‚‚Îl vom unge cu mir, îi vom pune în jurul gâtului o ghirlandă de lână și îl vom expedia în alt oraș’’, așa se procedează în statul ideal al lui Platon cu poetul primejdios (p. 18). Platon observă că artele au atins perfecțiunea în timpul decadenței statului atenian. La fel, Jakob Burckhardt în ‚‚Civilizația Renașterii’’ remarca avântul creator din orașele-state italiene sfâșiate de despotism, vrajbă și anarhie.
Să fie avântul artei un simptom al decadenței, al dezorganizării, al erupției unor pasiuni, unor forțe de neorganizat decât prin plăsmuirile artei? Lumea autonomă a artei, pasiunile, energia consumată pentru ea, pare să înlocuiască mistuirea pentru organizarea unui stat dominat de haos sau dăruirea către o religie decadentă. Așa a socotit Nietzsche apariția muzicii baroce și clasice odată cu decăderea creștinismului.
Dar arta pare că și-a pierdut tăișul, nu mai este cea de care Platon se temea, arta poetului îmbătat de nebunia divină, ce poate fi transformat de lucrurile închipuite, lucruri închipuite de poet ce-i transformă(în rău) și pe ceilalți din cetate (pp. 17-22).
Odată cu extinderea receptării artei prin producție și difuzare la scară largă, mijlocită prin expoziții, înregistrări, reproduceri, albume și cărți, s-a depășit teama sacră de nebunia divină a poetului.
Vremea lui Platon a trecut, este vremea lui Jakob Burckhardt cu răul provocat în istorie de mediocritatea ca forță infernală în istorie (pp. 19, 22).
Suntem pasionați de artă dar receptarea ei nu mai este la fel de zguduitoare, de profundă. Receptarea este facilă, astfel apărând în romantism termenul de interesant ca evaluare curentă pentru artă.
Interesant
‚‚- Cum e cartea?
– Interesantă!
– Cum e muzica?
– Abia mi-a trezit interesul!
…’’
Cuvântul interesant a apărut în epoca romantică, desemnând ceea ce ne suscită atenția printr-o calitate, luăm act de ea, apoi o uităm, căci ceea ce este interesant nu este durabil (p. 25). Arta modernă stridentă precum cea a pictorilor Fovi sau marionetele din Ubu Roi șochează, devenind o minunată superfluitate.
Arta pentru artă, arta angajată
În arta pentru artă fantezia produce o infinitate de forme (Hegel). Arta devine artă pentru artă, artă pură, însă nu mai este periculoasă ca în vremea lui Platon, arta și-a trăit vremea, ea nu mai este serioasă și aceasta este ultima ei strălucire(Hegel) (pp. 23, 26-28). Această strălucire este un joc gratuit proliferând forme cât mai fanteziste fără a crea o tradiție, fiind o anarhie perpetuă a fanteziei plăsmuitoare de forme interesante.
Astfel la Manet, Mallarme, Joyce sau Stravinsky transformările artistice se bazează pe rupturi, pe triumfuri ale rupturii, pe disocieri de obiceiurile noastre perceptuale. T.S. Eliot declara că și-a petrecut viața făcând disociații, iar Rimbaud că poetul modern este într-o organizată dereglare a simțurilor.
Triumful rupturii, al disocierii a dus la arta experimentală fiind straniu că experimentul ce ține de știință s-a mutat în atelierul artistului, acesta încercând să imite știința, nu numai în acest caz, dar și în acela al neimplicării vitale a privitorului (pp. 32-34).
Reversul artei libere, detașate de viață este arta angajată, dar angajarea rămâne limitată, căci cine ar putea să se angajeze cu totul într-o tragedie? Edgar Wind spune că, dacă ar fi experiat pe măsura intensității unor picturi apocaliptice, ar fi trebuit să-și iasă din minți. Dar de fapt erau niște picturi mediocre, uitate azi, iar intensitatea era o iluzie pentru a angaja privitorul.
Dar există totuși o forță zdrobitoare a artei căreia nu trebuie să i te supui, precum cea la Wagner sau Rilke. Nu doar simțirea hedonistă a receptării artei, nici arta pentru artă nu contează fără implicațiile ei (pp. 38, 40-42, 44).
Capodoperele au fost didactice, dar artei contemporane îi lipsește didacticismul, fantezia fără limite depărtându-se de învățătură. Rari mai sunt artiștii mari precum Klee care studiază microscopic secțiuni de plante, țesuturi, pasionat fiind și de fosile, cunoașterea lor văzându-se în desenele sale fantastice, el de altfel scuzându-se că microscopia și paleontologia îi pun în mișcare imaginația artistică (p. 70).
Arta și mecanizarea ei
Mecanizarea a alimentat anarhizarea artei. ‚‚Manufactura’’ era oricum vulgară după Ruskin, iar sculptura modernă, utilizând dispozitive mecanice, ștergea impresia de viață și de căldură. Sculptura modernă sau arhitectura scad calitativ, dacă mașina își impune propriile caracteristici peste stilul artistic: rame de ferestre prefabricate producând o monotonie în construcții, chiar în construcțiile convenționale este abandonată arhitectura lor caracteristicilor mecanizării (pp. 80-81). Însă arta a știut să folosească și artistic mașina și mașinăriile(vezi ‚‚Arta și noile tehnologii’’).
Muzeul exprimat pe hârtie este albumul de artă, efect al mecanizării difuzării artei, iar ochiul nostru ni s-a obișnuit să se orienteze spre acele caracteristici ale picturii sau sculpturii, pe care fotografiile le scot în evidență și ni le pun în muzeele de hârtie sub ochi. Așa că în fața tabloului din muzeul tradițional, vom privi din prisma imaginilor din muzeul de hârtie. Sau din muzeul virtual ca să-l continuăm pe Wind.
Problema rămâne oricum căci pentru a avea experiența artei apelăm mai mult la mijloacele de difuzare, care capătă întâietate în fața experienței picturii, sculpturii sau muzicii pe viu.
Un artist precum Douanier Rousseau are efecte de culoare simple și schematice, ce se pot simula ușor prin culorile tiparului, în timp ce un Tițian este rupt de această adaptare (pp. 86-88).
Dar nu trebuie blamată tehnologia în ce privește transformarea artei. Cei care au construit catedralele gotice au folosit tehnica timpului supunându-o ingeniozității de constructori și de matematicieni. Și muzica lui Mozart a fost difuzată prin tipărire, deși simfoniile lui nu se reduc la replicile date de magnetofon sau de alt dispozitiv (pp. 91-93).
Voința artistică a comanditarului și artistul lăsat de capul lui
Voința lui Clement al VIII-lea ca presiune asupra lui Michelangelo s-a transformat în artă, dar a fost nevoie de firea puternică a artistului ca să se transforme în act artistic. La fel și Mantegna sau Tițian au profitat artistic de pe urma voinței comanditarilor. Azi este anarhie și pentru că un comanditar n-are voință să-l determine pe artist, ci-l lasă sa facă după capul lui. Un motiv în plus fiind că în Renaștere arta era indispensabilă ca hrana zilnică, de aici implicarea comanditarilor.
Chiar și statul comanditar este timid. De exemplu, sculptorii, arhitecții, pictorii nu au colaborat pentru clădirea UNESCO din Paris, deși în grupul de artiști erau un Picasso sau un Miro. Astfel a-l lăsa pe artist de capul lui este obișnuința contemporană, încât în această clădire artele rătăcesc, derutate și lipsite de coeziune (pp. 100-103).
Arta anarhică și lipsa excepționalului
Expresionismul abstract este o abandonare excesivă a artistului pe propria seamă. La fel monologul interior ce pare să se abandoneze imediatității, de fapt uită că ce pare cel mai concret este cel mai abstract. Exprimarea cea mai intimă este ca o suspendare a voinței, aducând la stări de disociere mentală pentru a permite invazia inconștientului și exprimarea lui, o exprimare a unei experiențe iraționale, ce inundă mentalul (pp. 103, 106).
Iar după plăsmuirea operei, în antecamera unde ar fi trebuit să fie comanditarul ridicând exigențe artistului, rămân întrebările tehnice să umple acest gol, întrebări despre cât de bine va fi imprimată, reprodusă, distribuită plăsmuirea artistică. Și totul continuă într-un spectacol efemer și interesant cu o anarhică proliferare a formelor artistice, desfășurată într-o societate de o neutralitate binevoitoare, în care orice excepție se topește în multiplicarea ei tehnică (pp. 106, 108-109).
articol de Cătălin Spătaru
Sursă trimiteri:
Edgar Wind, Artă și anarhie. Conferințele Reith revăzute și adăugite, trad. Cristina Anastasiu-Condiescu, Editura Meridiane, București, 1979
surse poze:
okazii.ro; amazon.com; wikimedia.org; goodreads.com
