprenori, de economiști, de jurnaliști, ce au militat pentru un sistem birocratic, planificat precum statul lui Bismarck.

Precum alianța tron-altar, alianța stat-experți, oameni de afaceri, intelectuali a susținut proiectul băncii centrale, ca un progres în era progresului, unde și etatismul sau puterea statului progresa. Desigur, pentru ,,binele comun’’ această bancă centrală a fost susținută și de familiile Morgan, Rockefeller, Harriman, Kuhn, Loeb, ce dețineau bănci și mari afaceri în diverse domenii economice. Deși aveau dispute în plan economic, familiile Morgan și Rockefeller cu aliații lor nu au avut nici o dispută în a crea banca centrală sau FED-ul.

De asemenea, disputele au fost legate de controlul FED-ului, întâi familia Morgan a controlat FED-ul, apoi familia Rockefeller cu ajutorul New Deal-ului lui Roosevelt. Faimosul New Deal al lui Roosevelt, admiratorul lui Stalin, a cuprins și strângerea unei coaliții de bancheri: Rockefeller, evreii de la Lehman Brothers și Goldman Sachs, irlandezul Kennedy, italianul Giannini împotriva familiei dominante Morgan.

Un obstacol în calea tiparniței băncii centrale a fost populistul Jennings Bryan, ce propunea monetizarea argintului, ca mijloc de a crește oferta de monedă, o inflație care să ocolească băncile. Populistul avea să fie învins în alegeri și prin opoziția bancherilor și a propagandei plătite contra ,,populistului’’. Rothbard urmărește cu minuțiozitate toată încrengătura de interese, de influențe, de numiri de posturi în comisii parlamentare, economice, de manipulări prin intermediul a mii de publicații controlate de interesele oamenilor de afaceri și în principal de interesele familiei Morgan.

Epoca progresului dinaintea Primului Război Mondial a fost epoca cartelului oamenilor de afaceri și a familiei Morgan. Familia Morgan vânzând în exclusivitate material de război englezilor și francezilor, fiind interesată economic de victoria acestora împotriva germanilor în ambele războaie mondiale. Un rol în susținerea apariției băncii centrale au avut-o specialiștii în economie, care aveau misiunea să sufoce publicul antagonist cu o cunoaștere specializată pentru a-l convinge: o comisie ,,reformatoare’’ fiind creată în acest sens.

Panica bancară din 1907, creată de Trezorerie, a susținut ideea unui ultimul împrumutător pentru bancheri, acest împrumutător fiind banca centrală. FED-ul, odată creat, a falsificat moneda creând-o din nimic, multiplicând-o piramidal pe baza rezervelor de aur, iar băncile își multiplicau și ele depozitele/creditele peste ceea ce dețineau ca rezerve la banca centrală. FED-ul a dublat cantitatea de bani odată cu intrarea în război, dublând și creșterea prețurilor. FED-ul este parteneriatul guvern-mari bancheri, un cartel impus bancherilor, pe care aceștia și-l doreau.

Propaganda și falsificarea de monedă făcută de FED (banca centrală)

Cu motivul înșelător al independenței politice, FED-ul nu dă socoteală în fața nimănui, niciunei comisii parlamentare, măcar de formă cum fac serviciile secrete. De fapt, FED-ul, ca tiparniță a statului nu dă socoteală în fața nimănui, doar ajută statul. FED-ul posedă aurul confiscat de la americani din 1933 prin decretul lui Roosevelt, unul dintre americanii, care au sprijinit crearea URSS-ului ca superputere.

FED-ul cumpără obligațiunile (împrumuturile) guvernului american și creează bani din nimic fără etalonul-aur. FED-ul încearcă să evite tipărirea banilor producând din nimic depozite, ca rezerve pentru băncile, ce pot crea piramide de depozite bancare numite monedă scripturală sau de cont. Printr-un simplu înscris fără acoperire în monedă fizică, doar monedă scripturală/virtuală, FED-ul produce un miliard de dolari pentru a cumpăra obligațiuni guvernamentale. El folosește un intermediar, o bancă comercială, căreia îi cedează obligațiunile, iar banca își crește depozitele cu un miliard. Pe baza acestui miliard, oferta de creditare și oferta de monedă poate ajunge și la 10 miliarde.

Prin propagandă înșelătoare, publicul este învinovățit că produce inflație vrând bani mulți, salarii mari, credite uriașe, el punând presiune asupra partidelor. Însă publicul doritor de bani nu tipărește bani, ci FED-ul, deci totul este doar o minciună promovată de economiști, de propria propagandă a FED-ului, de mass-media establishmentului, de cunoscutul New York Times. Oamenii nu pot tipări monedă decât prin falsificarea pedepsită de lege.

De fapt, FED-ul este cel care tipărește monedă falsificându-i valoarea, pe care o scoate din neant. FED-ul este adevăratul producător de inflație prin tiparnița de bani și pentru aceasta nu dă socoteală nimănui. FED-ul este interesat ca oamenii să folosească banii scripturali pentru a putea provoca o expansiune controlată a creditului. Guvernările sunt interesate să vorbească de ,,independența politică’’, pentru că tiparnița le acoperă cheltuielile. Pentru Rothbard, înșelătoria este maximă când se justifică că este nevoie de FED, de fapt, nu este nevoie deloc de el. Dar statul are nevoie de el: în 1992 FED-ul deținea obligațiuni guvernamentale în valoare de circa 345 de miliarde de dolari.

Asigurarea depozitelor ca ,,înșelătorie cinică’’

Cum firmele nu pot fi asigurate, nici băncile și nici depozitele populației. Rezerva fracționară este un principiu care duce banca în zona insolvabilității, am văzut cum pe baza unei rezerve, ea emite certificate fără acoperire în masa de bani posedată. Când populația panicată va cere banii depuși la bănci, minciuna ,,asigurării’’ depozitelor va ieși la iveală. Poate tiparnița se va pune din nou în funcțiune pentru a salva băncile, creând din nou inflație, banii primiți de deponenți fiind  devalorizați. Apoi, când lucrurile se vor liniști, populația va fi sfătuită să-și păstreze la bănci economiile cu dobânzi, pentru a le feri de erodarea puterii de cumpărare, din cauza inflației produse de banca centrală sau națională cu tiparnița ei.

Împotriva băncii centrale și a băncilor vinovate de inflație

Împotriva acestei produceri de inflație, de erodare a puterii de cumpărare, se poate renunța la FED și se poate reveni la etalonul-aur. Aurul în forma monedelor ar putea înlocui hârtiile emise de FED, iar depozitele deținute de bănci la FED echivalate cu lingouri de aur păstrate în seifurile băncilor, deponenții primind monede de aur. Fără FED, băncile ar fi obligate să acționeze și să fie responsabile de activitățile lor fără un ajutor salvator, intrând în lichidare când nu-și vor putea onora contractele.   

Banca noastră centrală (națională) și propaganda ei

Ani de-a rândul, înainte de criza financiară (2008), s-a vorbit că inflația se aprinde, economia se încălzește datorită creșterii salariilor rumânilor săraci, de creditul uriaș ,,cu buletinul’’ pomenindu-se mai puțin în media vândută sau stupidă. Creditul cu buletinul fiind prezent și acum cu dobânzi uriașe. Și tot în prezent nu se mai propagă teza că inflația ar fi provocată de creșterea salariilor, pentru că guvernele o practică ca să câștige alegerile, iar media este la fel vândută puterii. Cine produce inflația mare din România?  Sunt înfierați producătorii cu prețuri mari (exemplu: roșiile în primăvara aceasta, deși producătorii primesc subvenții de la statul producător de nimic), ne apar reprezentanții băncii naționale asigurându-ne cât luptă ei cu inflația, când de fapt ei o produc sau sunt un factor important în producerea ei. Să credem propaganda statului când voia mai multe tranzacții ,,gigitale’’ cu monedă scripturală în locul celor cu numerar, chipurile ca să controleze corupția? Eu nu o cred în lumina criticii băncilor centrale din cartea lui Rothbard. Ce să mai vorbim de ,,educația financiară’’ promovată de primul profesor al țării, ministerul non-educației și instituțiile financiare. Pot să pun pariu că toate manualele de educație financiară îl învață pe educat cum să-și economisească banii la bănci, pentru a-i proteja de erodarea puterii de cumpărare datorită inflației provocate de bănci și mai ales de banca centrală. Bine că rumânul are aceeași părere despre bănci, ca și despre educație, el va ține în continuare banii la saltea și nu-i va gigitaliza la bancă. În lipsa unui caritas, guvernul/banca centrală mai insistă: mai o educație financiară, mai o obligațiune plătită tot de contribuabili…

Când Rusia a atacat Ucraina, îmi amintesc aglomerația dintr-o sucursală bancară, unde un lucrător al băncii a tresărit speriat când încă un deponent își voia banii. Lucrătorul era la o bancă, la care se declara oficial că ea are un indicator de lichiditate de 200% față de (atenție) cerințele legale. În același timp reprezentanții BNR linișteau oamenii, unul declarând că este mare cererea de monedă și că s-ar putea ca oamenii să aștepte până le vor fi dați banii. De remarcat că presa nu a acordat o atenție sporită acestui eveniment, doar câteva intrări pe motoarele de căutare…

Rothbard are dreptate: băncile nu au toți banii datorați deponenților, bani de care se folosesc ca niște proprietari, deși nu sunt, iar asigurarea depozitelor este praf în ochi, asigurarea fiind de fapt tiparnița BNR-ului, care va salva băncile devalorizând moneda.

scris de Cătălin Spătaru

sursă:

Murray N. Rothbard, Împotriva băncilor centrale, trad. Gabriel Mursa, Editura Liberalis, Rediu, Breazu, 2013, pp. 7, 9-10, 13, 15-18, 25-26, 34, 70-79, 81-82, 87-92, 102-106, 122-123, 129-133, 136-139, 145, 159, 162, 174-176, 178,  185, 190, 193, 199, 202-206, 208, 210-213, 216-218    

Lasă un răspuns