„Frații Karamazov” de Feodor Mihailovici Dostoievski

  Gubernia în care-și duce veacul capul familiei Karamazov, Fiodor Pavlovici, precum și întreaga Rusie descrisă de F. M. Dostoievski în „Frații Karamazov” este una iubitoare de Dumnezeu, cu o credință neîndoielnică, ce nu poate fi zdruncinată de mințile ce gândesc dincolo de dogma creștină, îndeosebi de intelectualii care au studiat fie în Europa, fie în Moscova, și care, odată cu dobândirea cunoașterii, au adoptat și o pregnantă formă de ateism. Totuși, cei din urmă reușesc să-i facă pe credincioșii mai slabi din fire să-și pună semne de întrebare în privința existenței Creatorului și să trăiască momente de „răzvrătire sufletească”. În acest fel, societatea este împărțită în două tipuri de credincioși – cei cu o credință neîndoielnică și cei care se întorc la credință în momentele de cumpănă.

 Printre excepțiile ce se abat de la viața trăită întru credință se numără și „clanul” Karamazovilor, ai cărui membri sunt numiți de către autor „senzuali”, avându-se în vedere predispoziția lor către cele lumești. Lăsându-se inspirat de versurile lui Schiller – „Îngerii de cer au parte./ Viermele de desfătări.”(pag. 142), fratele cel mare, pe nume Dmitri, constată că atât în sufletul său, cât și în cele ale fraților și tatălui său trăiesc viermi care îi împing spre desfrâu. Existența acestui „vierme”, care reprezintă chinul lăuntric al personajelor, poate fi o justificare pentru modul de viață imoral dus de către tată și fiul mai mare, care ajung să cadă în patima beției și să se războiască din cauza unei femei, lucru ce îi aduce unuia moartea, iar altuia – pedeapsa cu închisoarea.

 În totală opoziție cu tatăl și cu fratele său Dmitri este Alexei Karamazov – mezinul, care îmbracă rasa monahală și devine discipol al starețului Zosima. Tânărul de 20 de ani alege să ducă un trai simplu și în conformitate cu învățăturile creștine pe care i le împărtășește starețul. Ivan Karamazov, al doilea născut din familia Karamazov, este cel mai învățat din aceasta și se confruntă cu mai multe probleme existențiale. Deși admite existența lui Dumnezeu, neagă lumea plăsmuită de acesta, deoarece El îngăduie existența răului în creația Sa. „Și acum închipuiește-ți că, în ultimă instanță, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deși știu că există; pur și simplu n-o admit. Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înțelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creație divină, și nici prin gând nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată.” (pag. 299). Având un spirit vizionar, Ivan închipuie armonia universală, capabilă să pună capăt suferințelor și contradicțiilor dintre oameni, precum și crimelor și revoltelor stârnite de acestea. Celor trei frați li se adaugă un al patrulea, Smerdeakov, care este presupusul fiu nelegitim al bătrânului. În acest personaj autorul proiectează propria sa boală, epilepsia, care îi oferă bolnavului avantajul punerii în practică a omorului tatălui său, sub îndrumarea sugestiei făcute de către Ivan, care se poate rezuma la câteva cuvinte: „totul este permis”.

 Deși romanul său descrie în linii mari o poveste de dragoste și un paricid, în multe dintre scenele sale, Dostoievski este în căutarea lui Dumnezeu. Pentru început, își pune întrebări asupra originii ideii de Dumnezeu, care se arată a fi una de natură umană. Acest lucru îl face cu ajutorul fraților Karamazov, pornind de la antagonistul lui Dumnezeu – Diavolul: „– Știi ce cred eu? Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui. – Adică la fel ca pe Dumnezeu…” stăruind apoi asupra ipotezei potrivit căreia omul este cel care l-a creat pe Dumnezeu, amintind de spusele gânditorului Voltaire: „Vezi, dragul meu, în secolul al optsprezecelea, un bătrân învechit în rele a declarat că dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat, s’il n’existait pas Dieu, il faudrait l’inventer. Și, într-adevăr, omul este acela care l-a născocit pe Dumnezeu.” (pag. 298).  Îndoiala asupra existenței Creatorului și punerea existenței sale în seama imaginației omului se manifestă și în mintea primului născut al Karamazovilor: „Ceea ce mă tulbură mai ales și mă pune pe gânduri e Dumnezeu, întrebarea asta mă frământă tot timpul. Și dacă totuși nu există? Dacă e adevărat ce spune Rakitin, că Dumnezeu nu este decât o ficțiune a omenirii? Și atunci, dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că omul e stăpânul pământului, al întregului univers.” (pag. 734).

 Constatarea făcută de către autor prin personajele sale asupra existenței lui Dumnezeu apare sub forma unei griji sau neliniști, pentru că următorul gând este îndreptat spre soarta omului în absența Sa, a zeului la care se închină. Neliniștea lor este rezolvată, însă, printr-o explicație demnă de a fi luată în considerare, care spune că deși oamenii se nasc liberi și pot fi liberi pe tot parcursul vieții, păstrează în ei un sentiment de supunere pe care sunt gata să îl manifeste fie în fața unor oameni pe care-i consideră superiori, fie în fața zeilor. Iar în absența celor din urmă, în fața idolilor. „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică și mai chinuitoare decât aceea de-a afla mai degrabă în fața cui se cuvine să se plece până la pământ. Numai că el vrea să se plece în fața unei forțe indiscutabile, atât de indiscutabile încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-și genunchii în fața ei. Căci, în primul rând, aceste ființe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în fața căruia să se plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalți, în care să creadă lumea întreagă și căruia să i se închine toți, absolut toți. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum și a întregii umanități. Din pricina acestei necesități, oamenii s-au ucis adesea unii pe alții, luptându-se cu săbiile. Și, făurindu-și singuri zei, s-au amenințat unii pe alții: „Lepădați-vă de zeii voștri”, strigau ei, „și veniți de vă închinați celor care se află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai și amar de voi și de zeitățile voastre.” Și așa o să fie până la sfârșitul veacurilor. Chiar și atunci când vor pieri toți zeii de pe fața lumii, oamenii vor continua totuși să îngenuncheze în fața idolilor.” (pag. 324).

 Totuși, se ia în calcul și ipoteza prin care odată ce omenirea va renunța la credința în Dumnezeu, părăsind-o, concepția despre lume se va risipi și ea, precum și noțiunile etice cunoscute de oameni până în acel moment. Noua lume va permite apariția unui om-zeu atotputernic care va învinge natura și care, fiind conștient de durata scurtă a vieții sale, nu va avea timp să cârtească împotriva celor deopotrivă lui, ajungând să-și iubească semenii fără a aștepta vreo răsplată din ceruri, așa cum face omul care tinde spre mântuire. Tot el, omul, este însă un „nătărău patentat”, după cum spune autorul, drept pentru care acel moment este posibil să aibă loc peste o mie de ani sau să nu aibă loc nicicând, credința în Dumnezeu rămânând un colac de salvare pentru existența sa.

 Finalul căutării pe care Dostoievski o întreprinde în acest roman poate fi exprimat printr-o frază filosofică ce îi aparține lui Descartes: „Cogito ergo sum” – „Cuget, deci exist”, reușind să reflecteze prin ea asupra existenței omului, pe care acesta este în stare să o realizeze prin actul gândirii, lucru ce nu poate fi aplicat în cazul divinității, neputându-i, așadar, dovedi existența. „Je pense, donc je suis, e tot ce pot să-ți spun cu certitudine; restul – adică ceea ce se află în jur, toate lumile astea, Dumnezeu și chiar Satana însăși – n-are o existență dovedită, nu se știe dacă există în sine sau nu este decât o creație a spiritului meu, o desfășurare consecventă a eului meu, care dăinuiește din propriile-i forțe dinainte de începutul vremurilor…” (pag. 795).

Sursă foto reprezentativă: Homo Literatus

Sursă poza #1: BOOKiseala

Sursă poza #2: Altfel.md

Articol realizat de Acostăchioaei Ana-Maria


2 gânduri despre “„Frații Karamazov” de Feodor Mihailovici Dostoievski

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.