Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu, este relatarea fidelă a perioadei în care autorul, impreună cu Andrei Pleșu și nu doar, este sub tutelajul marelui filosof și înțelept, Constantin Noica. Perioada (cuprinsă între 1977 și 1981) semnifică pentru cei doi cel puțin, o perioadă de formare culturală și deopotrivă spirituală, esențială în destinul lor. Autorul, prin titlul secund al cărții, “Un model paideic în cultura umanistă” (paideia fiind o noțiune educativă apărută în Grecia antică, având ca deviză cultivarea intelectului și spiritului prin știintă și filosofie) abordează în schimb, o perspectivă care dorește să sustragă particularitațile experienței trăite, precum și personalitățile angajate în această experiență, creând astfel un tipar pentru o inițiere spirituală exemplară.
Constantin Noica înființează în anii ’70 școala de la Păltiniș, după 10 ani de domiciliu obligatoriu la Câmpulung și 6 ani de recluziune. Experiențe pe care Noica a știut să le convertească în energie constructivă, nicidecum să ajungă să lucreze în defavoarea lui. În 1977, Gabriel Liiceanu ajunge la Păltiniș pentru a-și începe călătoria spiritual-culturală sub atenția pedagogiei formative a lui Noica. Abordând postura de “antrenor cultural”, Noica se pretează poziției într-un mod superior, focalizându-și resursele asupra stilului individual al discipolilor, încercând să limiteze la maximum alterarea formării de pe făgașul natural.
Astfel, școala de la Păltiniș își începe programul de îndrumare și “antrenorat”. De-a lungul celor patru ani, Noica studiază cu discipolii săi textele fundamentale ale filosofiei, punând accent pe scrierile elene si cele germane clasice cum ar fi Kant, Hegel, Platon, Aristotel, Plotin, Heidegger. De asemenea, sunt purtate și discuții filosofice libere pe teme abordate de pildă de Foucault, Goethe, Leibniz, Jaspers. De la sine înteles că aceștia reprezintă o mică parte din repertoriul cultural pe care aveau să îl studieze de-a lungul celor patru ani, de altfel exersând și cumpănite escapade in sfera artelor, teologiei, logicii, multiplelor ramificații ale istoriei. Programul cuprindea zilnic minim două plimbări, deseori de tipul “turului Păltinișului” care țineau aproximativ o oră. Plimbările derivau dintr-un principiu disciplinar practicat de Noica, din care reieșea că activitatea intelectuală si spirituală este in strânsă uniune cu cea fizică astfel, luând mișcarea ca un imperativ pentru optima funcționare a gândirii. Un alt aport facil din partea lui Noica în rolul maestrului a fost înțelepciunea de care el a dat dovadă și pe care a avut benevolența de a o impărtăși. O înțelepciune in formele ei ultime dacă s-ar putea spune, tratată cu meticulozitate, strânsă de-a lungul unei vieți îndelungate și sinuoase, gestionată cu un extraordinar simț de autodisciplină și înclinație pentru depășirea sinelui. Astfel, urmărindu-și unul din marile obiective, Noica reușește să devină un veridic “antrenor cultural” care avea să își lase amprenta esențială asupra discipolilor săi și asupra culturii române.
Lucrarea se finalizează cu capitolul “Adaos la o biografie” apărut inițial în 1996. În acest capitol, Liiceanu relatează partea de sfârșit a acestei experiențe culturale și spirituale a celor patru ani. Capitolul se face remarcat, deoarece cuprinde scenariul ultimelor zile de viață ale lui Noica prin varii trimiteri subtile și perspective filosofice. Amintește de o anecdotă povestită de Noica despre un individ care în timpul somnului este trezit de un zgomot de ronțăit, aflând în final ca îl ”rodea” conștiința, aceasta fiind o paralelă la cazul lui Noica în care este trezit de impresia unui zgomot de șoarece în timpul nopții, și vrând să aprindă lumina, acesta se împiedică de covor și își fracturează șoldul. Astfel, șoarecele ”care venea să încheie un destin” capătă un rol simbolic, de altfel ușor ironic deoarece Noica risca să intre în spațiul propriei poante. Liiceanu mărturisește dragostea curată pe care o poartă pentru maestrul lui, și grija acordată la nevoie, în spital. Pe de altă parte, recunoaște o oarecare incapacitate de a reacționa în manieră dramatică, fiind angajat în necesitățile situaționale și preocupat de a se îngriji de Noica pe patul de spital, ceea ce pe moment ajunge să constituie un moment de tărie utilă. A doua zi, ajuns la Păltiniș după decesul maestrului, resimte adevarata amploare a celor întamplate, nemaivăzând firescul si “logica” survenirii morții, ceea ce îl rănește până la lacrimi. Liiceanu pune in evidență în aceste ultime pagini durerea imuabilă pierderii unei persoane iubite, imanentă în rădăcinile ființei și impregnată de egocentrismul necondiționat al firii umane.
Scris de Robert Cringus (invitat)
Sursă fotografii:
