Umbra lui Columbus, umbra originară fără de care umbra scriitorului nu ne-ar fi atras în lumi ale trecuturilor, prin nenumărate cuvinte luând naștere chipuri spectrale, lupte, îndârjiri, reflecții, iubiri, căințe, descoperiri, apropieri de granițele, dincolo de care nici umbre nu mai sunt.
Toate au consistența umbrelor, toate devin umbre, apărând și pierind în oglinda naratorului, umbre invadând mințile cititorilor, intrând și ei în lumea umbrelor, oglindind umbrele înființate de înlănțuirile magice ale cuvintelor, invocații pentru renașterea trecutului, dar neputând fi decât o umbră a trecutului. Înlănțuire magică de cuvinte, stilul lui Carpentier, un stil demn de umbra originară a lui Columbus, fără de care scriitorul cubanez n-ar fi existat, n-ar fi devenit umbră, o umbră chemând altă umbră, mereu, când cartea este citită, umbra lui Carpentier readucând la ființă pe Columbus, însă doar ca umbră, umbra originară.
Umbra originară ajunsă pe malul Cubei de azi, crezând-o un continent, intuind o lume necunoscută, aceea din care se nasc cărți despre ea. Columbus este în fața ultimei confesiuni, confesiunea expiatorie, dar cel care rememorează trecutul umbrit de timp și de uitare, născând alte umbre, cel care readuce la viață ceea ce pierise, cel ce umbrește astfel prezentul cu trecutul reconstruit prin cuvintele născătoare de umbre, acela este Carpentier. Mâna lui este mâna scribului însemnând umbra spiritului pe pământ, în lume.
Așa stă scris în Legenda de Aur, din om se aud: ‚‚trupul, sufletul și umbra’’ (p. 4), laitmotiv strecurat mereu, neexprimat, printre umbrele cuvintelor pe foaia albă. Mâna lui Carpentier cântă la harpă cuvintele învăluindu-le cu sunete auzite, doar când cuvintele înlănțuite ne fac prezente gândurile, faptele lui Cristofor Columbus, dar toate, umbre.
Mâna lui Carpentier rupe vălul prezentului așternut peste trecut, pentru a-l uita, a-l îngropa definitiv, dar nu poate să cheme la viață decât umbre: papi, preoți, judecători, cântându-și fiecare cu mâna propriul rol, propria partitură la harpa propriului suflet. Nu întâmplător, Platon compara sufletul cu o liră, vrând să-i demonstreze nemurirea. Aceste harpe îl judecau pe Columbus, invocau umbrele lăsate de el, umbrele ce l-au întâlnit, l-au apărat, l-au admirat, l-au blamat, l-au condamnat cu secole în urmă, unele știind că vor fi invocate peste veacuri, doar datorită umbrei originare, cea a lui Columbus.
Umbra lui Columbus nu merită sanctificarea, deși sute de milioane de oameni s-au creștinat datorită îndrăznelii lui, urmașii nu-i iartă slăbiciunile, iar scriitorul, ca un secretar, înregistrează eșecul. Umbra însă a lui Columbus, reînvie mereu prin apostolul său Carpentier, pentru a se confesa, arătându-ne măreția și mizeria umană, ridicând velele și îndrăznind dincolo de orizontul cunoscut, ascultând mereu sunetele ivite parcă de dincolo de granița lumii știute: muzică? furtună? pământ? o altă lume? sau doar umbre? Umbre și sunetele propriului suflet căutând o alinare în depărtări.
Cititorule, știi că noi toți putem fi socotiți umbre, privește imaginile celor pieriți din lume, umbre sunt doar, într-o zi va fi la fel cu tine și cu mine. Până atunci grăbește-te, deschide cartea și intră-n lumea umbrelor, pregătindu-te de ziua când vei deveni umbră doar. Alejo Carpentier, Cristofor Columb dar și alții, te așteaptă, să-ți scoți harpa, să atingi paginile cu degetele și privirea, să faci repetiție pentru lumea umbrelor.
articol de Cătălin Spătaru
Sursă:
Alejo Carpentier, Harpa și umbra, trad. Andrei Ionescu, editura Leda/Corint, București, 2006
surse poze: edituracorint.ro; wikipedia.org; ecured.cu
