Lou Marinoff despre (auto)consilierea filosofică
Să citim cu maeștrii:
O dată cu Epicur: ‚‚Rațiunea singură este cea care face viața fericită și plăcută prin expulzarea tuturor concepțiilor sau opiniilor false, întrucât acestea pot perturba mintea în felurite chipuri’’
Încă o dată cu împăratul Marcus Aurelius:
‚‚timpul vieții omenești nu este decât un punct, substanța este un flux, percepțiile ei, fade, compoziția corpului coruptibilă, sufletul o adiere, soarta ceva inscrutabil, iar faima un lucru fără noimă…atunci ce-l poate îndruma pe om? Un singur lucru: filosofia’’
Și încă o dată cu Boethius:
‚‚norii suferinței mele s-au risipit și-am sorbit lumina. Adunându-mi gândurile, mi-am întors privirile către chipul medicului meu. Mi-am îndreptat ochii către ea, fixând-o, și-am văzut că era cea în a cărei casă am fost îngrijit încă din copilărie: Filosofia’’
Având astfel de motto-uri ca instrumente de lucru căci ‚‚înțelepții se formează pe ei înșiși’’ (Buddha), Marinoff reia într-o altă formă tema practicii filosofice. Despărțirea teorie-practică, rod al modernității, nu exista în școlile eline de filozofie (Gadamer clarifică acest aspect în ‚‚Elogiul teoriei’’). Marinoff vrea să folosească nu numai înțelepciunea antică dar și pe cea contemporană pentru a-l ajuta pe om să rezolve problemele și suferințele pentru care se apelează de obicei la consilierea psihologică.
Dacă ‚‚Înghite Platon, nu prozac’’ este prima carte de consiliere filosofică în limba română, începutul acesteia se petrece prin Gerd Achenbach ce-și deschide primul cabinet de consiliere în anii ’80, acest tip de practică filosofică extinzându-se în anii ’90 în America de Nord (pp. 43 și p. 29 – introducerea lui Florin Lobonț).
De ce ar fi nevoie de o consiliere filosofică? Fiindcă multe comportamente sunt considerate simptom pentru o boală mentală. Orice comportament poate sfârși ca fiind inclus în DSM (Manualul de diagnostic și de statistică a tulburărilor mentale). Deși boli mentale nu au fost dovedite ca fiind cauzate de afecțiuni ale creierului, ele sunt tratate cu medicamente prescrise de medici psihiatri și produse cu spor de companiile farmaceutice (p. 64). Boli se găsesc mereu: tulburare aritmetică de dezvoltare, tulburarea stresului loteriei, tulburarea de refuz a tratamentului (prescris de medic), plus 5 milioane de copii diagnosticați cu ADHD în SUA și tratați cu Ritalin în ciuda efectelor secundare. Deși, nu s-a dovedit că ADHD este o boală a creierului și nu s-a făcut de multe ori o clară diferențiere între copilul recalcitrant, lipsit de motivație, indisciplinat, tratat cu indiferență de părinți sau de profesori și un copil care are chiar o boală mentală (pp. 77-78).
Cum ar spune Maslow, dacă singura unealtă disponibilă este un ciocan atunci obiectele din jur încep să semene a cuie. Ai o teorie și alegi faptele care se potrivesc ei, lăsând la o parte ce nu se potrivește. Nu orice problemă are soluții plecând de la explicații genetice, biologice sau ce țin de influența mediului. Lucrul asupra problemelor, găsirea de soluții autentice, cunoașterea dobândită folosită în viitor, poate implica doar gândirea proprie și exemplele din filozofie. Ideea că orice problemă personală are legătură cu o tulburare mentală reprezintă ea însăși o ‚‚tulburare mentală’’ cauzată de lipsa gândirii și tratată cu o lipsă a gândirii. Așa încât filosofia cu exemplele ei, stimulând gândirea, îndepărtând suferința, poate ajuta.
Nu există o metodă generală după Achenbach, însă Marinoff propune una în 5 etape: problema, emoția, analiza, contemplarea și echilibrul (pp. 81, 92). Primele două etape se-ntâlnesc și în unele tipuri de consiliere psihologică. Următoarele sunt analiza opțiunilor, contemplarea situației, integrarea ei într-o interpretare făcând apel la diverse poziții filosofice, dobândirea echilibrului prin acțiunea conformă cu pozițiile filosofice împărtășite (pp. 93-94). Ajutat de consilierul filosofic sau fiind propriul consilier filosofic nu este nevoie de a face apel la fantezii sexuale ascunse, la complexul lui Oedip, la prozac sau copilărie, pentru a rezolva probleme, precum cea a lui Jean, care se simte furios și vrea să demisioneze fiindcă se simte nedreptățit la locul de muncă. Distincția vătămare-ofensă, ofensă provenită dintr-o confuzie, îl ajută să parcurgă cei 5 pași într-o singură ședință și să găsească o soluție de echilibru pentru situația sa. Și aceasta, după ce Jean nu găsise soluții în consilierea psihologică, Marinoff susținând că psihologii și psihiatrii nu pot ajuta în probleme filosofice precum cea a nedreptății sau a injustiției (p. 108). Marinoff descrie multe cazuri de consiliere filosofică susținând ideea lui Aristotel că pe măsură ce puterea gândirii unui om se dezvoltă, cu cât puterea gândirii se extinde, cu atât mai mare îi va fi fericirea, nu o fericire accidentală, ci una în virtutea gândirii sale. Dacă valoarea stă doar în ceea ce ne poate fi răpit, stă în puterea celuilalt să ne răpească ce avem valoros în viețile noastre, inclusiv fericirea provocată de acea valoare. Dar dacă valoarea pentru noi ar fi să dobândim putere asupra sinelui prin gândirea noastră, așa putem avea o fericire ce nu poate fi luată de nimeni (p. 166). Disputarea puterii într-o relație, tentația de a evada dintr-o legătură simțită ca fiind constrângătoare, sunt cazuri în care Marinoff arată cum poate ajuta filosofia. De remarcat că Marinoff nu respinge întoarcerea la copilărie, ea poate fi făcută de pacient dacă este benefică (cazul Janet), dacă persoana consiliată vrea acest lucru, însă nu este necesară în rezolvarea unor probleme. Marinoff lasă deschisă metoda sa altor posibilități, ajutându-l pe consiliat să devină propriul consilier, putând trece astfel prin propria gândire și acțiune pe malul celălalt prin șuvoiul propriilor probleme: ‚‚renunță la tânji după trecut, renunță la a tânji după viitor, renunță la a tânji după ceea ce se află între cele două și traversează pe malul celălalt’’(Buddha). Doar așa, trecut pe malul celălalt poate spune precum Augustin: ‚‚mie, nici o soartă nu mi s-a părut favorabilă dacă n-a îngăduit răgazul aplecării asupra filosofiei, căci nici o viață n-a fost fericită decât în măsura în care a fost trăită întru filosofie’’ (pp. 262, 278).
surse foto: www.edituratrei.ro
carmesi.wordpress.com
Așa zisa rațiune nu este decât un amalgam de cunoștințe adunate ca memorie a trecutului mort, din care procesăm un viitor inexistent.
Nu există decât practică, teoria este această procesare a trecutului. Practica este starea cercetătorului, care doar prin experiment personal poate căpăta revelația REALITĂȚII. Calea este unică, deoarece suntem unici.
Etapele desoperiri transformatoare sunt individuale, n-au valoare universală, singurul aspect general este al DIRECȚIEI cercetării, care este comună.
Se spune : ”Dar dacă valoarea pentru noi ar fi să dobândim putere asupra sinelui prin gândirea noastră, așa putem avea o fericire ce nu poate fi luată de nimeni”
Cum gândul să dobândească putere asupra sinelui? Asta spune jalnicul ego. Nu poți decât să te PREDAI sinelui.
Ca să spui precum Budha : ‚‚renunță la a tânji după trecut, renunță la a tânji după viitor, renunță la a tânji după ceea ce se află între cele două și traversează pe malul celălalt’’…nici o filosofie nu te poate ajuta. Renunțarea , nu este o ”renunțare”, nu este o pierdere, este o consecință.
da, nu e vorba de sinele din filosofia orientala ci de un sine precum das Es la freud exprimand impulsurile, dorintele etc si mai mult este o modalitate de a vorbi, adica pe noi in interior ne putem cotrola(sinele nostru) dar nu pot controla ca un bun posedat de mine sa-mi fi fie luat. este discutabil pana unde filosofia te poate ajuta sa renunti la tanji dupa trecut, viitor sau prezent. oricum spusele lui buddha pot fi luate ca filosofie, ca dincolo de ele e vorba de o practica, cum spuneam e discutabil si greu de diferentiat pana unde o filosofie este implicata intr-o practica ce duce la „renuntare”
Pingback: Cercul de lectură: Lou Marinoff (TBA) - București | lumeninmundo