Perspectiva biologică reprezintă prima încercare de înțelegere și de explicare a modalității prin care se formează personalitatea umană. Scopul acestei perspective constă în identificarea diferențelor de reacție ale indivizilor umani, în momentul în care se află în diverse contexte situaționale. Acest lucru se realiza prin diferențierea tiparelor de comportament sau de răspuns ca reacție la contactul cu un stimul aflat în mediul extern (Engler, 2014). În viziunea lui Eysenck (1982), diferențele umane individuale sunt determinare de dispozițiile personalității, adică de trăsături. Pe parcursul carierei sale, acest psiholog a realizat o serie de studii ale căror rezultate au condus la concluzia că factorii ereditari constituie fundamentul trăsăturilor de personalitate.
Trăsăturile de personalitate interacționează cu diverse contexte situaționale, ceea ce produce manifestarea stărilor (condiții interne trecătoare). Acestea din urmă, alături de trăsăturile de personalitate, pot fi utilizate sub formă de variabile în vederea explicării diferențelor dintre comportamentele indivizilor umani. Totuși, relația dintre stări, trăsături și comportamente este indirectă, fiind caracterizată de multitudinea de posibilități prin care se pot manifesta și prin care pot „modela” (Eysenck) un om. Canter (1973) afirmă faptul că ereditatea influențează în mod direct modalitatea de dezvoltare a unei trăsături de personalitate. De asemenea, aceasta afirmă că alegerea de către individ a factorilor operanți are un efect semnificativ vederea similitudinilor sau a diferențelor interpersonale.
Corr & Matthews (2009) indică existența unor concepte majore ale perspectivei biologice: temperamentul, evoluția, adaptarea și ereditatea. Cei doi autori indică faptul că există diferențe la nivelul de activitate electrică a undelor cerebrale, a nivelurilor hormonale sau a ritmului cardiac între indivizii umani. În acest sens, diferențele existente la nivel biologic constituie fundamentul diferențelor comportamentale dintre indivizii umani. Factorii biologici interacționează și creează personalitatea umană.
Teoria trăsăturilor biologice ale personalității
Teoria structurală a personalității, propusă de Eysenck, beneficia la început de două dimensiuni fundamentale: dimensiunea nevrotică și dimensiunea extraversiune-introversiune. În urma unor cercetări ulterioare, psihologul englez a adăugat cea de-a treia dimensiune: cea psihotică. În această teorie există o ierarhie a unităților elementare de personalitate la baza căreia se află răspunsurile specifice ale individului uman (comportamentele observabile), fiind urmată de răspunsurile comportamentale (clusterele răspunsurilor specifice de comportament), de trăsăturile de personalitate (clusterele răspunsurilor asociate) și de o „supertrăsătură” (dimensiunea generalizată a trăsăturilor ierarhice) (Engler, 2014).
Extraversiunea reprezintă tendința individului uman de a se orienta spre medii și activități sociale, în timp ce introversiunea constituie tendința de introspecție și de distanțare în fața contextelor situaționale sociale (Burger, 2019). Referitor la nevrotism, acesta este definit ca „anxietatea și instabilitatea emoțională a unei persoane. Această trăsătură de personalitate nu are în sine caracter patologic. Ea este terenul pe care se poate clădi o nevroză, dar aceasta nu este ineluctabilă.” (Sillamy, 2000, p. 211). Indivizii care înregistrează un nivel crescut al nevrotismului dispun de o predispoziție orientată spre a răspunde afectiv la contactul cu factorii din mediul extern, dar și la contactul cu frustrări minore, ceea ce determină necesitatea acestora de a beneficia de un timp îndelungat în vederea recuperării stării de echilibru psihic și emoțional (Burger, 2019).
Conform lui Engler (2014), studiile realizate de Eysenck în anul 1957 au condus la concluzia că extraversiunea și introversiunea sunt determinate de nivelele de inhibiție și de excitare ale sistemului nervos central. Psihologul englez considera că un nivel scăzut de excitare și un nivel crescut de inhibiție determină apariția extraversiunii, iar un nivel crescut de excitare și unul scăzut de inhibiție determină apariția introversiunii. În cazul tipului extravertit, procesele de inhibare creează necesitatea de căutare a stimulilor externi care au capacitatea de a învinge pasivitatea. În acest sens, tipul extravertit caută să fie stimulat din exterior și manifestă un nivel crescut de toleranță pentru stimulii externi. Acest lucru se datorează faptului că procesele corticale acționează în vederea inhibării potențialelor creșteri de intensitate ale stimulului respectiv. În cazul introversiunii, nivelul de inhibiție este mult mai scăzut, iar necesitatea retragerii în lumea internă este mult mai crescută. Explicația acestui fenomen constă în faptul că individul are nevoie să evite a fi copleșit de stimulii externi, motiv pentru care tipul introvertit are nevoie de mai puțină stimulare (Ibid.).
Zece ani mai târziu, Eysenck ajunge la concluzia că funcțiile biologice specifice ale organismului uman determină procesele de excitare/inhibare, motiv pentru care un individ devine extravertit sau introvertit în funcție de modul în care sunt stimulate nivelurile corticale, alături de nivelurile de activitate viscerală, dar și de diferențele nivelului de nevrotism. Astfel, sistemul reticular al creierului (RAS) este activat prin stimularea pragurilor de creștere a activității sale și determină dimensiunea extraversiune-introversiune, în timp ce activitatea creierului visceral (VB) determină dimensiunea nevrotismului. Funcția principală a RAS este aceea de stabilizare a stimulării zonelor din creier atunci când individul realizează trecerea de la o stare de somn la o stare de alertă ridicată. Din punct de vedere teoretic, RAS vizează controlul nivelului de excitabilitate din creier, dar și modalitatea de a răspunde la stimulii care acționează asupra sa. Eysenck considera că diferențele existente la nivelul dimensiunilor extraversiune-introversiune și nevrotism sunt cauzate de activitatea creierului visceral (Ibid.). Acesta din urmă se referă la activitatea sistemului limbic și la cea a hipotalamusului. Sistemul limbic constituie centrul cerebral al emoțiilor umane, dar și al memoriei de scurtă durată și a simțului mirosului. Astfel, acest sistem are capacitatea de a reuni aceste trei elemente și de a le activa în mod concomitent, ceea ce duce la posibilitatea ca un individ să-și amintească o experiență și o emoție pe care a resimțit-o în experiența respectivă atunci când percepe un miros anume (Chopra & Tanzi, 2013).
De asemenea, sistemul limbic este responsabil de procesul de memorare-învățare, care este folosit atunci când este necesară o diferențiere a gravității situațiilor în care simțurile identifică o posibilă sursă de pericol. În acest sens, activitatea sistemului limbic permite recunoașterea stimulilor amenințători, iar acest proces este denumit „asociere de tipare” (Jill, 2016). Referitor la hipotalamus, acesta este implicat în cadrul proceselor de motivație și în realizarea comportamentelor de natură afectivă. Toate comportamentele umane sunt influențate de activitatea sistemului limbic și a hipotalamusului, prin intermediul sistemului nervos autonom și involuntar. Așadar, Eysenck consideră că un prag scăzut al activității creierului visceral produce un nivel crescut de nevrotism, dar și o predispoziție spre dezvoltarea nevrozelor (Engler, 2014).
Teoriile evoluționiste ale personalității
Teoriile evoluționiste au ca scop identificarea cauzelor de evoluție a mecanismelor psihice, dar și a noilor particularități de manifestare ale acestora, prin studierea selecției naturale și sexuale. Acestea din urmă sunt considerate ca fiind singurele cadre care pot oferi explicații pentru existența mecanismelor psihice complexe și de adaptare, precum și pentru dificultățile de adaptare ale mecanismelor respective (Tooby & Cosmides, 1992, apud. Figueredo et. al., 2009). În acest sens, înțelegerea mecanismelor psihice se poate realiza prin înțelegerea procesului evolutiv. Așadar, teoriile evoluționiste încearcă să evidențieze funcțiile adaptative de la nivelul diferențelor genetice în variația caracteristicilor de personalitate, precum și particularitățile tuturor mecanismelor care au contribuit la evoluția unui individ uman. De asemenea, aceste teorii au ca scop identificarea modalităților prin care diferențele de mediu afectează un individ, dar și motivele pentru care personalitatea se poate modifica odată cu schimbările de mediu (Ibid.).
Diferențele individuale umane creează diferențe la nivelul eficienței strategiilor adoptate în contextul grupurilor sociale umane (Buss, 1991, 1997; Buss & Greiling, 1999, apud. Ibid.). Fiecare individ uman trebuie să conștientizeze diferențele de personalitate ale membrilor unui grup dacă dorește ca interacțiunea interpersonală să se realizeze în mod eficient. Orice tip de apartenență în cadrul unui grup necesită ocuparea unei poziții ierarhice, iar aceasta din urmă constituie posibilitatea de accesare a (re)surselor de reproducere (alimente, teritoriu, îngrijire medicală sau parteneri de viață). Poziția pe care individul o ocupă în ierarhia grupului (conducător, egal sau subordonat) este asociată cu o serie de comportamente de adaptare pe care specia umană le-a dezvoltat pe parcursul întregii sale istorii. Spre exemplu, bărbații sunt cei care își asumă mai multe riscuri, atunci când sunt observați de alți bărbați cu un statut egal în poziția ierarhică, în ceea ce presupune recuperarea pierderilor de resurse. Totuși, acest lucru nu este valabil și în contextul în care indivizii de sex masculin se simt observați de alți indivizi de același sex, dar aflați pe o poziție ierarhică superioară. Așadar, poziția ierarhică a fost și rămâne în continuare un element esențial în procesul de adaptare al bărbaților, comparativ cu importanța redusă pe care această poziție a avut-o pentru femei (Buss, 2008, apud. Buss, 2011).
Buss & Craik (1980, 1981, apud. Ibid.) afirmă faptul că rezolvarea problemelor asociate cu propria poziție ierarhică dintr-un grup se realizează prin intermediul evaluării trăsăturilor de personalitate a celorlalți membri. De exemplu, în relațiile intragrupale există două tipuri de indivizi umani: dominanți (tind să propună obiective pentru grup și să preia conducerea acestuia) și submisivi (tind să accepte abuzul verbal și să se scuze în mod repetat pentru lucruri minore). Astfel, personalitatea umană este influențată de poziția ierarhică pe care individul a avut-o pe parcursul vieții sale în diverse grupuri: poziția influențează interacțiunea cu cei din jur, dar și interacțiunea cu mediul extern, ceea ce conduce la dezvoltarea personalității în funcție de tipul de interacțiune și de statutul ierarhic. Un individ care este dominant beneficiază de mai multe șanse de obținere a resurselor din partea unui individ submisiv. Trăsăturile de personalitate pot fi utilizate ca factori de predicție în alegerea accederii către un anumit statut ierarhic. De asemenea, dispozițiile personalității oferă informații valoroase despre desfășurarea procesului de ascensiune în ierarhia grupului. Conform lui Gough (1996, apud. Ibid.), capacitatea de statut a individului uman are capacitatea de a prezice care indivizi vor accede către o poziție de superioritate în ierarhie și care dintre aceștia vor decădea.
Text scris de Radu Mihai.
Vă rugăm să citați acest articol în felul următor: Mihai, R. (2019, Iunie 28). O perspectivă biologică asupra dezvoltării personalității umane: teoria trăsăturilor biologice și teoria evoluționistă. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/06/28/o-perspectiva-biologica-asupra-dezvoltarii-personalitatii-umane-teoria-trasaturilor-biologice-si-teoria-evolutionista/
Surse bibliografice:
Burger, J. (2019). Personality. Boston: Wadsworth: Cengage Learning
Buss, M. D. (2011). Personality and the Adaptive Landscape: The Role of Individual Differences in Creating and Solving Social Adaptive Problems. In M. D. Buss, & H. P. Hawley, The Evolution of Personality and Individual Differences (pp. 29 – 57). New York: Oxford University Press, Inc.
Canter, S. (1973). Personality Traits in Twins. In G. Claridge, S. Canter, & W. I. Hume, Personality differences and biological variations: a study of twins (pp. 21 – 51). New York: Pergamom Press Ltd.
Chopra, D., & Tanzi, E. R. (2013). Supercreierul. București: Lifestyle Publishing
Corr, P., & Matthews, G. (2009). The Cambridge Handbook ok Personality Psychology. New York: Cambridge University Press
Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning.
Eysenck, H. J. (1982). A Model for Personality. New York: Springer-Verlag.
Figueredo, J. A., Gladden, P., Vasquez, G., Wolf, A. S., & Jones, N. D. (2009). Evolutionary theories of personality. In P. Corr, & G. Matthews, The Cambridge Handbook of Personality Psychology (pp. 265 – 274). New York: Cambridge Unviersity Press
Jill, D. (2016). Inteligența emoțională. București: Editura Litera.
Sillamy, N. (2000). Dicționar de Psihologie. București: Editura Univers Enciclopedic.
Sursă foto reprezentativă: courses.lumenlearning.com
Sursă foto #1: www.open.edu
