Memorialul Sighet sau cum să fim aduși aminte în viitor

Pe o stradă obișnuită de oraș o ușă te deschide către trecut, către ce a fost cândva o închisoare unde victimele regimului comunist erau aduse la Sighet, lângă graniță, putând fi trecute rapid în URSS în cazul prăbușirii regimului.

Victimele regimului nu trebuiau să scape și mai ales nu trebuiau să povestească. Memorialul Sighet îți spune  multe narațiuni dureroase despre destinele a milioane de oameni.

Nume, nume ale oamenilor dispăruți, rămânând din mulți doar numele, multe nume și mai puține fețe, ca-ntr-o veritabilă carte a fețelor scrisă pe zidurile printre care cândva oameni fără număr își purtau suferința. Pentru a cunoaște fărâme dintre atâtea istorii schițate în celulele închisorii, o zi întreagă nu este îndeajuns.

Țărani, mineri, sindicaliști, elevi, studenți, profesori, copii, femei, deportați, doctori, academicieni, artiști, grupuri de luptători din munți și nu numai, disidenți, scriitori, familii întregi, minorități, atâtea nume și poze, atâtea istorii afectate, zdrobite, frânte de regimul comunist strigându-și în tăcere soarta și chinul.

În celulele trecutului comunist își primesc locul regimurile din Estul Europei până la prăbușire, Revoluția maghiară din ’56, Primăvara de la Praga, Solidaritatea sau Perestroika, dar și metodele de tortură, securiștii și tehnicile de interogare, creațiile și scrisorile condamnaților, procesele verbale ale interogatoriilor, viața de zi cu zi în comunism, acestea constituind doar o parte din ce s-a păstrat în memoria Sighetului.

Efectul asupra vizitatorului scufundat în atâtea narațiuni ale trecutului dureros este puternic. Memorialul este ca un uriaș mormânt în care cobori pentru a auzi glasurile fantomatice ale trecutului.

Cufundare fără capăt căci trecutul este un mormânt fără fund. Nu poți să ieși din acest mormânt decât întorcându-te la egoismul indiferent al vieții obișnuite, salvare înșelătoare prin uitarea trecutului căci prezentul și viața noastră se vor pierde în trecut, mormântul fără fund.

Având o mână ciuntită, pentru că nu mai putem arăta spre ceea ce răul comunist a ascuns definitiv în țărână, cu o mână arătând spre cei care au cerșit îndurare în diverse feluri spre cerul tăcut și semenii indiferenți, suntem chemați să ne recuperăm memoria pierdută, trecutul din care ne tragem, pentru a-l judeca, pentru a condamna, pentru a rememora ceea ce a trecut și poate pieri definitiv prin uitare.

Nu avem un Proces al Comunismului, dar memoria și judecarea trecutului nu ne-o poate lua nimeni. Memoria este într-adevăr o judecată a trecutului, o formă de justiție(Ana Blandiana), o reamintire a celor pieriți sub avalanșa istoriei.

Privind atâtea fețe, atâtea nume, atâția oameni cu atâtea vieți despre care se mai știe atât de puțin, întrebarea de neoprit vine către noi: din noi ce va rămâne? Cine își va mai aduce aminte de noi și cum? Că ne-am recuperat memoria și am păstrat trecutul legat de prezent, poate fi un motiv să fim aduși aminte în viitor  de cei care n-au uitat, așa cum noi nu am uitat Poate că a nu uita este un sens al omului pentru a nu fi uitat în viitor iar gratitudinea pentru o viață tihnită în timpuri mai domoale poate fi un efect al păstrării memoriei vremurilor întunecate.

Surse:

pozele sunt ale Memorialului Sighet, în poza reprezentativă este o carceră, lumina este doar a minții

Articol de Cătălin Spătaru