„Privind soarele în față” sau privind moartea în față cu Irvin Yalom

  Pornind de la maxima lui François de la Rochefoucauld – „Soarele și moartea nu pot fi privite în față”, Irvin Yalom își propune să facă posibilă confruntarea cu moartea prin privirea ei în față, căci „A privi moartea în față, cu asistență profesională, nu numai că atenuează groaza, dar face viața mai intensă, mai prețioasă, mai plină de savoare” (p. 222). În acest demers, autorul apelează la numeroase cazuri întâlnite în practica psihoterapeutică, prin exemplificarea cărora încearcă să indice cum se produce rana mortalității, cum poate fi recunoscută anxietatea față de moarte, cum relaționarea contribuie la depășirea terorii morții și cum moartea ajunge să fie conștientizată.

 Rana mortalității apare odată cu conștiința de sine, prin care tot ceea ce este uman realizează că viața sa, odată ce a început, se îndreaptă către o destinație finală care este moartea. „Existența noastră este veșnic umbrită de cunoașterea faptului că vom crește, vom înflori și apoi, inevitabil, vom descrește și vom muri” (p. 9). Această rană este deschisă pe tot parcursul vieții și este însoțită de frica de moarte, pe care omul o trăiește odată ce realizează finitudinea care îi descrie existența. De-a lungul timpului, filosofii au fost preocupați de înlăturarea sau de atenuarea acestei frici, unul dintre ei fiind Epicur, al cărui exemplu este urmat de însuși autorul cărții. Pentru Epicur, frica de moarte este cauza nefericirii oamenilor, iar în vederea înlăturării sale, acesta a elaborat mai multe argumente, dintre care Yalom amintește trei:

  • Mortalitatea sufletului, care spune că sufletul moare odată cu trupul.
  • Nimicnicia absolută a morții, prin care Epicur postulează faptul că moartea nu are o însemnătate pentru noi, pentru că sufletul este muritor și se împrăștie odată cu aceasta – „unde sunt eu, moartea nu este; unde este moartea, nu sunt eu” (p. 69).
  • Argumentul simetriei, care se referă la faptul că ceea ce trăim după moarte este identic cu ceea ce trăim înainte să ne naștem, ambele momente marcând niște stări de nonființă.

 Argumentele lui Epicur, dar și ideile altor filosofi au puterea de a oferi o nouă perspectivă asupra semnificației pe care o poate căpăta viața persoanelor care se confruntă cu anxietatea morții. Având o prezență puternică, anxietatea morții rezultă în urma unor situații de viață precum o boală gravă, moartea unei persoane apropiate sau un pericol ce amenință siguranța unei persoane, cum sunt violul, divorțul etc. Anxietatea față de moarte există într-o formă manifestă, când este ușor de recunoscut, dar și în forma sa mascată, prezentă cel mai adesea în vise, caz în care este nevoie fie de un terapeut, fie de o puternică introspecție pentru a fi depistată: „În vise, moartea apare adesea în forme simbolice. De exemplu, un bărbat de vârstă mijlocie cu probleme gastrice și preocupări ipohondre că ar putea avea cancer la stomac, a visat că se afla într-un avion cu familia lui, călătorind spre o stațiune exotică din Caraibe. În următorul cadru, s-a văzut zăcând la pământ, încovoiat de durere de stomac. S-a trezit și a înțeles instantaneu sensul visului: murise de cancer la stomac și viața continuase fără el” (p. 25).

 Pentru a depăși frica de moarte și pentru a înlătura consecințele distructive pe care aceasta le are asupra modului în care este trăită viața, deseori este nevoie de experiențe pe care Yalom le numește „experiențe revelatoare”. Acestea sunt situații de viață în care are loc confruntarea cu moartea și din care rezultă o transformare. Prin această transformare este conștientizat modul de viață dus până în acel moment de o persoană, iar apoi schimbat, deoarece realizarea neîmplinirilor vieții trăite duce la dorința de a trăi o viață cu sens în timpul rămas până la sosirea morții inevitabile. Factorii principali care duc la o astfel de experiență sunt, pentru Yalom, evenimentele de primă importanță în viață.

 Un exemplu ilustrativ pe care îl oferă este viața personajului principal din romanul lui Tolstoi, „Moartea lui Ivan Ilici”, a cărui experiență revelatoare l-a ajutat să devină conștient de existența sa ca atare, realizând că pe parcursul vieții nu a făcut decât să se abată de la gândul morții prin preocuparea față de prestigiu, bani și aspect exterior. Situația de viață care i-a indicat modul greșit de a trăi a fost tocmai apropierea de moarte, care l-a făcut pe Ivan Ilici să trăiască diferit, cu sens, în timpul care i-a mai rămas.

 Yalom privește evenimentele importante ale vieții ca fiind factori de apariție a experiențelor revelatoare. Astfel, reuniunile școlare, zilele de naștere, aniversările, dispozițiile legate de moștenire sau de alcătuirea unui testament sunt evenimente ce au potențialul de a declanșa o experiență revelatoare pentru persoana care le trăiește. O reuniune școlară care are loc după o lungă perioadă de timp, unde sunt strigați la catalog colegi care au murit, reprezintă un puternic semnal de alarmă pentru o persoană care are o viață cu multe neîmpliniri. Aflată față în față cu propria bătrânețe și apropiere de moarte, aceasta trăiește experiența revelatoare prin care realizează că propria viață trebuie să se schimbe pentru a deveni semnificativă. Autorul consideră de o mare importanță pentru revelarea apropierii morții zilele de naștere, cu precădere zilele de naștere care marchează o vârstă precum cea de 50 de ani, la care apropierea față de momentul morții crește. La o astfel de vârstă, multe persoane realizează un bilanț al propriei vieți, conștientizând că o mare parte din aceasta a fost trăită diferit de felul în care și-ar fi dorit, iar experiența revelatoare a acestui fapt le permite să își schimbe viața. Numeroase experiențe revelatoare sunt determinate de vise, în care persoanele se confruntă cu propria lor mortalitate: „Particip la o reuniune școlară, poate când eram în clasa a șasea. Intru în clădire și văd poza cu toată clasa pusă la intrare. M-am uitat la ea cu mare atenție, pentru mult timp, și am văzut chipurile tuturor colegilor mei, dar al meu lipsea. Nu puteam să mă găsesc” (p. 63) – este un vis care îi prevestește celui care l-a avut propria moarte și care reflectă preocuparea sa pentru apropierea acesteia.

Staring at the Sun: Overcoming the Terror of Death, Jossey-Bass; 1 edition (May 18, 2009)

 Pentru a-i determina pe pacienții săi să depășească frica de moarte, în special când aceasta provine din regretul de a nu-și fi trăit viața deplin, Yalom apelează la filosoful german Friedrich Nietzsche, folosindu-se de ideea „eternei reîntoarceri”, trăirea aceleiași vieți pentru eternitate. „Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteți absolut singuri și v-ar spune: „Această viață pe care o trăiești acum și pe care ai trăit-o până acum, va trebui s-o trăiești încă o dată și încă de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând și fiecare suspin și totul, oricât de mic sau de important în viață se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeași succesiune – chiar și acest păianjen și aceste raze de lună printre copaci, și chiar și acest moment, și chiar și eu. Clepsidra eternă a existenței este răsturnată din nou și din nou, și tu odată cu ea, grăunte de țărână!” Nu v-ați arunca la pământ, și l-ați blastema, scrâșnind din dinți, pe demonul care v-a vorbit așa? Sau v-ați gândit măcar o clipă că i-ați putea răspunde: „Ești un zeu și ceea ce ai spus este divin.” Dacă v-a trecut prin minte acest gând, o să vă transforme sau o să vă distrugă” (p.84). Numită de către autor „terapie existențială prin șoc la scară mai mică”, ideea eternei reîntoarceri are scopul de a impune o evaluare a calității vieții trăite până în momentul actual și o transformare a vieții pe baza acesteia, în vederea unui trai lipsit de regrete pe care apropierea față de moarte să le accentueze. Această idee este strâns legată de responsabilitatea pe care fiecare persoană o are pentru propriile sale fapte și de faptul că schimbarea este rezultatul propriilor acțiuni. „Nici o schimbare pozitivă nu se va produce în viața voastră atâta timp cât vă agățați de gândul că motivul care vă împiedică să trăiți bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasați responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează nedrept – un soț necioplit, un șef pretențios și care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat –, atunci situația voastră va rămâne în impas. Voi și numai voi sunteți responsabili pentru aspectele esențiale care vă marchează viața, și numai voi aveți puterea să le schimbați. Și chiar dacă vă confruntați cu limitări exterioare majore, tot aveți libertatea să alegeți diferite atitudini față de aceste limitări” (p. 85). Yalom recurge și la îndemnul lui Nietzsche – amor fati – croiește-ți o soartă pe care să o iubești.

 Moartea este individuală, fiecare om moare de unul singur, fără a lua cu sine un prieten sau o rudă. Totuși, ceea ce îl poate însoți, fără a fi o ființă vie, sunt faptele bune, așa cum ne spune și piesa medievală intitulată „Fiecare”. Fiecare, atunci când este vizitat de Îngerul Morții și află că a venit momentul călătoriei finale, îl roagă să amâne călătoria „atât de singuratică” pentru a-și găsi un însoțitor. „Toți prietenii și toate cunoștințele refuză; […] Chiar și figurile metaforice (Bunurile lumești, Frumusețea, Puterea, Cunoașterea) îi refuză invitația. În final, atunci când resemnat pornește la drum, el descoperă un companion, Faptele bune, care este disponibil și care acceptă să-l însoțească, chiar și în moarte” (p. 112). Conștientizarea faptului că murim singuri poate fi un lucru dureros și greu de acceptat, însă rămâne la fel de inevitabil precum natura pe care o are moartea. Teroarea trăită de oameni față de acest eveniment final al vieții se poate diminua sau transforma în acceptare sau în motiv pentru a trăi o viață cu sens datorită puternicelor idei care au circulat în domeniul gândirii de-a lungul timpului. Reflecțiile legate de moarte au putere asupra modului de abordare a morții, însă ele se pot dovedi a fi fără ecou atunci când între persoanele care își transmit aceste idei nu există o legătură, o relație interumană. Într-o relație interumană este creat un context intim în care pe lângă idei sunt prezente empatia, dezvăluirea de sine, manifestarea recunoștinței, elemente care contribuie la schimbarea perspectivei față de evenimentul morții. Yalom oferă un exemplu de recunoștință – „vizita de recunoștință”, metodă împrumutată din psihologia pozitivă, care necesită a fi aplicată încă din timpul vieții celui căruia i se adresează. Acest lucru este important, întrucât majoritatea sentimentelor de recunoștință pe care le arată oamenii vis-à-vis de un seamăn sunt dezvăluite postum, fără ca acea persoană să le poată auzi. Astfel, Yalom ne încurajează să facem următorul exercițiu: „Gândiți-vă la cineva care mai este în viață și față de care simțiți o mare recunoștință pe care nu ați exprimat-o însă niciodată. Timp de zece minute scrieți o scrisoare de recunoștință adresată acestei persoane și apoi faceți pereche cu cineva de aici și fiecare va citi scrisoarea sa celuilalt. Ultima etapă este o vizită pe care trebuie să i-o faceți acelei persoane în viitorul apropiat și să-i citiți cu voce tare această scrisoare” (p. 112).

 După ce ilustrează experiențele legate de moarte trăite de pacienții săi, Yalom își descrie propriile experiențe care au vizat evenimentul morții, de la primul contact cu aceasta și până la modul în care a ajuns la împăcarea cu ea. Argumentele lui Epicur ce spun că „Acolo unde este moartea, eu nu mai sunt” și că moartea este o stare de nonființă asemenea perioadei de dinainte de naștere, puterea de transmitere prin reverberație, în cazul autorului activitatea sa de psihoterapeut și de scriitor, precum și legăturile acestuia cu alte persoane, sunt o parte din factorii care au contribuit la împăcarea sa cu moartea. Cartea sa, menită să devină un suport atât pentru persoanele care se confruntă cu „teroarea” morții, dar și pentru psihoterapeuții ai căror pacienți se află în aceeași situație, cuprinde un capitol final dedicat psihoterapeuților. Acesta prezintă repere ce trebuie urmate de psihoterapeuți în relația pe care o au cu pacienții. Yalom evidențiază importanța contextului „aici-și-acum”, pe care ar trebui să se sprijine orice ședință terapeutică și care oferă informații despre felul de a fi sau despre modalitățile de interacțiune ale pacientului. Aici și acum înseamnă a face comentarii despre comportamentul imediat al persoanei, lucru rar întâlnit în situațiile sociale, unde persoanele nu obișnuiesc să își exprime adevăratele gânduri sau emoții. „Aici și acum reprezintă focalizarea atenției asupra a ceea ce se întâmplă între psihoterapeut și pacient în prezentul imediat. Nu înseamnă focalizarea asupra trecutului pacientului (aici-și-acolo), nici asupra vieții din prezent a pacientului, exterioară terapiei (acolo-și-acum) (p.180). Alături de aici-și-acum, Yalom accentuează importanța folosirii dezvăluirii de sine a psihoterapeutului în momente potrivite, care sunt legate de situația prezentă și nu mută accentul de pe experiența pacientului pe cea a psihoterapeutului. De asemenea, visul, pe lângă faptul că oferă informații legate de conflictele pacientului, are rolul de a îndrepta interacțiunea psihoterapeut-pacient spre contextul aici și acum. Yalom îl numește „calea regală” către construirea contextului aici-și-acum. În vise poate fi mascată anxietatea în fața morții, cu precădere în coșmaruri, care îl înspăimântă pe pacient. Totodată, visele pot să vestească și experiențe revelatoare, prin care o persoană își poate recăpăta sensul până atunci neînțeles sau pierdut al vieții trăite. Cele mai productive vise sunt considerate de către autor coșmarurile, visele recurente și visele cu un puternic impact, care rămân întipărite în memoria celui care visează. Dovada eficienței pe care o are „sondarea” inconștientului prin intermediul viselor o reprezintă identificarea anxietății față de moarte la pacienții săi, pornind de la visele avute de către aceștia. Astfel, în încercarea sa de a oferi o carte prin care să ajute la înțelegerea morții și a fricii față de ea, Yalom a apelat la visele pacienților și la visele proprii, pe care le-a folosit ca oglinzi în care se reflectă confruntarea cu acest dat existențial, moartea.

până când piatră peste piatră va sta

și chiar dacă nimeni nu poate auzi

și nimeni nu poate vedea

fiecare suspină încetișor: nu mă uita, nu mă uita. – versuri ce aparțin autorului, care se regăsesc și în romanul său „Plânsul lui Nietzsche”.

Articol realizat de Acostăchioaei Ana-Maria

Surse foto:

Sursă fotografie reprezentativă: https://carturesti.ro/carte/privind-soarele-in-fata-94427

Sursă fotografie #2: proprie

Sursă fotografie #3: https://www.amazon.com/Staring-Sun-Overcoming-Terror-Death-ebook/dp/B001TUYV6O

Sursă fotografie #4: https://photoshd.wordpress.com/category/sun/page/7/


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.