Pielea lui Curzio Malaparte

 ‚‚Este o rușine să câștigi un război’’, încheie romanul scriitorul prin personajul principal ce-i poartă numele. Malaparte scrie despre război, participând alături de trupele aliate la eliberarea Italiei sudice. Dar scrie mai puțin despre lupte și mai mult despre efectele războiului. Odată cu eliberarea, oamenii nu-și recapătă importanța, valoarea, demnitatea, ci doar caută să-și salveze pielea. Cei eliberați, învinșii războiului, italienii sunt eroi când luptă alături de eliberatori, dar după eliberare, mizeria, sărăcia, foamea îi cuprinde ca o boală incurabilă. Italienii eliberați, de la copii la femei, își vând trupul pentru o bucată de pâine. Războaiele religioase  erau duse pentru mântuirea sufletelor, pentru ceva spiritual, războaiele mondiale sunt duse pentru trup, pentru piele, posibilă aluzie și la ideologia rasei ariene. Italianul zdrobit de șenilele unui tanc la intrarea eliberatorilor în Napoli, italianul strivit și transformat într-o piele, în timp ce îi întimpina pe eliberatori cu bucurie, este un simbol pentru soarta învinșilor, a celor eliberați. Italianul strivit din accident, Malaparte imitându-l pe Mussolini pentru a-l distra pe soldatul în agonie cu mațele ieșite din abdomen, aceste imagini rămân în mintea cinefilului după vizionarea ecranizării romanului în filmul La Pelle (1981). Însă filmul nu redă decât puțin din tristețea, rușinea, mizeria actorilor de pe scena războiului. Decorul unde se petrec toate nu este lăsat la o parte. Dineurile aliaților în palatele aristocraților îi dau prilejul lui Malaparte să amintească de picturile celebre, de arhitectura palatelor încărcate de istorie, de povești ale artiștilor, de artiști celebri încă în viață care au căutat în Italia devastată de război, valorile perene ale umanității, valori păstrate peste veacuri. Nu lipsesc dialogurile pline de vervă, situații comice precum cea cu soldații americani dăruind autografe pietrelor funerare ale cezarilor. Ironizând ignoranța eliberatorilor cu privire la ceea ce eliberează, nici Churchill nu scapă de umorul autorului ce luminează paginile întunecate ale cărții. Umorul stă alături de moarte, așa cum lumina se întrepătrunde cu întunericul, pentru a demonstra forța povestirilor sale, ‚‚adevărul’’ lor. Malaparte le spune ofițerilor francezi cu care lua masa că tocmai a mâncat mâna unui om spulberat de o explozie, degetele acestuia ajungând în cazanul de mâncare și apoi în farfuria povestitorului. Naratorul așează falangele întocmai pentru a-i convinge pe ofițerii care-l cred, dezgustați. Ironizat de ofițerii francezi pentru povestirile sale incredibile din Kaputt, Malaparte își ia revanșa construindu-le o narațiune ad-hoc, așezând întâmplările într-o succesiune verosimilă precum falangele în farfurie, pentru a face credibil ceva incredibil. Astfel, ofițerii francezi care se plângeau că nu li se întâmplă nimic chiar în război, li se întâmplă ceva chiar la masa lor. Dar pentru a li se întâmpla ceva demn de poveste, au nevoie de un povestitor care să le arate povestea din viața lor. O posibilă morală: cine nu vede povestea în propria viață să caute un povestitor priceput precum Malaparte.

 Alături de istoria prezentă prin urmele sale, Roma eternă, Florența Renașterii, natura este descrisă și redescrisă pe zeci de pagini întregind prăbușirea sufletească a eliberaților sau punând în lumină istoria magnifică, renăscută mereu prin mintea celui care înțelege ceea ce vede în jur. Luna, apele, stâncile, soarele, norii sunt o salvare pentru cititorul asaltat de mizeriile și întunericul umanității.  Vezuviul erupe și aduce încă o amenințare la adresa napolitanului prăbușit în mizerie. Procesiunea de la sfârșitul erupției, în care oamenii  însoțiți de preoți aduc ofrande gurii vulcanului arată importanța naturii pentru om. ‚‚Ca într-o veche stampă, marea, clipele, insulele, cerul şi Vezuviul cu fruntea încoronată de foc aveau în acea noapte senină un aspect patetic şi blând, acea paloare care este proprie frumuseţii naturii ajunse aproape la limita suferinţei – şi mă durea în piept ca o suferinţă din dragoste’’ (p. 240) – citatul este relevant pentru felul în care natura este un decor, fundalul cuprinzător dintr-o stampă unde are loc prăbușirea învinșilor, unde învingătorii spre rușinea lor profită de mizeria celor biruiți. Cititorul poate fi surprins de conexiunea dintre comuniști și homosexuali, dar nu este singura surpriză, cartea întreagă poate fi o surpriză pentru cel care știa puțin sau nu auzise de Malaparte. Ce poate face creștinul în fața evreilor crucificați în teritoriile administrate de români? Creștinul nu-și poate ispăși vina, evreii crucificați neacceptându-i ajutorul. Nu poate decât să sufere. Figura lui Hristos străbate ca un fir cartea, aducând un sens într-o lume absurdă. Hristos suferă în fiecare om, în special în cei învinși, măcelăriți, torturați, gloria învingătorilor fiind umbrită, căci este ținută partea celui zdrobit și învins. Ne putem întreba la sfârșit, dacă Italia și Germania ar fi învins, ar mai fi scris Malaparte o carte ca aceasta? Le-ar fi ținut partea învinșilor? L-ar fi văzut pe Hristos în suferințele englezilor și americanilor înfrânți? Sau i-ar glorificat pe învingători, și atunci natura, urmele trecutului glorios de la romani la Renaștere ar fi avut o altă lumină, împrumutată de la gloria învingătorilor. Opozant al regimului lui Mussolini, fiind și încarcerat, Malaparte ar fi ținut partea învinșilor. Cel care a scris Tehnica loviturii de stat, care a cunoscut ororile războiului,  nu s-ar fi lăsat înșelat de gloria învingătorilor. Era oricum de partea învinșilor.

 Cartea lui Malaparte prin conexiunile sale istorice, religioase, artistice, filosofice, este un adevărat exercițiu de cultură, nici un cititor dispus la un astfel de exercițiu nu ar regreta timpul petrecut cu ea.