‚‚Ochi holbați și păr vâlvoi’’ de Trevor Norton sau cunoașterea dincolo de îndurare

Cătălin Spătaru:

 Aproape banale sunt tendințele umane de a face orice pentru a dobândi puterea, gloria, bogăția, o ‚‚viață fericită’’.  A face orice însemnând activități, acțiuni de la cele istovitoare la cele de autosacrificare și/sau de sacrificare a celorlalți. Cuceritori, politicieni, aventurieri, harnici și sârguincioși până la epuizare, escroci, jefuitori și tâlhari iată doar câteva etichete puse oamenilor dedicați unor activități duse până la sacrificarea proprie și/sau a semenilor. Mai puțin cunoscuți sunt cei ce sunt mistuiți de pasiunea pentru cunoaștere, pasiune, ce la fel, duce până la sacrificiul de sine și al celorlalți. Mai puțin cunoscuți, pentru că ne lăsăm mânați mai mult de tendințele spre glorie, putere sau avuție, față de a ne lăsa să fim prin voința de cunoaștere.

 Cartea lui Trevor Norton desface doar un mic fragment din uriașa aventură cvasi-necunoscută a omului spre cunoaștere, un fragment despre oamenii care au cercetat trupul și stările acestuia în situații ce duc de multe ori la moarte. Astfel sunt de exemplu confruntările cu virușii, epidemiile, coborârea la mii de metri în adâncuri, ascensiunea la peste 10 kilometri în aer, testarea diferitelor arme, simularea de accidente, detonarea explozivilor ș.a. Deși subtitlul adăugat ediției românești ‚‚experiențe medicale care ne-au salvat viața’’ este unul de marketing, el nu este cu totul potrivit pentru că detonarea bombelor nu este un experiment medical. Subtitlurile din edițiile în engleză, ce vorbesc despre excentricitatea științifică, de experiențele pe sine, despre relatarea amuzantă a cercetării științifice, sunt mai adecvate.

 ‚‚Experiențe medicale care ne-au salvat viața’’ ne poate induce falsa idee că cercetarea științifică are ca țel prim utilitatea. Într-adevăr utilitatea descoperirilor este unul dintre țeluri, iar Trevor Norton amintește de centura de siguranță sau de vaccinuri ori de tehnicile de scufundare la mari adâncimi, ca rezultate utile de care omenirea se folosește. Dar renumele, răsplata materială, ce au lipsit de multe ori, utilitatea rezultatelor, aceste motive nu sunt suficiente pentru a explica pasiunea de a cunoaște până la moarte și uneori dincolo de oprirea inimii. Nebunia? Excentricitatea? Dorința de a fi altfel? Adevărul?…nu epuizează teribila voință a unor oameni de a cunoaște.

 Jack (John) Haldane vorbea de noblețea morții datorită cercetării științifice asupra transmiterii unor boli periculoase, deși moartea sa prin experiențele pe sine nu ar fi privit-o ca o moarte de martir, ci precum moartea unui nătărău (pp. 385, 383). Deoarece un experiment se bazează pe o teorie și el trebuie condus riguros, riscurile există, dar unele pericole depind de cât de bine este organizat experimentul, iar cartea are astfel de exemple, aventura fiind o planificare proastă (Amundsen, p. 385). Însă planificarea riguroasă sau mai puțin riguroasă nu pune în umbră curajul și eroismul cercetătorilor. Joseph von Pettenkofer ce testează pe sine tulpinile de holeră compară curajul său cu al unui soldat în tranșee, el având curajul să moară în serviciul științei (p. 260).

 Forssmann va fi un pionier în tratarea inimii precum angioplastia, lărgirea arterelor îngustate prin tuburi cu balonașe. Forssman, în perioada interbelică, face mai multe experimente pe sine prin introducerea unor tuburi prin vene pentru a ajunge la inimă. Introduce 65 de cm de sondă prin braț până-n inimă, își face poze în sala de radiografii cu tubul în el. Este considerat circar de universitarii germani. Nu renunță. Vrea să testeze introducerea de substanțe direct în inimă. Introduce un tub prin altă vena, dar greșește calea spre inimă, revine și ajunge la inimă unde dă drumul la iodură de sodiu, nu se simte bine, dar nici atât de rău cum se aștepta…Continuă cercetările…În 1956 i se acordă Premiul Nobel (pp. 232-237).

 O bună parte din carte este despre vaccinuri, iar unele atitudini față de ele nu se schimbă: nimic nou sub soare. Românii sunt banali refuzând vaccinarea odraslelor. În războiul burilor, soldații britanici preferă să moară de febră tifoidă decât să se vaccineze, vaccin obținut prin autotestare de Almroth Wright și colegii săi în 1897. Dar în zadar, 9000 de soldați mor de febră tifoidă pentru că vajnicii soldați războinici au teamă de vaccin (p. 139). Ei preferă să moară în război decât din eventuala cauză a vaccinului, ei pier în război, dar de febră tifoidă, nu în luptă, lăsând arma vaccinului nefolosită.

 Și dacă după ce citiți toată cartea îi considerați pe toți nebuni, precum pe soții Curie ale căror trupuri și obiecte sunt și acum iradiate, totuși veți găsi o soluție utilă în carte, în caz că vă dau târcoale rechinii. În cercetările uneori soldate cu moartea asupra găsirii unor modalități de apărare contra rechinilor, David Webster (și el pierit în această cercetare) descrie un soldat, care fiind naufragiat citea un ghid de apărare contra rechinilor, dar nimic nu-l ajuta din ghid. Rechinii îl pofteau în continuare. Atunci a rupt cartea și a aruncat bucățile de hârtie în apă. Rechinii duși au fost (p. 320). Prin urmare, dacă veți călători pe ocean luați-vă această carte cu voi. Va fi un bun instrument de salvare.

Radu Mihai:

 Secolul al XVIII-lea a reprezentat o perioadă benefică pentru dezvoltarea cunoștințelor medicale, lucru ce se datorează dorințelor de cunoaștere a medicilor, dar și oportunităților de lucru care au apărut în perioada respectivă. Având în vedere faptul că urmează să mă raportez la mijlocul anilor 1700, trebuie menționat contextul istoric în cadrul căruia s-au desfășurat următoarele activități. Europa se afla într-un proces de eliberare din „lanțurile religiozității”, căci nu toate națiunile acestui continent au reușit să experimenteze concomitent experiențele renascentiste, iar influența religiei (în special a religiei creștine) încă se exercita cu putere în anumite zone. Redescoperirea omului din cadrul Renașterii a condus umanitatea spre noi căi de gândire și cunoaștere, ceea ce a permis realizarea evoluției diferitelor profesii sau activități. Cu toate acestea, acumularea de noi cunoștințe și evoluția anumitor specializări au cunoscut o adevărată întârziere, iar un posibil factor este cel al moralei religioase  – în special în cadrul chirurgiei: Cum este posibil să te dezvolți din punct de vedere chirurgical într-un context care nu-ți permite realizarea disecțiilor? Conform unor credințe răspândite în întreaga lume și, bineînțeles, existente și în perioada aceea, ar fi fost un păcat să disecăm corpul uman, întrucât acesta reprezenta „templul” prin care Dumnezeu își manifestă creația. Totodată, credința existenței sufletului în sânge este unul dintre celelalte motive pentru care evoluția medicală a fost încetinită, dat fiind faptul că o astfel de acțiune ar fi reprezentat un atentat la manifestarea sacrului. Și, mai mult decât atât, cum ar fi fost posibilă realizarea practicii pe un cadavru? Blasfemică idee, însă prin punerea ei în practică s-a reușit salvarea a zeci de mii (poate chiar sute de mii) de vieți.

 După cum aflăm din cartea lui Trevor Norton, conform Legii Crimelor din anul 1752, anatomiștii aveau atunci dreptul să revendice trupurile persoanelor executate, ceea ce le oferea acestora șansa de a lucra pe trupuri moarte, în cadrul unei școli private de medicină din Londra. Este vorba despre școala fondată de William, fratele lui John Hunter, care, împreună cu acesta, a crezut „că era mai bine ca greșelile să fie făcute pe morți, și nu pe vii.” (pag. 20). Într-o astfel de situație, când până și legea îți permite să revendici trupurile morților, cât de „imorală” poate fi o deshumare? Probabil că nu este o întrebare pe care și-au pus-o prea multe persoane în Londra acelui secol, căci, odată cu ascensiunea chirurgiei și a anatomiei, hoții de cadavre au început să lucreze alături de medici, aceștia din urmă plătindu-i pentru a obține „material de practică”.  Însă, după cum este menționat și în rândurile de mai sus, „Ochi holbați și păr vâlvoi” nu este o carte care se referă doar la experimente medicale, ci la orice tip de experiment care a ajutat la dezvoltarea cunoașterii și a științei. M-am gândit, totuși, că v-ar plăcea să admirați câteva picturi ale unor procese de disecție din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea:

 Cu toate acestea, să ne mai oprim puțin asupra medicinei și ne imaginăm un compus anestezic din secolul al XIII-lea, pe care Norton ni-l aduce la cunoștință astfel: „Un medic (…) administra un amestec puternic de opiu, măselariță, cucută și mandragora (o rudă a mătrăgunei). Susținea că amestecul induce „un somn atât de profund, încât pacientul poate fi tăiat și nu simte nimic, de parcă ar fi mort.” Pacientul nu se prefăcea – probabil era mort. Medicii mai practici își sufocau pacienții până ce aceștia deveneau inconștienți sau le puneau un castron de lemn pe cap și-i miruiau cu ciocanul.” (pag. 38). Continuând lectura, aflăm de existența lui Seishu Hanaoka, chirurg japonez, care experimentează diferite amestecuri de plante, pe animale, cu scopul creării unui anestezic, timp de douăzeci de ani, asigurându-se în acest sens că ele nu manifestă efecte secundare. La aplicarea anestezicului pe soția sa, aceasta orbește. Povestea poate fi un exemplu important în înțelegerea faptului că interacțiunea unui animal cu anumite substanțe poate fi total diferită față de interacțiunea umană cu substanțele respective, lucru pe care anumite persoane nu îl înțeleg nici măcar în prezent. În fine, Hanaoka își continuă cercetările, și, în anul 1840, reușește extracția unei tumori de cancer la sân, fără ca pacienta sa să resimtă vreun tip de durere. După această reușită, chirurgul japonez efectuează aproximativ 150 de operații nedureroase, folosind acest tip de anestezic. Din păcate pentru europenii acelei perioade, „autoizolarea pe care o practica Japonia face ca anestezicul lui Seishu Hanaoka să rămână secret” (pag. 39). Revenind la picturile referitoare la disecții:

 Ca să mă îndepărtez de subiectul medicinei, m-am gândit că ar fi bine să vă prezint și una dintre informațiile extrem de utile din carte, informație care, sper eu, să vă bucure papilele gustative, inclusiv celor ce doresc să protejeze animalele și insectele de pe Terra. Se pare că mâncăm, anual, o cantitate de aproximativ un kilogram de insecte. Norton menționează faptul că „Direcția pentru Controlul Calității Alimentelor și Medicamentelor din SUA permite existența a până la 450 de fragmente de insecte în fiecare kilogram de făină de grâu, 225 de fragmente de insecte sau patru fire și jumătate de păr de rozător la fiecare 225 de grame de macaroane, șaizeci de fragmente de insecte sau un fir de păr de rozător la 100 de grame de ciocolată, o larvă sau patru ouă de muscă în 250 de mililitri de suc de citrice și o bobiță de excrement de șoarece per porție de popcorn.” (pag. 98). Sunt sigur că acum există o urmă de îndoială cu privire la această informație. Totodată, în ce fel ne-ar putea afecta pe noi acest lucru, având în vedere faptul că trăim în România și nu în SUA? Răspunsurile sunt simple. Cine a cules cereale sau măcar a asistat la procesul respectiv, cunoaște faptul că printre acestea rămân ascunse diferite insecte și că, indiferent de meticulozitatea procesului de curățare, este greu de crezut ca printre să nu se afle câteva fragmente de insecte. Apoi, referitor la produsele din comerț, probabil că în cazul populației noastre există mai puține metode de prevenire a strecurării unor fecale de șoricel printre boabele de porumb. Dar acesta nu este un lucru negativ, ba din contră, poate fi benefic, având în vedere ce surse bogate de proteine sunt insectele și ce gust aparte poate oferi un îngrășământ natural! (sic!) Acum, pentru o încheiere grandioasă a ingredientelor misterioase, mai adaug faptul că în anumite tipuri de chipsuri de cartofi, pizze și cârnați există aditivul numit cisteină, care provine din părul uman. (Sperăm noi că este vorba despre părul de pe tărtăcuță.) 🙂

Iustian George Iachim:

 Trebuie să recunosc că doar titlul cărții lui Trevor Norton m-a atras încă de când acesta a fost anunțat pentru următorul cerc de lectură. ‘’OCHI HOLBAȚI ȘI PĂR VÂLVOI – Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viața’’  un titlu lung și foarte incitant..iar conținutul a fost pe măsură. Este foarte posibil ca interesul meu pentru carte să fie datorat și pasiunii mele pentru medicină (domeniu în care sper că voi profesa într-o zi) însă cred cu putere că această lucrare poate fi apreciată la un nivel foarte ridicat de către oricine este fascinat de știință și cunoaștere în general, aceasta prezentând o paletă foarte variată de informații deloc plictisitoare și prezentate într-un cadru foarte amuzant.

 Am subliniat cu mare atenție pe parcursul lecturii anumite paragrafe despre care să pot vorbi în acest articol, având și eu anumite cunoștințe în domeniu, scopul meu fiind acela de a vă prezenta informații noi, plecând de la cele oferite de Norton, încercând să ating măcar pe jumătate nivelul de amuzament al acestuia.

 Primele capitole, care fac referire la chirurgia ‘’medievală’’ comparativ cu cea de azi, și la industria cadavrelor care pare să fie în interpretarea lui Norton mult mai amplă decât cea a fierului vechi, au fost un adevărat amestec de fascinație și groază…însă îi admir pe medicii și cercetătorii perioadei respective pentru faptele pe care erau dornici să le comită în vederea obținerii materialului necesar disecțiilor ”cât acesta este totuși cald’’. Actualmente, dezgroparea cadavrelor poate fi o afacere de adevărat succes prin simplul fapt că o anumită tradiție funerară, păstrată și la unii creștini, prevede băgarea de bani la pieptul mortului atunci când îți prezinți ultimele condoleanțe la biserică. Dacă cadavrele chirurgilor lui Norton ar fi fost îngropate de astfel de oameni, aceștia s-ar fi lăsat cu siguranță de mult timp de medicină, devenind bogați din ‘’buzunărirea’’ cadavrelor dezgropate!

 Din capitolul intitulat ”Grele încercări’’ am învățat că primul care a avut ideea să ia o gură de nitroglicerină (denumire uzuală, denumirea corectă științific fiind trinitrat de glicerol) a fost un medic englez pe nume Field în anul 1858. Norton explică faptul că nitroglicerina este un compus extrem de instabil (explodează chiar și datorită unei vibrații ușoare dacă nu este conservat corespunzător). Ea poate fi obținută din ”glicerină plus acid sulfuric și azotic’’. Această reacție este foarte des folosită în chimia organică contemporană, dar și în industria farmaceutică. Amestecul de acid sulfuric și de acid azotic, numit și amestec sulfonitric, este folosit pentru a izola trei molecule de apă între glicerină și acidul azotic sub acțiunea celui sulfuric, rezultând nitroglicerina. Chimiștii perioadei puteau să realizeze asta fără dificultăți prea mari, însă medicii nu aveau încă informații despre dozarea medicamentului, lucru care a dus la supradoza experimentală a lui Field, acesta fiind aproape de moarte din cauza vasodilatației puternice și a scăderii bruște a tensiunii arteriale (efecte ale supradozei de nitroglicerină). Astăzi, nitroglicerina este principalul compus activ din medicamentele pentru majoritatea tipurilor de anghină.

 Tot în acest capitol, Norton amintește mai mulți produși înrudiți cu morfina, care erau izolați prin metoda de rafinare a lui Serturner; printre aceștia se numără adrenalina (denumită și epinefrină) – stimulent cardiac; cofeina – în analgezice; cocaina – amestec local; codeina – sedativ și analgezic; efedrina – substanța la care voiam să ajung! Norton prezintă efedrina ca tratament pentru astm/rinită alergică și o prezintă foarte corect. Dacă aveți o sticluță cu picături de nas pentru răceală prin casă, e foarte posibil ca aceasta să conțină efedrină sau pseudoefedrină (izomer optic al efedrinei). De ce am vrut să ajung la această substanță? Pentru că, aviz amatorilor, în serialul de mare succes intitulat Breaking Bad, Walt și Jesse folosesc în primele sezoane efedrină și pseudoefedrină din pastile pentru răceală la prepararea metamfetaminei lor celebre, Blue Sky. Asta se întâmplă înainte de trecerea la prepararea în masă, care necesită acetofenonă și butoiașe de metilamină cu albinuțe pe ele. Ideea pe care încerc să o evidențiez este că substanțe foarte asemănătoare din punct de vedere chimic, care au molecule foarte puțin diferite, aproape identice, prezintă, odată introduse în corpul uman efecte foarte diferite, iar aceasta este din punctul meu de vedere frumusețea biochimiei.

 În capitolul intitulat ”Îți lasă gura apă‘‘, Norton spune că în majoritatea pizzelor, a cârnaților și a cipsurilor există un aditiv pe nume cisteină, acesta provenind din părul uman. Am fost uimit de faptul că acest „aditiv’’ este prezentat ca știu eu ce nenorocire deoarece cisteina este într-adevăr un aditiv, dar ea este în primul rând un aminoacid. Și după cum știu cei care nu au chiulit de la ora de biologie, aminoacizii sunt cărămizile din care sunt făcute proteinele, iar proteinele sunt cărămizile care constituie toate celulele și țesuturile din organismul uman; cu alte cuvinte cisteina este complet inofensivă deoarece se găsește peste tot în organism; ea poate fi luată chiar și cu lingura de ciorbă dimineață, la prânz și seara. Organismul o va folosi pentru a produce păr  și alte țesuturi, iar dacă nu va mai fi nevoie de ea, o va elimina ca pe toate celelalte resturi nefolositoare organismului.

 Norton prezintă, după cum se poate observa până acum, foarte multe descoperiri care fac posibilă nu doar salvarea de vieți omenești, ci și realizarea unor adevărate capodopere cinematografice: în ”Acea strălucire nesănătoasă’’ este prezentată în detaliu metoda de tratament a depresiei cronice înainte de 1980. Pacienții erau ”vindecați’’ prin șocuri electrice care acționau pe creier, carbonizând sistematic neuroni și sinapse până când pacienții ajungeau legume deshidratate și ”fericite”. Această metodă ”inovativă’’ de tratament îi este aplicată Sarei Goldfab din filmul nominalizat la Oscar: ”Requiem for a dream”. Devenită dependentă de antidepresive, acestea nu își mai fac efectul, lucru care i-a determinat pe psihiatrii Sarei să îi aplice ”terapia electroconvulsivă’’ – un nume pompos pentru unul dintre cele mai mari malpraxis-uri din medicina modernă. Tot în acest capitol, Norton prezintă într-un mod ușor relatat teoriei conspirației, cum CIA a investit mulți bani în încercarea de a ”reprograma’’ creierul uman. Această reprogramare consta în tratarea pacienților cu un cocktail de sesiuni de terapie electroconvulsivă și supradoze de LSD, dar și mesaje subliminale menite să distrugă complet personalitatea indivizilor; zis și făcut: creierul nefericiților cobai a fost mai mult formatat decât reprogramat, deoarece nu mai rămăsese nimic din personalitatea acestora.

 Creierul uman prezintă din punct de vedere funcțional trei tipuri de arii: senzitive, care primesc informații din organism și din mediul exterior prin organele de simț; motorii care trimit comenzi efectorilor somatici și vegetativi, realizând ceea ce a fost comandat și de asociație, care fac legătura între cele două și sunt în mare substratul pe baza căruia se realizează personalitatea și trăsăturile de comportament ale unui individ – adică aproximativ tot ce ține de psihic. Cocktail-ul mai sus menționat le afectează în cea mai mare măsură pe cele de asociație, distrugând neuroni și sinapse din cadrul acestora, dar și legături senzitivo-asociative sau asociativo-motorii. Vertebratele prezintă și conexiuni care nu au arii de asociație, adică prezintă doar conexiuni directe senzitiv-motor. Foarte multe specii din regnul animal își datorează supraviețuirea datorită acestor tipuri de conexiuni în principal pentru că sunt mult mai rapide: neexistând o arie de asociație, informația nu mai este procesată înaintea trimiterii unui răspuns, acesta fiind instant – lucru care le permite animalelor să reacționeze rapid atunci când este detectat pericolul. Acest tip de conexiune se numește reflex – și cam asta a mai rămas din pacienții nenorociți de CIA: reflexe…

 Ca încheiere, am să vă spun câte ceva despre cancer și despre cum este acesta cauzat de razele X prezentate de Norton în capitolul cu același nume:

 Când vorbim despre cancer, trebuie să vorbim în primul rând despre modificări biochimice la nivel nuclear în celulele organismului uman. ADN-ul este forma sub care de stochează informația genetica: el conține baze azotate, radicali de acid fosforic și pentoze policondensate împreună. În funcție de ordinea legăturii, dar și de numărul acestor părți componente, se formează prin interpretarea biochimică a informației transmise toate celulele din corpul uman.

 Deoarece ADN-ul este o moleculă imensă comparativ cu cea a apei (comparația este simplă: apa are 3 atomi în moleculă – doi de Hidrogen și unul de Oxigen. ADN-ul are aproximativ 204 bilioane de atomi în molecula sa) el poate fi modificat chimic foarte ușor prin acțiunea altor substanțe sau factori. Din acestă cauză, ADN-ul este conținut în nucleul celulelor, unde este relativ izolat și teoretic protejat de orice sau oricine l-ar putea afecta. În momentul în care printr-un mod sau altul, ADN-ul suferă o alterare (denumită mutație), organismul începe să producă celule modificate, care nu mai corespund cu structura corectă, ci care corespund cu noua structură alterată. În funcție de cât de mare a fost modificarea, celulele sunt sau pot deveni canceroase, deoarece organismul uman nu le mai recunoaște ca fiind autentice, el începe să le atace.

 Razele X descrise de Norton pot fi oprite complet doar de Plumb, un metal foarte dens cu proprietăți specifice, care nu se găsește și nu are ce căuta în organismul uman. Pentru razele X, țesuturile și membranele celulare/nucleare din celule sunt ca o peliculă de praf. Doar țesuturile mai dense cum este cel osos pot opri, dar doar parțial, trecerea acestor raze. Revenind la ADN, imaginați-vă cât de mult poate acesta să fie modificat la nivelul celor 204 bilioane de atomi din cadrul moleculei sale de către razele X! Acesta a fost o explicație simplificată a procesului de apariție a cancerului datorită radiațiilor.

 În speranța că după această lectură sunteți puțin mai mult pasionați de felul în care corpul uman funcționează și că veți dori și voi să citiți ”OCHI HOLBAȚI ȘI PĂR VÂLVOI’’ dacă nu ați făcut-o deja, vă urez tuturor ceea ce a urat subtil și Trevor Norton cititorilor săi: ”NU ÎNCERCAȚI ASTA ACASĂ!!!’’.

surse:

Trevor Norton, Ochi holbați și păr vâlvoi, trad. Bogdan Perdivară, Editura Trei, București, 2011

poza reprezentativă: wikimedia.org – radiografia lui Werner Frossmann

următoarele: edituratrei.ro; amazon.com; slideplayer.com; commons.wikimedia.org; medclub.org.md.