Articol scris de Mihai-Alexandru Petrișor.
Este general acceptat faptul că filosofia analitică ia naștere la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Ceea ce este controversat este ce anume înseamnă „filosofie analitică”. În ce măsură diferă ea de alte tipuri de filosofare? Este ea o școală de gândire, un curent, o mulțime de credințe, sau o metodă? O distincție trebuie făcută pentru a putea trata problema în mod pertinent: putem vorbi de 1) filosofie analitică ca fiind filosofia practicată de un anumit număr de gânditori începând cu Frege (voi asuma, în linie cu Dummett(1975), că Frege este primul filosof analitic) dar și despre 2) analiză ca o metodă sau, mai exact, o familie de metode care au fost folosite de filosofi, indiferent de perioada istorică.
Teza mea este că filosofia analitică reprezintă o metodă de a filosofa care începe cu Frege. În acest sens, propun o viziune care 1) identifică un anumit punct în istorie în care apare fenomenul studiat și 2) oferă un înțeles precis al „analizei” avute în vedere. În ceea ce privește (1), Frege reprezintă punctul de plecare. Cu privire la metodă (punctul (2)), mă refer la calculul propozițional (mai precis, la utilizarea unor instrumente formale, stipulate matematic, pentru a investiga probleme filosofice). Ultima afirmație necesită o clarificare: voi lua calculul propozițional ca fiind reprezentant (paradigmatic) pentru familia de metode formale pe care filosofii analitici le folosesc pentru a își derula cercetările. Sub aceeași umbrelă a metodei pe care vreau să o izolez intră Frege, Russell, Kripke, Hintikka, și mulți alții. Același caz paradigmatic va fi considerat reprezentativ și pentru filosofii care studiază logica inductivă sau care folosesc mijloace statistice pentru a își susține pozițiile.
Ideea centrală pe care o susțin este că relația pe care filosoful analitic o are cu subiectul studiat este similară cu cea a matematicianului: folosind instrumente teoretice, filosoful analitic formulează concluzii care ar trebui să fie bine-fundamentate de argumentele sale. Secțiunea I prezintă modul în care filosofia analitică a fost înțeleasă în mod obișnuit, adică în viziunea lui Dummett (1975; 1993). Secțiunea II are în vedere argumentele împotriva perspectivei obișnuite. În secțiunea III ilustrez dovezile care susțin teza mea și arăt de ce aceasta eludează problemele tezei lui Dummett. În fine, secțiunea IV conchide lucrarea.
I
În Originile Filosofiei Analitice, Michael Dummett (1993) realizează o comparație între Frege și Husserl. Cei doi sunt văzuți drept reprezentanți a două tradiții filosofice diferite: Frege pentru filosofia analitică și Husserl pentru fenomenologie. Ceea ce Dummett (1993, p. 122) identifică ca fiind trăsătura esențială care separă cele două tradiții este turnura lingvistică: „Odată ce turnura lingvistică a fost făcută, axioma fundamentală a filosofiei analitice – care spune că singura cale spre analizarea gândirii trece prin analiza limbajului – a devenit în mod natural convingătoare” . De asemenea, răspunsul său la ce distinge filosofia analitică de alte școli este: „filosofia analitică este filosofia post-Fregeană. Principala realizare a lui Frege a fost faptul că ne-a alterat perspectiva în filosofie, a înlocuit epistemologia, ca punctul de pornire al subiectului, cu ceea ce el a numit «logică»” (Dummett, 1975, p. 441). Dummett identifică nașterea filosofiei analitice cu primele opere ale lui Frege, iar în ceea ce privește metoda care definește în linii mari filosofii analitici, ea este analizarea limbajului.
Există destul de mult dovezi în favoarea acestei poziții: Frege(1948; 1980) dorește în mod explicit să elucideze probleme legate de filosofia limbajului (problema substituirii termenilor salva veritate în contexte intensionale) în Sens și Referință, dar și în Fundamentele Aritmeticii, cu privire la Axioma V. Însă aceastaeste o caracterizare succintă și destul de superficială dacă dorim să definim filosofia analitică așa cum ea este practicată acum, iar acuratețea descrierii era controversată și la momentul în care Dummett a scris respectivul articol: unii gânditori au pus la încercare teza conform căreia preocuparea lui Frege nu ar fi fost epistemologică și că el ar fi considerat analiza limbajului ca fiind metoda de investigare a structurii gândirii (Sluga, 1999). Voi dezvolta această critică în secțiunea II. Deocamdată este important să înțelegem mai bine ceea ce Dummett vrea să realizeze prin reflectarea asupra originii filosofiei analitice. El consideră că „scopul filosofiei este analiza structurii gândirii; studiul gândirii trebuie distins de studiul procesului psihologic al gândirii; și, în fine, singura metodă adecvată pentru analizarea gândirii constă în analiza limbajului” (Dummett, 1975, p. 458).
Aici se poate observa că teza sa este mai tare decât părea inițial: nu numai că singura metodă a filosofiei analitice este analiza limbajului, aceasta se întemeiază pe faptul că scopul propriu-zis al filosofiei este analiza structurii gândirii. De asemenea, teza este controversată: o citire slabă a ei poate părea inofensivă, deși atunci este argumentabil trivială, însă o citire puternică se află în poziția compromițătoare de a nu putea considera filosofia științei și a tehnologiei ca o parte a filosofiei analitice. Bineînțeles, de dragul argumentului nu vom lua în considerare abordările „continentale” ale acestor subiecte, dar și așa obiecția rămâne în picioare: singurul mod în care acestea ar putea fi reconciliate este prin a susține că filosoful științei are ca scop analiza structurii gândirii științifice, însă această poziție pare să omită aspectele practice ale producerii de cunoaștere în știință (experimentele), care sunt un punct de interes pentru filosofii științei.
II
Am caracterizat poziția lui Dummett ca reprezentând viziunea obișnuită, cel puțin până la finele secolului XX asupra filosofiei analitice. Nu este esențial ca acesta să fie cazul. Viziunea lui Dummett ar putea la fel de bine să fi fost una marginală: expunerea și criticarea ei însă are un scop euristic, pentru a putea izola mai bine sensul în care doresc să încadrez filosofia analitică. Acestea, fiind spuse, este ușor de văzut de ce teza sa nu este adecvată. Cu privire la Frege (1948), cu toate că există pasaje în care acesta pare a fi preocupat cu filosofia limbajului, de exemplu atunci când discută asignarea valorilor de adevăr propozițiilor care conțin termeni fără referință, acestea nu sunt principalul scop pentru care el scrie. Sluga (1999, p. 19) scoate în evidență acest fapt: „în Fundamentele Matematicii el a identificat două mari preocupări: una matematică și una epistemologică. Cu privire la prima, el a afirmat că scopul său principal era de a readuce matematica la «vechile euclidiene standarde de rigoare»”.
Cu privire la teza epistemologică, principalul său adversar era John Sturat Mill, iar miza dezbaterii era stabilirea statutului analitic al judecăților matematice. Luând în considerare și Begriffsschrift, conturăm astfel o imagine a lui Frege ca un filosof al matematicii, dar nu unul care să aibă o viziune lingvistică asupra subiectului, precum Wittgenstein (în acest caz el ar fi într-adevăr mai apropiat de Dummett). Prin natura celor două discipline, atât filosofia, cât și matematica sunt realizate în principal din confortul fotoliului. În măsura în care tot ce poate face cel care stă în fotoliu este să investigheze natura gândirii, atunci putem spune că Frege căuta să analizeze structura gândirii, în principal a gândirii matematice. Dar pare mai plauzibil faptul că preocuparea lui Frege cu gândirea are mai mult de a face cu susținerea tezei epistemologice: din moment ce judecățile matematice trebuiau să fie analitice, tot ce putea el să facă era doar să analizeze în detaliu structura gândirii, astfel încât să stabilească un fundament logic al matematicii. Dar este ușor de văzut că aici analiza gândirii joacă un rol mijlocitor: scopul principal este altul.
Mai mult, o consecință a viziunii lui Dummett este că mulți filosofi analitici trebuie mutați în alte categorii, deoarece nu satisfac cele trei teze (Dummett, 1975, p. 458). Un bun exemplu ar fi Russell, care până și în Meaning and Truth, „singura carte a sa dedicată întrebărilor cu privire la înțeles și limbaj, insistă din nou și din nou că preocuparea sa în această carte este epistemologică” (Monk, 1999, p. 37). De asemenea, Russell adesea pronunța că scopul filosofiei este acela de a înțelege lumea (Monk, 1999, pp. 36-37) și considera noțiunea de „înțeles” ca fiind una care ține de psihologie (Monk, 1999, p. 38). Bineînțeles, viziunile lui Russell diferă în funcție de perioada în care a scris (nu diferă totuși radical, precum în cazul lui Wittgenstein), dar este imposibil să nu sesizăm tensiunea între cele trei componente ale tezei lui Dummett și Russell. De asemenea, filosofi precum Gareth Evans și Cristopher Peacocke, care nu acordă importanță limbajului așa cum o face Dummett, sunt considerați a fi filosofi care iau naștere din tradiția analitică, fără a fi ei înșiși analitici (Dummett, 1993, pp. 5-6). Ori această separare face teza sa și mai implauzibilă, trasând delimitări arbitrare între cine este și cine nu este analitic.
În ultimul rând, așa cum am menționat și mai sus, nu este clar dacă cei ce sunt preocupați cu filosofia științei, filosofia tehnologiei, sau cu etica pot fi considerați filosofi analitici (conform tezei respective). Poate că anumite ramuri din fiecare domeniu sunt mai ușor de adaptat la teza lui Dummett (1975), de exemplu cei ce se ocupă cu meta-etică sau cei care caută să clarifice conceptele fizicii moderne. Dar aceste ramuri reprezintă doar o mică parte din domeniul mai larg și doar pentru că principala metodă nu este analiza lingvistică acest lucru nu înseamnă că nu pot fi considerați filosofi analitici. Un punct important trebuie adresat în această privință: a te folosi de logică, fie ea clasică sau modală, sau de orice alt tip, pentru a face filosofia a ceva, de exemplu filosofia matematicii, nu înseamnă că ceea ce faci este analiză lingvistică. Cele două metode nu sunt nici măcar coextensionale: Austin și Derrida făceau analize lingvistice, însă cei doi nu pot fi mai diferiți. Și niciunul nu modelează logic limbajul: investigația este mai degrabă informală.
Mai mult, există două tipuri de analize folosind logica: 1) model-teoretică, adică semantică și 2) analiza folosind teoria demonstrației, axiomatică, adică sintactică. În cazul celei de-a doua, care a reprezentat metoda principală a cercului de la Viena, putem vorbi de o reducție lingvistică a subiectului investigat. Dacă axiomatizăm teoria generală a relativității și după aceea deducem concluzii atunci putem spune că suntem mai apropiați de o analiză lingvistică decât dacă folosind semantica logicii modale date de Kripke (1963) și vorbim de posibilul om chel de lângă ușă. În ambele cazuri există elemente lingvistice, dar dacă considerăm precum Kripke (2021, p. 117) că „totul este ceea ce este și nimic altceva” atunci nici miza nu este analizarea structurii gândirii, nici analiza lingvistică nu va fi metoda aleasă.
III
Am văzut că dacă am respecta teza lui Dummett (1975), atunci ar trebui să considerăm o bună parte a filosofiei „analitice” contemporane ca nefiind analitică de fapt. Mai mult, nici Russell (Monk, 1999)nu s-ar putea încadra în această delimitare. Consider că putem extrage două constrângeri pe care trebuie să le respectăm pentru a veni cu o definiție satisfăcătoare a ceea ce înseamnă filosofia analitică: 1) metoda pe care vrem să o identificăm ca reprezentând criteriul de apartenență la categoria „filosof analitic” trebuie să fie suficient de lax definită astfel încât să cuprindă toate tipurile de analize care sunt în mod uzual folosite în filosofia analitică și 2) trebuie ori să evităm să formulăm un scop al filosofiei pe care filosofii analitici să-l asume ori să oferim unul suficient de inclusiv. Ele contribuie la perspectiva conform căreia filosofia analitică reprezintă „un câmp de discursuri divergente care se suprapun” (Sluga, 1999, p. 19). Viziunea pe care o propun le satisface pe ambele și se fundamentează pe faptul că „ «Filosofia analitică» este o frază într-un limbaj viu” (Williamson, 2007, p. 21): orice definiție a filosofiei analitice trebuie să țină cont atât de istoria sa, cât și de viitorul ei.
Ceea ce se poate observa începând cu Frege (1948) este o atenție deosebite la rigurozitatea investigării filosofice, iar acest lucru marchează nașterea filosofiei analitice. Ceea ce este esențial de înțeles este că, la fel ca în orice altă știință, măsurătoare este la fel de precisă ca instrumentul cu care ea este realizată. Îl putem considera pe Kant ca fiind un filosof riguros în metodă: însă faptul că singurele mijloace formale de care dispunea erau logica aristotelică și un model confuz al fizicii newtoniene este ușor să vedem de ce nu ne-am grăbi să spunem că el este un filosof analitic. Frege face un prim pas în acest sens, prin dezvoltarea primul sistem de calcul propozițional. Russell (1996) va continua programul de cercetare logicist de reducere a matematicii la logică, dar se va folosi de acest nou instrument și pentru a parafraza enunțurile din limbajul natural cu scopul de a elucida probleme filosofice, precum aparenta referire la non-existenți.
În line cu Williamson (2007, p. 46), vom afirma că: „Filosofia analitică este în cea mai bună formă atunci când utilizează rigoare logică și sofisticare semantică pentru a obține o ascuțime a viziunii filosofice imposibil de obținut prin alte mijloace”. Dar asta nu lasă la o parte filosofii analitici care nu utilizează astfel de mijloace? Am putea stipula că, pe lângă cele două mari familii de metode enunțate de Williamson, filosofii analitici se pot folosi și de pragmatică, teoria actelor de vorbire, etc. Astfel îl putem revendica și pe Austin. Vaguitatea este inevitabilă cu privire la astfel de definiții, precum cea tocmai oferită, însă nu cred că ea constituie un viciu. Așa cum avem filosofi analitici buni, putem avea filosofi analitici mai puțin buni. Cei ce nu țin atât de mult la rigurozitatea argumentelor lor, în măsura în care acest lucru nu este prevenit de natura subiectului (de exemplu, în studiul actelor de vorbire logica intervine mai puțin sau aproape deloc, dar asta ține de natura subiectului) pot fi filosofii analitici mai slabi. Aderarea la un standard de rigurozitate bine stabilit de o tradiție filosofică vine la pachet cu o mulțime de constrângeri: astfel, putem izola un gânditor precum Derrida de unul precum Austin. Cel dintâi rareori formulează o propoziție clară, fără metafore, pe când cel din urmă, deși nu își listează argumentele sub forma unei demonstrații axiomatice, totuși poate fi recunoscut ca fiind analitic.
Ceea ce părea implicit în discuția despre (1) este acum făcut explicit. Filosofii analitici, per total, nu au propriu-zis un scop. Scopul pare a fi acela de „a ști mai multe” (Williamson, 2007, p. 5). Este necontroversată afirmația că în 1950 știam mai multe decât în 1900, iar în 2023 știm mai multe decât în 1950. Filosofia, în specific cea analitică, face progrese. Însă ele sunt incrementale și necesită foarte multă muncă din partea a multor filosofi pentru a putea fi realizate. Un bun exemplu este dezvoltarea logicilor modale în cea de-a doua jumătate a secolului XX. Atât Frege (1948), cât și Russell (1996), au tratat probleme legate de contexte intensionale: însă conform viziunii pe care o propun, ei nu au avut un instrument suficient de precis pentru a putea trata subiectele respective într-un mod adecvat. Ei au fost limitați de logica clasică, extensională, așa cum Kant a fost limitat de logica aristotelică. De de la Kripke până acum o serie de discuții și dezbateri au luat naștere în jurul modalităților, obiectelor posibile și doar posibile, lumilor posibile, etc. În 1948, când Quine publică On What There Is discuția despre astfel de lucruri era în mod fundamental viciată: suferea de ambiguități care ulterior au fost rezolvate. Acum știm că „a priori” nu este sinonim cu „necesar” și nici cu „analitic”. Iar astfel de progrese, incrementale, atestă faptul că dacă putem vorbi de un scop în filosofia analitică, atunci acela este a ști mai multe și de a înlătura concepțiile confuze despre orice servește drept obiect de studiu. Ceea ce afirm despre filosofie este valabil și pentru matematică: Gallois a adus în scenă teoria grupurilor care a putut fi folosită pentru a rezolva problemele legate de polinoame. La fel, teoria grupurilor și-a găsit locul și în demonstrația din 1994 a ultimei teoreme a lui Fermat, realizată de Andrew Wiles (1995?). Multe alte exemple pot fi aduse pentru a ilustra punctul principal: matematica procedează într-o oarecare măsură similar cu filosofia analitică. O problemă este identificată și, dacă soluția nu poate fi formulată folosind mijloacele și instrumentele prezente, atunci se inventează alte instrumente pentru a da un alt unghi de rezolvare. Cel mai important aspect în inventarea și aplicarea instrumentelor este rigurozitatea și ulterior intervin și considerente estetice. Așa cum matematicienii vorbesc despre o soluție elegantă, și filosofii analitici vorbesc despre maniere elegante de a aborda diverse probleme.
IV
Așa cum se poate vedea, perspectiva oferită este suficient de lax definită astfel încât să poată include sub umbrela ei familia de filosofi analitici și interesele lor. L-am ales pe Frege ca punct de început al tradiției analitice datorită atenției sale deosebite pentru rigurozitate în argumentare. Nu întâmplător acesta era în același timp și matematician și filosof. Așa cum am argumentat, cele două procedează similar, urmărind rigurozitatea în raționare, eleganța în expunere, și dezvoltarea instrumentelor (unde instrumentele sunt teorii) din ce în ce mai precise. Virtuțile principale ale acestei viziuni constau în faptul că ea eludează neajunsurile teoriei lui Dummett: sunt admise mai multe tipuri de metode atâta timp cât pot fi văzute ca fiind riguroase și filosofii nu sunt împărțiți arbitrar după scopurile pe care ei le dau filosofiei în genere.
Bibliografie
Dummett, M. (1993). Origins of Analytical Philosophy. Harvard University Press.
Dummett, M. (1975). ‘Can Analytical Philosophy be Systematic and Ought it to Be?’ în Dummett, M. (1978). Truth and Other Enigmas. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
Frege, G. (1980). The Foundations of Arithmetic: A Logico-Mathematical Enquiry Into the Concept of Number. Northwestern University Press.
Frege, G. (1948). Sense and Reference. The Philosophical Review, 57(3), 209–230. https://doi.org/10.2307/2181485
Kripke, S. A. (2021). Numire si necesitate (M. Dumitru, Trans.). Polirom.
Kripke, S. A. (1963). ‘Semantical considerations on modal logic’, in Linsky 1971, pp. 63–72. Originally published in Acta Philosophica Fennica, 16, pp. 83–94.
Russell, B. (1996). On denoting. In A. P. Martinich (Ed.), The Philosophy of Language (3rd ed., pp. 199–208). Oxford University Press.
Sluga, H. (1999). Frege on Meaning. In H. J. Glock (Ed.), Rise of Analytic Philosophy (pp. 17–34). Blackwell Publishers Ltd. https://doi.org/10.5167/uzh-56231
Monk, R. (1999). Was Russell an Analytical Philosopher. In H. J. Glock (Ed.), Rise of Analytic Philosophy (pp. 35–50). Blackwell Publishers Ltd. https://doi.org/10.5167/uzh-56231
Williamson, T. (2007). The Philosophy of Philosophy. John Wiley & Sons.
Wiles, A. (1995). Modular Elliptic Curves and Fermat’s Last Theorem. Annals of Mathematics, 141(3), 443–551. https://doi.org/10.2307/2118559
Cum să cităm?
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Petrișor, M.-A. (2023, August 21). Filosofia analitică și căutarea rigurozității. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2023/08/filosofia-analitica-si-cautarea-rigurozitatii/
Sursă imagine reprezentativă: https://philosophynow.org/issues/116/Gottlob_Frege_1848-1925
Sursă foto #1: https://votuananh.medium.com/family-resemblance-understand-this-most-revolutionary-idea-of-wittgenstein-b691ae41d656
