Factorii implicați în (psiho)patologie
Un factor reprezintă un element structural care se manifestă într-o formă specifică și care interacționează cu alte elemente, determinând modalitatea de apariție și de manifestare a unui anumit fenomen (Neveanu, 1978). Referitor la etiologia psihopatologică, factorii conceptualizați în vederea explicării acesteia sunt următorii (Ciorbea, Enache, & Sălceanu, 2015), (David, 2006):
a) Factorii declanșatori: sunt acei factori care creează simptomele și care sunt necesari pentru manifestarea tabloului clinic. În acest sens, David (2006) afirmă că la nivel psihopatologic există un factor declanșator esențial: dezacordul dintre motivația individului uman și evenimentele pe care le trăiește în prezent;
b) Factorii determinanți: deși sunt considerați ca fiind factori care produc simptomatologia patologiei respective, aceștia se diferențiază de cei declanșatori prin faptul că beneficiază de o relație specifică cu un anumit tablou clinic;
c) Factorii favorizanți: au ca efect amplificarea factorilor menționați anterior;
d) Factorii predispozanți: se referă la factorii personali care preexistă tabloului clinic, dar care conduc la apariția acestuia prin intermediul corelării factorilor de mai sus;
e) Factorii de menținere: reprezintă acei factori care susțin simptomatologia existentă și pot fi reprezentați de oricare dintre factorii declanșatori, determinanți, favorizanți sau predispozanți.
David (2006) atrage atenția asupra faptului că interacțiunea dintre factorii etiologici determină apariția tabloului clinic, însă manifestarea acestuia din urmă nu necesită întotdeauna existența tuturor factorilor.
În cadrul „Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-V)” sunt identificate patru categorii de factori de risc și prognostic, după cum urmează (American Psychiatric Association, 2016):
a) Factorii de mediu: se referă la cultură, tradiții, nivel de educație, climat etc.;
b) Factorii genetici și fiziologici: au în vedere caracteristicile ereditare (genetice) și cele fiziologice specifice unui anumit individ uman;
c) Factorii de temperament: vizează tipologia temperamentală a individului uman;
d) Factorii care modifică evoluția: reprezintă orice tip de variabilă, cu excepția celor menționate anterior, implicată în apariția, dezvoltarea sau menținerea psihopatologiei.
Normalitate și anormalitate în (psiho)patologie
În domeniul psihopatologiei suntem condiționați să utilizăm termenii de sănătate și de boală, însă acest lucru implică o serie de limite (mai ales conceptuale), întrucât sănătatea este legată de conceptul de normalitate, în timp ce boala este legată de conceptul de anormalitate. Din punct de vedere etimologic, termenul de „normal” provine din latinescul „norma”, care înseamnă „unghi drept”, ceea ce se află la mijloc, în timp ce termenul de „anormal” provine din grecescul „omalos” (adică „egal”) cu alăturarea prefixului „a”, însemnând o opunere la regularitate (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011). Astfel, normalitatea este un termen extrem de dificil de conceptualizat și de cuantificat, în special în domeniul psihologiei, unde există o incertitudine semnificativă în lipsa posibilității de definire a normalului (Tudose, 2006).
În acest caz ne vom orienta atenția asupra celor trei perspective referitoare la normalitate: perspectiva cantitativă (statistică), perspectiva socio-culturală și perspectiva psihomedicală (Popa-Velea, 2006):
a) Perspectiva cantitativă (statistică): este considerată ca fiind cea mai riscantă modalitate de determinare a normalității, fiindcă aceasta este caracterizată de distribuția gaussiană (curba lui Gauss) a scorurilor variabilelor testate.
Distribuția gaussiană este considerată ca fiind o distribuție normală și beneficiază de următoarele caracteristici: o jumătate (50%) dintre scorurile distribuției se află în partea inferioară mediei, iar cealaltă jumătate (50%) dintre scoruri se află în partea superioară mediei. De asemenea, media, mediana și modulul sunt egale, iar majoritatea scorurilor se află grupate în jurul mediei. Astfel, între medie și o abatere standard sunt înregistrate 34% dintre scoruri, motiv pentru care între medie + 1 abatere standard și medie – 1 abatere standard se află 68% dintre scoruri. Acest procent de 68% reprezintă normalitatea din distribuția respectivă. Apoi, între medie și două abateri standard sunt înregistrate 47,5% din scoruri, ceea ce înseamnă că între medie + 2 abateri standard și medie – 2 abateri standard se află 95% din scoruri. În final, între medie și trei abateri standard se află 49,5% dintre scoruri, adică între medie + 3 abateri standard și medie – 3 abateri standard se înregistrează 99% din scorurile totale (Sîntion & Călin, 2013).
În acest sens, normalitatea este determinată de scorurile mediei, însă în medie se află 68% din totalul scorurilor, motiv pentru care este dificil de conceptualizat ce anume presupune normalitatea. Spre exemplu, să presupunem că evaluăm nivelul de nevrotism în cazul mai multor persoane prin intermediul aceluiași chestionar și că scorurile cuprinse între 40 și 60 sunt considerate ca făcând parte din medie. Practic, aceste scoruri indică normalitatea. Scorurile mai mici de 40 și cele mai mari de 60 sunt considerate ca fiind anormale (ex. cele mai mici de 40 indică un nivel scăzut de nevrotism, deci o persoană stabilă din punct de vedere emoțional, în timp ce scorurile mai mari de 60 indică un nivel crescut de nevrotism, deci o persoană instabilă din punct de veder eemoțional). Totuși, ce putem spune despre cei care au obținut un nivel normal al nevrotismului? De asemenea, ce anume face diferența dintre un scor de 60 de puncte, care face parte din normalitate, și un scor de 61 de puncte, care este considerat ca fiind un indicator al unui nivel ridicat de nevrotism?
b) Perspectiva socio-culturală: presupune faptul că într-o anumită (sub)cultură un comportament este considerat normal, în timp ce același comportament este considerat ca fiind anormal în altă (sub)cultură. Conform lui Lupu și Zanc (1998, apud. Popa-Velea, Diaconescu, & Cioca, 2006, pg. 25), „apartenența la o cultură furnizează individului cadrele în care operează interpretările cu privire la fenomenele fiziologice, precum și la boală și interpretarea acesteia.”.
c) Perspectiva psihomedicală: vizează modalitatea prin care specificitatea simptomatologică influențează identificarea și tratarea psihopatologiei. Popa-Velea, Diaconescu & Cioca (2006, pg. 26) oferă următorul exemplu: există „(…) șanse mult mai mari ca un pacient agresiv, comparativ cu unul depresiv, să fie considerat drept „anormal” și diagnosticat / tratat ca atare. (…) vigilența „orientată către sine” are șanse mult mai mici de a fi identificată / tratată decât cea orientată în afară, deoarece în timp ce prima variantă poate corespunde unui tip de comportament „asocial”, cea de-a doua corespunde mai degrabă tipului „anti-social”.”.
Referitor la normalitate, cercetările științifice indică faptul că posibilitatea de definire pragmatică a normalității este imposibilă. Normalitatea este legată în mod direct de mediul cultural și de modificările care se produc la nivelul civilizațiilor și istoriei umane (Doron, 2009). Totuși, chiar și în lipsa unei posibilități de delimitare exactă a normalului de anormal, în psihologie este necesară cercetarea normalității în funcție de următoarele necesități (Ionescu, 1995): în vederea asigurării calității vieții, fiind necesară cunoașterea stării de normalitate și sănătate; pentru că există tipuri de sociopatii care se poziționează între normalitate și patologie; pentru cunoașterea nivelului de eficiență în cazul metodelor psihoterapeutice și a substanțelor psihotrope utilizate în terapia psihiatrică; în vederea stabilirii unui criteriu de referință pentru acordarea asistenței sociale/medicale în funcție de capacitatea de lucru și de (in)capacitatea psihică.
În ceea ce privește anormalitatea, aceasta presupune o îndepărtare de la normă, însă nu neapărat într-un mod negativ. Perspectiva antropologică conceptualizează anormalitatea în două categorii: pozitivă (adică acei indivizi excepționali care obțin performanțe deosebite) și negativă (adică acei indivizi care manifestă deficiențe la nivel funcțional, precum și dizarmonie, dezorganizare și destructurare) (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011). Starea de anormalitate presupune o formă de dezechilibru care se manifestă în planuri diferite (individual, interpersonal, social, comportamental etc.), dar care nu poate fi redusă la conceptul de boală (Enăchescu, 2008). În acest sens, anormalitatea nu poate fi identificată cu patologia, ci doar suprapusă cu aceasta. Anormalitatea reprezintă o zonă de trecere între normal și patologic (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011).
Sănătatea și boala în psihologie
Sănătatea umană poate fi definită ca „o stare înscrisă în perimetrul care definește normalitatea existenței individului, semnificând menținerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic și psihic conștient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în sinteza ansamblului, a conformității stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât și în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ și mediul său ambiant concret.” (Ibid., pg. 87 – 88). Altfel spus, sănătatea este o stare de echilibru psihofizic între individul uman și mediul (social, cultural, geografic etc.) în care acesta își desfășoară viața la un moment dat. O altă definiție ne spune că sănătatea constituie „o stare globală (generală) a organismului uman conformă cu menținerea nivelului de funcționare (=viață) al sistemelor sale morfo-funcționale componente în cadrul reprezentat de ansamblul unor parametrii de definiție: somatici (anatomo-fiziologici) și psihologici.” (Iamandescu, 2005, p. 25) sau „o stare de bine fizic, psihic și social” (World Health Organization, apud. David, 2005, pg. 23).
Enăchescu (2008) afirmă că Erich Fromm vedea sănătatea mintală ca fiind dependentă de modalitatea de conceptualizare a naturii umane, deci de condițiile de existență care determină semnificația conceptului respectiv. Autorul român atrage atenția asupra faptului că sănătate mintală este afectată de modalitatea de organizare și de evoluție a societății, ceea ce conduce la ideea că sănătatea mintală este condiționată de necesitatea de adaptare a individului uman la normele impuse de societatea în care trăiește, indiferent natura acestora (socială, culturală, religioasă etc). Normele respective sunt considerate ca făcând parte din „modelul sociocultural” care influențează dezvoltarea umană prin intermediul procesului de modelare a individului, utilizând valori și norme. De asemenea, Otto Klineberg (apud. Ibid.) propune șase criterii de definire pentru starea de sănătate mintală: a) modalitatea în care individul se comportă față de sine însuși, capacitatea acestuia de a-și accesa nivelul de conștiință, nivelul autoacceptării, alături de sensul identității; b) capacitatea de a percepe în mod corect realitatea, fără a o distorsiona; c) capacitatea de adaptare la mediul înconjurător; d) capacitatea de menținere a echilibrului și de unificare a elementelor vieții; e) nivelul de autonomie și independență; f) nivelul de dezvoltare și de realizare de sine;
Referitor la boală, aceasta se definește „ca o serie de modificări biologice și/sau psiho-comportamentale care generează o stare de distres și sau/dizabilitate sau un risc crescut spre distres și/sau dizabilitate.” (American Psychiastric Association, 1994, apud. David, 2005, pg. 23). De asemenea, boala presupune o modalitate de existență a materiei care beneficiază de viață, dar care manifestă tulburări la nivelul unității structurilor organismice, precum și la nivelul relației dintre organism și mediu. În ceea ce privește psihopatologia, aceasta nu este legată doar de elementele biologice ale existenței, dar și de cele sociale și culturale. Boala mintală este determinată de relațiile ineficiente care se dezvoltă între personalitatea individului uman și mediul înconjurător (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011). Astfel că în psihologie conceptul de boală este văzut ca fiind o stare negativă, exprimată prin intermediul sentimentelor de suferință și de slăbiciune (Enăchescu, 2008). Conform lui Cornuțiu (1998, apud. Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011), boala psihică presupune o stare de anormalitate care beneficiază de o cauză și de un debut specific, manifestându-se prin intermediul unui tablou clinic și tinzând spre evoluție, dar și spre un anumit răspuns terapeutic. În viziunea lui Herzlich (apud. Enăchescu, 2008), patologia poate fi sistematizată în următoarele trei grupe:
a) Boala distructivă: se manifestă prin lipsă de activitatea, abandonarea rolurilor familiale și profesionale, desocializare, izolare și sentimente de inutilitate sau de angoasă;
b) Boala eliberatoare: se manifestă prin abandonarea responsabilităților și prin „sentimentul de repaus”, iar bolnavul se consideră eliberat de legătura pe care o are cu persoanele din viața sa;
c) Boala-profesiune: se manifestă prin încercarea de obținere a avantajelor prin intermediul bolii;
Enăchescu (2008) evidențiază faptul că boala psihică se manifestă în modalități diferite și la niveluri de intensitate diferite, motiv pentru care aceasta poate fi vizibilă prin intermediul modificărilor care au loc la nivelul capacității de adaptare la realitate, la nivelul stărilor de oboseală și ale variațiilor care au loc pe plan afectiv. De asemenea, boala psihică poate fi identificată și pe baza tulburărilor de conștiință, gândire (idei, coerență, conținut etc.), comportament, identitate, percepție și activitate. Același autor afirmă că la nivel patologic există trei tipuri de bolnavi: bolnavul somatic (care se confruntă cu senzații negative la nivel fiziologic și care asociază senzațiile respective cu amenințarea propriei vieți de posibilitatea infirmității și a morții), bolnavul psihic (care se confruntă cu tulburări la nivelul capacității de adaptare și de autocontrol, precum și cu dificultăți în gestionarea stărilor afective, a stărilor de disperare, stranietate sau derealizare) și bolnavul psihosomatic (care se confruntă cu manifestări mixte, atât somatice, cât și psihice, fiind cel mai des asociate cu sentimentele de panică și cu participarea în cadrul dimensiunii imaginare).
Având în vedere faptul că, în prezent, conceptul de boală psihică este utilizat sub termenul de tulburarea mintală, este necesar să cunoaștem, cu exactitate, definirea acesteia din urmă. În conformitate cu DSM-V, tulburarea mintală „este un sindrom caracterizat prin perturbare semnificativă clinic în domeniile cognitiv, al controlului emoțiilor sau al comportamentului individului, care reflectă o disfuncție a proceselor psihologice, biologice sau de dezvoltare care stau la baza funcționării mintale. Tulburările mintale sunt de obicei asociate cu disconfort/suferință sau disfuncție în domeniile social, profesional sau în alte arii importante de activitate.” (American Psychiatric Association, 2016, pg. 20).
Clasificarea tulburărilor mintale (bolilor psihice)
Având în vedere definițiile conceptului de boală în psihologie, este necesar să înțelegem clasificarea tulburărilor mintale (adică a bolilor psihice) în diferite grupe, în funcție de caracteristicile tipului de tulburare. În psihopatologie există trei grupe clasice de clasificare a tulburărilor psihice: nevrozele, psihozele și psihopatiile (Popa-Velea, 2006):
a) Nevrozele: sunt tulburări de tip reactiv, care apar ca efecte ale incapacităților de adaptare ale indivizilor umani la anumite evenimente puternic stresante sau traumatizante, manifestându-se pe perioade relativ reduse de timp (ore, zile, săptămâni), dar care presupune prezența discernământului și poate chiar dorința de eliminare a simptomelor;
b) Psihozele: sunt tulburări grave, care nu beneficiază de o cauzalitate directă și care afectează în mod profund discernământul, dar și structura personalității indivizilor afectați;
c) Psihopatiile: sunt forme de organizare dizarmonică a personalității umane, fiind poziționate în cadrul zonei de tranziție dintre normal și patologic.
Pe lângă aceste tipologii clasice, putem să clasificăm tulburările mintale și în: oligofrenii (care se manifestă prin lipsa de dezvoltare a personalității sau prin stagnarea dezvoltării acesteia, ca urmare a unor evenimente care se petrec în perioada intrauterină, în cea prenatală sau în cea postnatală), demențe (se manifestă în perioada presenilă sau în cea de involuție senilă și presupune deteriorări profunde ale funcționalității psihice) și tulburări psihosomatice.
Referitor la orientarea psihosomatică, aceasta presupune o abordare holistă, adică o integrare totală a manifestărilor de natură somatică, precum și a celor de natură psihică. Astfel, psihosomatica vizează modalitatea de transformare a conflictelor intrapsihice în manifestări de natura somatică (Ibid.). Conform lui Iamandescu (2005, apud. Ibid.), manifestările psihosomatice se datorează relației dintre nivelul de cortizon din organism și locul de minimă rezistență, adică acele organe care prezintă disfuncții (slăbăciuni) la nivel structural sau biochimic, putând fi atât înnăscute, cât și dobândite pe parcursul existenței.
În prezent, în psihopatologie este utilizată clasificarea tulburărilor psihice propusă în „Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Psihice” (DSM-V) (American Psychiatric Association, 2016):
a) Tulburările de neurodezvoltare: debutează în perioada de dezvoltare și se manifestă prin deficiențe la nivelul dezvoltării (de la incapacitatea de a controla funcțiile executive, la afectarea generală a nivelului de inteligență sau a abilităților sociale), care afectează viața socială, educațională și profesională a individului uman. În această categorie sunt incluse: tulburarea de dezvoltare intelectuală (tulburarea de neurodezvoltare), tulburările de comunicare, tulburările din spectrul autist, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD), tulburările de învățare, tulburările motorii și tulburarea ticului;
b) Tulburările din spectrul schizofreniei și cele psihotice: presupun existența unor anomalii la nivelul ideației delirante, a halucinațiilor, a gândirii dezorganizate, a comportamentelor motorii dezorganizate sau anormale, precum și la nivelul simptomelor negative. În această categorie sunt incluse: tulburarea de personalitate, tulburarea psihotică scurtă, schizofrenia, tulburările psihotice și catatonia;
c) Tulburările bipolare: reprezintă o punte plasată între tulburările psihotice și cele depresive. În această categorie se află: tulburarea bipolară I, tulburarea bipolară II și tulburarea ciclotimică;
d) Tulburările depresive: se manifestă prin stări triste de dispoziție, de vid interior sau de iritabilitate, existând modificări care afectează capacitatea de funcționare a individului, atât la nivel cognitiv, cât și la nivel somatic. În această categorie există: tulburarea disruptivă de dereglare a dispoziției, tulburarea depresivă majoră, distimia și tulburarea disforică premenstruală;
e) Tulburările anxioase: constau în manifestarea unei frici excesive sau a unei anxietăți care conduc la perturbări comportamentale. Aceste tulburări diferă între ele prin intermediul tipurilor de obiecte sau de situații care provoacă frica, anxietatea sau comportamentul evitant. În această categorie sunt plasate: tulburarea anxietății de separare, mutismul selectiv, fobiile specifice, fobia socială, tulburarea de panică, agorafobia și tulburarea de anxietate generalizată.
f) Tulburările obsesiv-compulsive: care presupun prezența unor obsesii (sub forma gândurilor, impulsurilor sau imaginilor recurente, intrusive și persistente) și a unor compulsii. În această categorie se află: tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea dismorfică corporală, tulburarea de tezaurizare compulsivă, tricotilomania, tulburarea de provocare a excoriațiilor.
g) Tulburări relaționate cu trauma și stresul: se referă la acele tulburări provocate de expunerea individului uman la un eveniment traumatic sau puternic stresant. În acest caz vorbim despre: tulburarea de atașament reactivă, tulburarea de comportament social dezinhibat, tulburarea de stres posttraumatic, tulburarea acută de stres și tulburările de adaptare.
h) Tulburările disociative: se manifestă „printr-o fragmentare și/sau discontinuitate în integrarea normală a conștiinței (reflectarea psihică a realității obiective), memoriei, identității, emoțiilor, percepției, reprezentării corporale, a controlului motor și a comportamentului.” (pg. 291). În această categorie sunt încadrate: tulburarea de identitate disociativă, amnezia disociativă, tulburarea de derealizare și tulburarea de depersonalizare.
i) Tulburări relaționate cu simptomele somatice: al căror caracter predominant constă în simptomatologia somatică asociată cu starea de disconfort sau de deteriorare semnificativă. În această categorie se află: tulburarea de simptom somatic, tulburarea de anxietate de boală și tulburarea de conversie.
j) Tulburări de alimentație: „se caracterizează printr-o afectare persistentă a obiceiurilor alimentare sau legate de alimentare, ce are ca rezultat consumul sau absorbția necorespunzătoare a hranei și care aduce prejudicii sănătății fizice sau funcționării psihosociale.” (pg. 329). În această categorie sunt incluse: pica, anorexia, bulimia și tulburarea mâncatului compulsiv.
k) Tulburări de eliminare: constau într-o modalitate inadecvată de eliminare a urinei sau a materiilor fecale. În această categorie se află: enurezisul și encoprezisul.
l) Tulburări ale ciclului somn-veghe: se referă la tulburarea de insomnie, tulburarea de hipersomnie, narcolepsia, tulburările de somn asociate respirației, tulburările ciclului somn-veghe asociate ritmului circadian, tulburările de trezire în timpul fazei fără mișcări oculare rapide a somnului, tulburarea cu coșmaruri nocturne, tulburarea comportamentului în timpul fazei cu mișcări rapide a somnului, sindromul picioarelor neliniștite și tulburarea de somn indusă de substanțe sau medicamente.
m) Disfuncțiile sexuale: presupun afectarea capacității individului uman de a manifeste răspunsuri sexuale sau de a simți plăcere sexuală. În această categorie sunt incluse: ejacularea întârziată, tulburarea erectilă, tulburarea de orgasm feminin, tulburarea dorinței sau excitației sexuale la femei, tulburarea cu durere genito-pelviană/de penetrare, tulburarea dorinței sexuale hipoactive la bărbați și ejacularea prematură.
n) Disforia de gen: „se referă la nemulțumirea afectivă/cognitivă a unui individ față de genul atribuit.” (pg. 451).
o) Tulburări disruptive, de control al impulsurilor și de conduită: se referă la dificultăți de controlare a propriilor emoții și comportamente, acestea din urmă fiind orientate spre încălcarea drepturilor altor persoane sau spre provocarea unui conflict între individ și normele/mediul social(e). În această categorie sunt incluse: tulburarea de opoziție și comportament sfidător, tulburarea explozivă intermitentă, tulburarea de conduită, piromania și cleptomania.
p) Tulburări legate de consumul de substanțe și dependențe: se manifestă prin consumul excesiv de substanțe și prin incapacitatea individului de a se opri din aceste activități. În acest caz există 10 grupe pentru tipul de substanțe consumate: alcool, cafeină, canabis, substanțe halucinogene, substanțe inhalante, opioide, sedative, hpnotice, anxiolitice și tutun. În această categorie se află: alcoolismul, toxicomania, dar și ludomania.
q) Tulburări neurocognitive (TNC): se referă la delirium, sindroamele TNC majoră și TNC ușoară, TNC secundară bolii Alzheimer, TNC vasculară, TNC cu corpi Lewy, TNC secundară bolii Parkinson, TNC fronto-temporală, TNC secundară leziunilor traumatice cerebrale, TNC secundară infecției HIV, TNC indusă de substanțe sau medicamente, TNC secundară bolii Huntington, TNC secundarăă bolii prionice, TNC secundară unei afecțiuni medicale, TNC cu etiologii multiple și TNC nespecificată.
r) Tulburări de personalitate: „reprezintă un model persistent de trăiri interioare și comportament care se îndepărtează semnificativ de la normele specifice mediului cultural din care provine individul, este pervaziv (generalizat) și rigid, debutează în adolescență sau la vârsta de adult tânăr, este stabil în timp și conduce la suferință sau disfuncție.” (pg. 645). În această categorie se află: tulburarea de personalitate paranoidă, tulburarea de personalitate schizoidă, tulburarea de personalitate schizotipală, tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate borderline, tulburarea de personalitate histrionică, tulburarea de personalitate narcisistă, tulburarea de personalitate evitantă, tulburarea de personalitate dependentă, tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă și tulburarea de personalitate secundară afecțiunii medicale.
s) Tulburări parafiliace: unde „Termenul de parafilie denumește orice interes sexual intens și persistent, altul decât interesul sexual pentru stimularea genitală sau preludiul cu parteneri umani, fenotipic normali, maturi fizic și care consimt.” (pg. 685). În această grupă se plasează: tulburarea de voyeurism, tulburarea de exhibiționism, tulburarea de frotteurism, tulburarea de masochism sexual, tulburarea de sadism sexual, tulburarea de pedofilie, tulburarea de fetișism și tulburarea de travestism.
ș) Alte tulburări mintale: altă tulburare mintală specificată secundară unei afecțiuni medicale, tulburarea mintală nespecificată secundară unei afecțiuni medicale, altă tulburare mintală specificată, tulburare mintală nespecificată.
t) Tulburările de mișcare induse de medicamente și alte efecte adverse ale medicamentelor: se referă la Parkinsonismul indus de neuroleptice sau de alte medicamente, la sindromul neuroleptic malign, la distonia acută indusă de medicamente, la acatazia acută indusă de medicamente, la diskinezia tardivă, la distonia tardivă, acatazia tardivă, la tremorul postural indus de medicamente și la sindromul de întrerupere a medicamentelor antidepresive.
Text scris de Radu Mihai.
*Vă invit să citiți și „Despre (psiho)patologie: traumă, stres, adaptare și inadaptare”.
Vă rugăm să citați articolul în felul următor: Mihai, R. (2019, Noiembrie 18). Despre (psiho)patologie: factori, normalitate și sănătate, anormalitate și boală, clasificarea tulburărilor psihice. Retrieved from Lumen in mundo: https://lumeninmundo.com/2019/11/18/despre-psihopatologie-factori-normalitate-si-sanatate-anormalitate-si-boala-clasificarea-tulburarilor-psihice/
Surse bibliografice:
American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.
Ciorbea, I., Enache, R., & Sălceanu, C. (2015). Evaluarea psihologică în context clinic. In I. Ciorbea, Evaluarea psihologică aplicată (p. 153). București: Editura Trei.
David, D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie: fundamente. Iași: Polirom.
Doron, J. (2009). Psihologie clinică și psihopatologie. In M. Montreuil, & J. Doron, Tratat de psihologie clinică și psihopatologie (pp. 42 – 43). București: Editura Trei.
Enăchescu, C. (2008). Tratat de igienă mintală. Iași: Polirom.
Iamandescu, B. I. (2005). Psihologie medicală. București: Editura Infomedica.
Ionescu, G. (1995). Tratat de psihologie Medicală și Psihoterapie. București: Editura Asklepios.
Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albatros.
Popa-Velea, O. (2006). Normal și patologic. Principalele clasificări ale tulburărilor mintale. In O. Popa-Velea, L. Diaconescu, & N. I. Cioca, Psihologie medicală. Baze teoretice și aplicații practice pentru medici și psihologi (pp. 24 – 26). București: Editura Universitară Carol Davila.
Sîntion, F., & Călin, M. F. (2013). Statistică pentru științele socio-umane (Vol. 1). Constanța: Ovidius University Press.
Tudose, F. (2006). Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică și medicală în practica psihologului. București: Editura Fundației România de Mâine.
Tudose, F., Tudose, C., & Dobranici, L. (2011). Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi. București: Editura Trei.
Sursă foto reprezentativă: thomasdikel.wordpress.com
