A vrea să dovedești existența lui Dumnezeu este la fel de fără sens precum recunoașterea lui Isus ca rege în geometrie sau a-l considera pe Arhimede prinț în politică. Mai mult, dovezile metafizice interzic accesul la cel pe care vor să-l dovedească și să-l ajungă prin dovezi. Libido sciendi, curiozitatea, impulsionează căutarea de a dovedi existența lui Dumnezeu. Libido sciendi vrea să-l facă evident pe Dumnezeu prin reușita dovezilor. Orgoliul, superbia, este al doilea impuls: de la ego-ul meu, prin cogitatio îl ating pe Dumnezeu ca un cogitatum. Aceste două păcate (libido sciendi și superbia) refuză medierea, dă la o parte Mediatorul, pe Isus Christos. Chiar dacă i-ar descoperi ceva curiozitatea, orgoliul acoperă, pierde, evită înțelepciunea, ruinează pe libido sciendi.
Orgoliul este totuși util pentru că ne arată lipsa medierii, orgoliul este antimetafizician pentru că ne descoperă lipsa și limitele curiozității. Reluând o temă augustiniană, orgoliul este refuzul medierii. Redescoperirea mizeriei proprii este sfârșitul orgoliului și acceptarea mediatorului Isus Christos. Mediator între mine și creaturi, între creaturi și Dumnezeu. Dacă omul își cunoaște mizeria condiției sale fără a-l cunoaște pe Dumnezeu apare disperarea. În Isus Hristos găsim și pe Dumnezeu și mizeria noastră. Teistul fără mediator este orgolios, ateul este disperat. Și disperarea ateului în sinele său este rea și cunoașterea lui Dumnezeu de către teist prin dovezi metafizice este rea.
Dovezile metafizice sunt inumane, ignoră omul, ele sunt instantanee, cu o durată scurtă, nu rezistă pentru că nu mă cunosc, nu-mi cunosc mizeria condiției mele instabile, condiție limitată în toate. Cunoașterea lui Dumnezeu prin dovezi metafizice nu este nicidecum o cunoaștere a lui Dumnezeu. Avem cel mult un concept, o metafizică a numelor divine, un nume fiind ,,ființa’’. Conceptul lui Dumnezeu, conceptul filosofului, nu este Dumnezeul viu al lui Avraam, astfel conceptul lui Dumnezeu îl ocultează pe Dumnezeu, fiind doar un idol conceptual. Cu cât idolul este mai performant cu atât îl ascunde mai bine pe Dumnezeul infinit, unde infinitul înseamnă contrariul cunoașterii. Și ateul susține că are cunoașterea a ceea ce-i depășește capacitatea de a cunoaște. Problema conceptualizării lui Dumnezeu este substituită de Pascal cu problema: ,,îl iubesc eu pe Dumnezeu?’’. Ego-ul trebuie să ia decizia cu privire la această interogare, nu să caută conceptualizarea unui idol cu nume divine. Această întrebare nu este pusă de Pascal, ci de Dumnezeu (,,mă iubești tu pe mine?’’ Ioan: 21, 15). Această întrebarea este a unui Dumnezeu ascuns pe care Pascal îl apără de blasfemiile dovezilor, ce concep idoli.
Dumnezeul ascuns umilește astfel rațiunea umană cu dovezile ei. Metafizica este impertinentă în a dovedi Dumnezeul pe care l-ar cunoaște. Descartes este inutil și nesigur în meditațiile sale despre Dumnezeu. Orgoliul lui teist interzice cunoașterea mizeriei umane și alungă Mediatorul, pentru că Ego-ul devine Mediatorul, rațiunea umană ia locul lui Isus Hristos. Cu cât Dumnezeu mi se oferă mai mult prin rațiunea mea orgolioasă cu atât mai puțin mă ofer eu lui, iar răspunsul, la întrebarea Lui ,,dacă îl iubesc’’, este negativ, prin orgoliul meu îl așez în mintea mea alături de alți idoli. Nu-l pot cunoaște pe Dumnezeu decât răspunzând afirmativ la întrebarea Lui, adică iubindu-l. Iubindu-l pe Dumnezeu pe baza credinței că Dumnezeu este.
Isus Hristos, neantul și divertismentul
Mediatorul, Omul-Dumnezeu Isus Hristos este singurul loc stabil, singurul centru într-un univers uman unde totul este împrăștiat, dezordonat, iar omul se atașează de obiectele dorite ca efect și negare a rătăcirii derizorii printre lucruri neesențiale. Privirea și dorința omului se dedică lucrurilor neesențiale, mărunte ale vieții, pentru a scăpa de deriva derizorie a vieții. Subiectul uman se identifică cu obiectele plăcute pentru a găsi o iluzorie și temporară stabilitate. Divertismentul este rătăcirea negată mereu prin atașamente pentru obiecte neesențiale. Aceste atașamente sunt imitația atașamentului față de centrul esențial, ca detașare de lucrurile mărunte ale vieții. Dacă luăm omului divertismentul: iată-l secat și istovit de plictis. Omul simte, trăiește neantul fără a-l numi sau cunoaște. Neantul, vidul, neputința de a fi, dependența de divertisment, insuficiența condiției sale, abandonarea sa. Omul credea că posedă ceva dar toate i se sustrag, se scurg, curg, curgerea este deposedare, diminuare, interioritate ce devine vid.
Prin imaginarul divertismentului încerc să umplu acest vid interior, această interioritate evacuată, dar acest abis gol, vid infinit, nu poate fi umplut decât de un ceva infinit și imuabil: Dumnezeu prin iubirea sa. Nu iubirea de sine, amorul propriu, sursa relelor, poate umple acest hău interior acoperit cu măștile amorului propriu. Divertismentul este cel prin care sinele uită de abisul interior, divertismentul este seducția reciprocă prin care oamenii se înșală reciproc. Fiindcă omul se știe nedemn de iubire datorită imperfecțiunilor, defectelor și mizeriilor sale, de aici, ascunderea și ura față de adevăr. Ascundere de sine și față de ceilalți prin divertisment, divertismentul ca uitare de sine, de adevărurile inconfortabile, ca seducție și iluzorie iubire.
Divertismentul ca aneantizare a adevărului despre sine. Divertismentul ca reflectare a societății, ce impune o înșelare reciprocă și ascundere a adevărului. Iubirea de sine, amorul propriu este condamnabil pentru că face din om centrul, înlocuindu-l pe Dumnezeu. O cădere a produs retragerea iubirii infinite a lui Dumnezeu rămânând doar iubirea de sine, neputincioasă în a umple hăul interior ce nu poate fi umplut decât de iubirea divină. Iubire de sine orgolioasă ce se iubește pe sine ca întreg și centru, când este de fapt doar un particular. Acest sine, ce crede a înlocui iubirea divină prin iubirea de sine, merită ura de sine și autodetestarea. Acest sine de negăsit, această metafizică derizorie a ego-ului lipsit de substanță, eul nefiind nici originar, nici autonom.
O filosofie adevărată este cea care critică, batjocorește, transformă filosofia acestui ego presupus substanțial. Montaigne adusese confuzia, discontinuitatea, digresiunea, dezordinea din jurul sinelui plin de afectări, dar Montaigne nu a mers până la capăt cu confuziile din jurul sinelui ascuns în spatele afectărilor, acea confuzie ce ne arată că sinele nu este nici în spatele acestor afectări, sinele nu are nici un loc, nu este o substanță. Haecceitas-ul sinelui, individualitatea sa stă în ordinea iubirii, nu este precum ego-ul cartezian. Sinele meu este ceva unic, personal, ireductibil, nesubstanțial, el este doar prin iubire. Iubirea de sine și iubirea celuilalt pentru mine. Egologia metafizicii este înlocuită la Pascal printr-o agapologie. În aceasta, singura iubire veritabilă este doar cea față de Dumnezeu. Fiindcă iubirea față de Dumnezeul ascuns este una prea depărtată pentru sinele meu gol, pentru că este o prea mare opoziție între sinele omului și Dumnezeu, atunci Mediatorul Isus Christos este modelul iubirii de sine ca iubire christică față de sinele meu.
Abandonarea omului încarcerat și exilat într-o lume neînsemnată
Abandonarea omului este abandonarea lui Dumnezeu, lipsa lui, esențialul divin acoperit cu neesențialul divertismentului. Dar înseamnă și abandonarea omului într-un loc neînsemnat, ca o carceră într-un colț al universului mut, un loc ce-l îngrozește pe Pascal, ca o insulă fără ieșire, un loc impropriu omului, unde el nu-și aparține, loc pierdut în infinit. Doar revenind la sine, omul descoperă această carceră minusculă în univers, unde este găzduit, cazat, fără a fi locul lui, casa sa, lipsindu-i lumina cunoașterii, trăind în mizeria unui loc unde a rătăcit, ca și cum ar fi fost adormit și dus pe o insula fără ieșire, existența umană ca un naufragiu neștiut pe o mare necunoscută.
Trezirea îi arată lipsa ieșirii, aduce groaza lipsei unei ieșiri, dar nu cunoașterea. Curiozitatea înnăscută nu-l ajută să cunoască, ci doar să se atașeze de un fragment, iluzionându-se că deja ,,știe’’ datorită atașamentului de fragmente ale existenței, fragmente izolate de întregul ei. Doar ruptura atașamentelor, ruptură posibilă prin groaza că suntem în derizoriul rătăcirii curiozității în neesențialul fragmentarului divers dintr-o insulă minusculă pierdută în universul mut și carceră pentru existența omului, doar această ruptură poate redirecționa privirea spre invizibil. Invizibilul ce vorbește prin universul aparent mut, universul ca teofanie, pe urma unei tradiții ce trece prin Cusanus, unde Dumnezeu este ca o sferă cu centrul peste tot iar circumferința niciunde. Dumnezeu (ne)fiind peste tot și niciunde în mașinăria universului mut și totodată ,,vorbitor’’.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Vincent Carraud, Pascal și filosofia, trad. Cristian Bökös, ed. Silviu Hodiș, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, pp. 196, 199-201, 206-209, 212, 216-224, 227-231, 256-261, 266, 269-274, 279-281, 299, 309-310, 312-313, 323
