În zăduful marelui Petersburg, într-o cămăruță stăpânită de sărăcie și la fel de neaerisită precum atmosfera de iulie a orașului, ia naștere o idee ce are să fie pe cât de necruțătoare, pe atât de plină de înflăcărare pentru Rodia Romanovici Raskolnikov. Fostul student al Facultății de Drept este cel prin persoana căruia autorul rus reușește să reflecteze în privința unor subiecte precum egalitatea dintre oameni, conceptul de socialism și sentimente profunde, precum cel de vinovăție.
Crima, în ansamblul ei, este un lucru condamnabil, lipsit de moralitate. Nu și cea pe care se decide să o înfăptuiască Raskolnikov, căci ideea care îl îndeamnă să săvârșească acest act permite ca ea, crima, să fie privită dintr-o cu totul altă perspectivă. Aceasta este expusă în articolul „Despre crimă…” din „Revista pentru știință și artă”, unde tânărul își exprimă punctul de vedere, lucru ce va avea să reprezinte, ulterior, un indiciu în demascarea faptei sale.
Lumea, în viziunea personajului dostoievskian, este împărțită în două categorii de oameni: „oameni de rând” și „oameni excepționali”. Cei din urmă le sunt superiori oamenilor de rând, pe care Raskolnikov îi privește ca pe o mare masă a cărei existență constă în supunerea totală în fața legilor și normelor sociale. Oamenii excepționali, dimpotrivă, sunt îndreptățiți să încalce legile stabilite de societate. De asemenea, ei pot să săvârșească crime, atât timp cât astfel de acțiuni sunt singurele lucruri prin care poate fi pusă în practică o idee ale cărei consecințe pot reprezenta un bine pentru viitorul lor, dar și pentru cel al întregii omeniri: „După părerea mea, dacă invențiile lui Kepler și Newton, din oarecare împrejurări, n-ar fi putut fi cunoscute decât prin sacrificiul a zece, a o sută, sau chiar a unui număr mai mare de vieți omenești care ar fi fost piedică acestor descoperiri, Newton ar fi avut dreptul – mai mult chiar, datoria! –, să înlăture pe acești zece sau o sută de oameni pentru ca descoperirile sale să fie cunoscute lumii întregi. Asta nu înseamnă că Newton ar fi avut dreptul să asasineze pe cine-i ieșea înainte sau să comită în fiecare zi un furt.” (pag. 295).
O justificare pentru distincția făcută de personaj este aceea că natura însăși împarte oamenii într-o categorie inferioară și una superioară. Oamenilor inferiori le este atribuit un singur rol al existenței – de a da naștere unor ființe asemănătoare lor. Cei superiori sunt înzestrați cu capacitatea de a veni cu gânduri și idei noi în sfera lor de activitate. Apariția lor este un lucru rarisim – „În general, se naște un număr foarte mic de oameni cu idei noi, sau chiar numai în stare să spună că ceva e nou.” (pag. 298) – și este posibilă după un număr mare de încrucișări, care țin de o anumită lege a naturii.
Pe lângă această clasificare a oamenilor, Raskolnikov remarcă comportamentul specific oamenilor excepționali la toți legiuitorii și conducătorii de state din istoria omenirii, amintind de personalități precum Lycurg, Solon, Mahomed și Napoleon, care au comis, la rândul lor, crime. „…că toți, fără excepție, au fost criminali, căci, dând legi noi, au violat prin acestea pe cele vechi, ținute cu strictețe de societate și primite de la strămoși. Desigur că nu se dădeau înapoi nici de la vărsări de sânge – de multe ori al unor persoane nevinovate care luptau cu vitejie pentru apărarea legilor vechi – dacă asta le putea fi de folos cauzei lor.” (pag. 295) Raskolnikov vorbește și despre faptul că deși conducătorii de state au fost niște criminali, tot ei s-au bucurat de prețuirea oamenilor de rând, a mulțimii, care le-a amintit numele și a ridicat statui în cinstea lor. „…mulțimea nu le-a dat aproape niciodată acest drept [dreptul la crimă], îi decapitează și îi spânzură (mai mult sau mai puțin). Prin faptul acesta își îndeplinește, cu multă dreptate, menirea ei conservatoare; urmarea acestui fapt este că în generațiile viitoare tot aceeași mulțime venerează pe cei executați și le ridică monumente (mai mult sau mai puțin).”.
Viața oamenilor de rând este atribuită prezentului, iar cea a oamenilor excepționali, posesori ai ideilor, este asociată cu viitorul: „Prima grupă stăpânește întotdeauna prezentul, cea de-a doua – viitorul. Una menține omenirea și o mărește numericește, cealaltă o pune în mișcare și o duce la țintă. Și una și alta au exact la fel dreptul de existență...” (pag. 296).
Convingerile legate de cele două tipuri de oameni, precum și situația materială deloc îndestulătoare, duc la omorul unei bătrâne cămătărese și a surorii sale. Reflecția personajului asupra actului săvârșit și vina pe care o poartă instalează o nebunie vremelnică în mintea acestuia. Aspirația de a fi un Napoleon i-a insuflat îndrăzneala necesară pentru a îndeplini un astfel de gest. „…puterea se cuvine numai aceluia care îndrăznește să se plece și s-o ridice. Totul se rezumă la asta: trebuie să îndrăznești!” (pag. 465). În încercarea de a își închipui cum ar fi reacționat împăratul francez în locul său, ajunge la concluzia că ar fi procedat la fel: „…mi-am pus într-o zi întrebarea: dacă Napoleon, de pildă, ar fi fost în locul meu și n-ar fi avut ca să-și înceapă cariera nici Toulonul, nici Egiptul, nici trecerea peste St. Bernard, dacă în locul acestor fapte strălucite s-ar fi găsit în fața unei crime pe care ar fi trebuit s-o săvârșească pentru a-și asigura viitorul, s-ar fi dat înapoi la gândul de a ucide o bătrână pentru a-i fura trei mii de ruble? Și-ar fi zis că o asemenea faptă e prea mârșavă și prea… criminală? […] în cele din urmă, nu numai că nu s-ar fi dat înapoi, dar că nici nu i-ar fi trecut prin gând că fapta nu-i frumoasă! Neavând altă ieșire, nu s-ar fi gândit mult, ar fi mers de-a dreptul la țintă, fără nici o mustrare de cuget. Din clipa aceea nu m-am mai dat nici eu înapoi… Am omorât-o… după pilda unui om mare ca Napoleon!” (pp. 467-468). Stăpânit de friguri și de o tulburare patologică, Raskolnikov suferă în urma faptei sale, care îi este reamintită de alte personaje, mai cu seamă de Porfir Petrovici. Prin intermediul acestuia, Dostoievski analizează o psihologie a criminalului, întâlnită și în „Frații Karamazov”.
Suferința lui Raskolnikov nu este cauzată, însă, de actul crimei, ci de amenințarea libertății, care ar fi putut pune capăt dorinței sale de a porni în viață, odată ce și-a urmat ideea până la final. Omorul pe care l-a înfăptuit a fost cel al unei insecte, gândește el: „La urma urmei, Sonia, am ucis o insectă scârboasă, răufăcătoare…” (pag. 469). Cea căreia i se destăinuie Raskolnikov este singura persoană de sex feminin în preajma căreia tânărul nu simte ură și pe care o consideră întruchiparea suferinței umane, întrucât Sonia, fiind lipsită de viciu, se jertfește pentru a își întreține familia și se îndeletnicește cu prostituția. În privirea Soniei personajul vede dragoste și un licăr de speranță, iar dorința care ia naștere în sufletul lui Raskolnikov este aceea de a nu fi părăsit de cea care avea să-i fie alături până la final. „Abia acum am înțeles pentru ce te chemam ieri să mergi cu mine. Ieri, când te-am chemat, nu știam nici eu încotro. Acum văd însă că aveam o singură dorință: să nu mă părăsești.” (pag. 466). La îndemul fetei, Raskolnikov reușește să scape de povara crimei pe care a comis-o, autodenunțându-se. În drumul spre comisariatul de poliție, urmează un alt sfat de-al Soniei, prin care fata îi spunea: „Du-te la răspântie, închină-te înaintea întregului popor, sărută pământul pe care l-ai mânjit cu păcatul tău și strigă tare față de toată lumea: Sunt ucigaș!”. (pag. 585). Datorită Soniei, eroul dostoievskian trăiește momente cu valoare sacrală: lectura minunii învierii lui Lazăr, primirea crucii de chiparos pe care aceasta i-o făgăduise și rugăciunea pe care tot ea l-a rugat să o spună. Crucea de chiparos poate fi cea care stabilește o legătură spirituală cu nenorocita fată, care purta o altă cruce, doar că de aramă. Raskolnikov privește darul fetei ca având o altă simbolistică, făcând o remarcă ironică despre acesta: „E un simbol care arată că m-am hotărât să-mi duc crucea. Ha-ha! Ca și cum abia astăzi începe suferința mea!”. (pag. 582).
Fiind un contemporan al lui Karl Marx, Dostoievski face cunoștință cu conceptul de socialism, vorbind despre acesta în cartea sa „Crimă și Pedeapsă”. Un alt personaj de-al său, Andrei Semeonovici, închipuie o societate viitoare, mai bună decât cea actuală, ce implică înființarea unor comune. „Tocmai ăsta e scopul înființării comunelor; acolo, meseria asta [сea de femeie ușoară] își va schimba cu totul caracterul; ceea ce acum e prost, atunci va fi inteligent; ceea ce în împrejurările de față pare nenatural, la comună va fi foarte natural.” (Pag. 416) Este luată în considerare și capacitatea oamenilor de a fi folositori în activitatea lor comună. „Cumsecade, nobil – astea sunt prostii, cuvinte învechite pe care le neg! Tot ce e folositor omenirii e nobil. Nu cunosc decât „folositor””. (pag. 419) Totodată, pornind de la dragostea pentru aproape, autorul aduce printr-un alt personaj pe nume Piotr Petrovici Lușin o critică la adresa acestui „bine comun”: „De pildă, dacă cineva îmi spune „Iubește-ți aproapele!” și dacă pun povața aceasta în practică, ce o să iasă de aici?… O să-mi tai mantaua în două pentru a o da aproapelui și vom rămâne amândoi pe jumătate goi. Precum spune un proverb rusesc: „Cine gonește după doi iepuri odată nu prinde niciunul!” Știința îmi poruncește să nu mă iubesc decât pe mine însumi, dat fiind că totul în lume e întemeiat pe interesul personal. Dacă te vei iubi pe tine însuți, îți vei face treburile bine și mantaua rămâne întreagă. Economia politică adaugă: cu cât mai multe mantale întregi, cu atât societatea va fi mai trainic întemeiată și mai fericit organizată. Așadar, cu cât voi lucra numai pentru binele meu propriu, cu atât mai mult voi lucra prin forța faptelor pentru binele obștesc – de unde reiese că aproapele va avea ceva mai folositor decât jumătate de manta, și lucrul acesta nu prin dărnicia particulară, ci ca urmare a progresului general.” (Pag. 169).
Cartea se încheie cu pedeapsa cu munca silnică în Siberia, chiar dacă sufletește personajul și-a început pedeapsa după ce înfăptuit omorul. Tulburările sale psihice care l-au făcut să pară nebun încetează odată ce Raskolnikov descoperă dragostea – atât pentru femeia care a ales să-l urmeze la închisoare, cât și pentru Dumnezeu, pe care inițial l-a negat. „Aici începe însă o povestire nouă – povestea reînnoirii încete a unui om, a renașterii unei realități cu totul neștiute până atunci.” (pag. 610).
Sursă foto reprezentativă: pavlopoulos.wordpress.com
Sursă foto #1: gramar.ro
Sursă foto #2: ndbooks.com
Sursă foto #3: Annex Galleries
Articol realizat de Acostăchioaei Ana-Maria
