Comportamentul stoic nu este teatral, el ne-ar smulge admirația dar nu mila, mila crescând pe măsura durerii exprimate de personaje, precum fac Filoctet sau Hercule murind. Să strigi de durere nu este incompatibil cu un suflet tare, iar mila față de suferința unui personaj poate stârni pasiuni și imagini clare, nu la fel face admirația față de un caracter stoic, ce este o uimire inertă. Dar strigătul de durere nu trebuie să schimonosească fața. Ura și mânia sunt atenuate în artele plastice, pentru că ele se subordonează legii supreme a frumuseții. Furia și disperarea pe chipul sculptat aduc o ruptură în starea de repaus, unde liniile creației armonioase ne arată frumusețea. Repausul cu armonia lui se întâlnește cu repausul contemplatorului imitându-l pe zeul imobil, model pentru filosof, așa cum ne spune Aristotel. Opera antică nu-l arată pe Zeus aruncând cu fulgere, ci doar sever, absorbind în nemișcarea severității acțiunea fulgerătoare, acțiune ce ar rupe armonia frumuseții dacă ar fi imitată în creație.
Așa este și la Laocoon, unde durerea cu vehemența ei deformatoare ar rupe armonia frumuseții, dar este atenuată, nu pentru că strigătul de durere ar fi nepotrivit unui suflet nobil, ci pentru că sluțește fața umană, strigătele provocate de mușcăturile șerpilor ar fi făcut fețele hidoase și oribile. Privitorul ar simți neplăcere, i-ar veni să nu se mai uite, nu mai simte milă. O gură deschisă de strigătul durerii este o pată în pictură și o cavitate în sculptură făcând o impresie detestabilă. Apoi ceva tranzitoriu, un fenomen instantaneu, precum un strigăt, ar fi făcut permanent, invariabil, veșnicit, durata lui prelungită prin imortalizarea în operă îl face contrar naturii, un strigăt devenind ca un vaiet permanent al unui om nesuferit, impresia noastră slăbind și ducând la un efect contrar, precum dezgustul.
Altfel este Laocoon al lui Vergiliu care strigă, nimeni nu-și imaginează citindu-l pe poet că Laocoon deschide o gură mare, urletul de durere urâțindu-i fața. El este un tată care suferă iar strigătele lui dintr-un poem epic, el nu arată o lipsă morală ci o intolerabilă suferință. Romanii au fost submediocri în tragedie, de exemplu tragediile lui Seneca, pentru că au fost influențați de luptele din arenă, de îndurarea suferințelor de către luptători. Cicero critică poeții că înfățișează oameni viteji ce se vaietă. Dar oamenii se pot văieta în tragedii, pentru că teatrul nu este o arenă cu gladiatori ce îndură suferința fără a se văita. Însă nici vaierele exagerate din cauze fizice nu sunt potrivite, excesele devenind norma de compătimire, iar suferințele din alte categorii decât cele fizice devenind umbrite. Excesul de țipete nu primește compătimirea pe care ar cere-o țipetele eroului, așa cum se întâmplă cu Filoctet al lui Sofocle.
În sculptură Laocoon și fiii sunt fără veșminte, un veșmânt, lucrul mâinilor unui sclav nu poate întrece în frumusețe corpul uman, creația înțelepciunii eterne. Cutele ar fi acoperit o asemenea frumusețe, chiar dacă Laocoon al lui Vergiliu, posibilă sursă de inspirație pentru artistul plastic, este înfățișat în veșminte. Laocoon fiind preot și fiu de rege este criticabilă înfățișarea nudă preferată de artist, dar artistul sacrifică conveniențele ce țin de veșminte pentru frumusețea corpului. Un artist care-i preocupat de frumusețea veșmintelor probabil este lipsit de frumusețea pe care ar vrea să o ascundă după veșminte.
Artistul plastic poate folosi subiecte cunoscute precum Laocoon pentru că înlesnesc efectul artistic asupra privitorului. Protogenes i-a făcut un portret mamei lui Aristotel iar filosoful l-a sfătuit să-și aleagă subiecte legate de Alexandru Macedon pentru că era cunoscut de mulți oameni, în schimb pictorul și-a ales subiecte, precum povestea lui Ialysus, în fața cărora privitorii după secole nu știu ce reprezintă. Imaginile imortalizate de artiștii plastici sunt selectate din acțiunile pe care poeziile le pot descrie în tablouri vii, fiind extrase acele imagini ce sunt cele mai pregnante încât se poate desluși ce s-a întâmplat înainte și după.
După unii, Vergiliu în ,,Eneida’’ ar fi avut în față sculptura lui Laoccon și a fiilor, după alții, artistul plastic ar fi creat după versurile lui Vergiliu. Dar este posibilă și lipsa de legătură între cele două creații: nici măcar să fi avut la origine același model de imitație. După Winckelmann, grupul statuar ar fi creat de artiștii greci Agesandru, Apollodor și Athenodor din Rhodos în timpul epocii lui Alexandru cel Mare, dar sunt și alte ipoteze, de exemplu că artiștii au trăit mai târziu, în timpul împăraților romani.
Laocoon rămâne o operă emblematică pentru artele plastice în care frumusețea formelor, frumusețea corporală se apropie de idealul formei, al carnației expresiei și al expresiei ,,permanente’’. Permanentă a rămas și imortalizarea prăbușirii destinale a lui Laocoon și a fiilor. Laocoon a bănuit că este un vicleșug ,,calul troian’’ dăruit Troiei. Ulysse, vicleanul înțelept a avut alături zeii, Laocoon a avut doar înțelepciunea de a-și da seama de amenințarea calului troian. Dar zeii nu le-au putut lua, lui Laocoon și fiilor, înveșnicirea frumuseții prăbușirii. Chiar în durerea mușcăturilor, în suferința morții, înnodați cu încolăcirile șerpilor, Laocoon și fiii au devenit împietrire a frumuseții create de artiști și recreată de contemplator.
Un aducător de lumină în epoca luminilor, Lessing nu și-a terminat scrierea, el rămânând în jurul lui Laocoon, precum învățații din Renaștere față de Antichitate: ca în fața unui ideal al frumuseții mereu de contemplat.
scris de Cătălin Spătaru
Gotthold Ephraim Lessing, Laocoon în Opere, Vol. 1, trad. Lucian Blaga, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, pp. 158-159, 162-164, 166, 168, 170, 174-176, 183-184, 207-208, 220, 279-281, 290, 299-300.
surse imagini: Marie-Lan Nguyen (2009), Public Domain, wikimedia.org; portretul lui Lessing de Anna Rosina Lisiewska, wikimedia.org.
