(Să nu uităm după 30 de ani zadarnici) IICCMER, Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș –  Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor (vol. 2)

Îndemnul ‚‚să nu ne răzbunați’’ venit de la unii dintre cei care au suportat represiunea comunistă vine să rupă lanțul răzbunării, al violenței pornit din perioada interbelică. Sistemul represiv folosit de statul comunist își are originea în represiunea interbelică, în constituirea unei organizări a penitenciarelor și lagărelor unde erau închiși, internați, suspecții de acțiuni comuniste sau legionare, ce amenințau statul.

Securitatea a continuat anchetarea minorilor, interzicerea vizitelor, a legăturilor cu familia, inițiate de Siguranța interbelică, ce apăra o ordine a partidelor istorice, folosindu-se de sperietoarea ‚‚ciumei roșii’’, iar comuniștii ilegaliști ce cunoscuseră închisoarea, bătăile, s-au folosit de argații, țăranii și muncitorii săraci, pentru a se răzbuna pe cei care apărau o ordine, în care șansele de reușită pentru aceștia erau minime (pp. 34-36).

Nicolschi și Adriana Georgescu

Bătută, lovită cu o mâneca plină cu nisip, cusută la ambele capete, peste diferite părți ale corpului, lovită cu capul de pereți, călcată în picioare, abandonată gardienilor beți, batjocorită și violată, aruncată într-o celulă numai din ciment, unde era obligată să nu se întindă, smulsă în orele nopților pentru a fi reanchetată cu reflectoarele în ochi, Adriana Georgescu recunoaște printre alți anchetatori pe omul șobolan, așa-zisul Alexandru Nicolschi, nume fals cu care voia să înșele Siguranța și cu care a rămas.

Nicolschi conducea Corpul de detectivi, precursor al Securității, cu care ancheta orice potrivnic real sau ireal al regimului, ce se instaura treptat după 1945. Membră a PNL, acuzată că făcea parte dintr-o organizație subversivă, Adriana Georgescu avea să ajungă în Occident, în 1951 ea publică o carte despre ce a îndurat în România. Cartea este cumpărată masiv, probabil de către regimul comunist de la București, așa cum susține Monica Lovinescu în prefața ediției din 1999 a cărții ‚‚La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie’’ de Adriana Georgescu (pp. 555, 562-563).

Nicolschi, pactul cu legionarii și lupta cu ei până la moarte

Folosit pentru represiune, Nicolschi a fost o figură din spatele scenei politice. El a mijlocit pactul cu aripa lui Sima din Gardă, pact încheiat în 1945, comuniștii temându-se de o reorganizare a legionarilor. Astfel a fost obținută arhiva cu membrii Legiunii, de la care din 1948 s-a trecut la decimarea Gărzii (pp. 564-565, 570, 580).

Încercarea de a-l scoate din schema puterii pe Nicolschi, odată cu cercetarea atrocităților comise în închisori și în coloniile de muncă (1954, 1956), a dat greș. Moscova n-a renunțat la agentul său prețios, Nicolschi, care îl urmărea cu tehnică operativă și pe Dej în locuința sau în biroul lui (pp. 566, 580).

Executarea membrilor mișcărilor de rezistență anticomuniste (execuții produse pe drumurile între închisori), fiind un model în aplicarea metodelor de torturare asupra ‚‚elementelor subversive și dușmănoase’’, a fost consilier al lui Sergiu Nicolaescu pentru filmele cu legionari, intervievat după Revoluție, Nicolschi neagă implicarea în atrocitățile din penitenciare, socotindu-le calomnii ale fasciștilor legionari și anticomuniștilor, ce sunt de fapt apropiații acestora (retorică tipic comunistă – cine ne acuză este fascist). Nicolschi avea să moară de infarct cu o zi înainte de a se prezenta în 1991, în așa-zisul proces al comunismului, pentru care fusese citat (pp. 573, 575-576, 580, 584).

Tailler Ludovic Dan și raportul despre Sighet

Numai despre Tailler se poate scrie o povestire bună. Printre altele a terorizat un locotenent-colonel de Securitate, Ștefan Rădulescu, până când s-a sinucis, fiind de fapt șeful lui. I-a făcut avansuri soției celui sinucis, soția lui Rădulescu l-a denunțat, dar procurorul, poate pentru a evita un scandal, a dat vina pe soție pentru sinuciderea soțului din gelozie, soția fiind considerată ‚‚imorală’’. Exista însă un raport amănunțit asupra lui Tailler, ce îl învinovățea pentru sinuciderea lui Rădulescu (pp. 480-487).

Chefliu, bătăuș (se bate cu chelnerii), afemeiat, mare băutor, Tailler își neglijează sarcinile privind munca politică, de partid și pregătirea profesională fiind un ‚‚element’’ în ‚‚descompunere morală’’ ce trebuie scos din funcție, susține un raport din 1952 (pp. 486-487). Însă în 1955 Tailler face parte din comisia formată pentru a cerceta zecile de decese de la Penitenciarul Sighet. Principal din perioada 1950-1955, perioadă în care au murit la Sighet mari politicieni români, precum Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu.

Iuliu Maniu

Deținuții s-au sinucis sau au murit din cauza condițiilor din penitenciar, fiind înmormântați pe ascuns în morminte mascate, cum i s-a ordonat să nu respecte regulamentul, declară comisiei comandantul penitenciarului Sighet, Ciolpan Vasile.

Vasile Ciolpan

Pentru morții după 1951 nu a mai fost lemn pentru sicrie, deși pentru valiza, lada, masa, etc., comandantului a fost lemn în penitenciar. Deținuții erau inaniți, în timp ce cadrele le consumau mâncarea, comandantul a tolerat bruscarea deținuților și a folosit obiectele deținuților precum ceas, servietă, etc. Comisia recomandă înlocuirea comandantului și alte îmbunătățiri având în vedere starea deținuților (pp. 488-490).

Beție și umanitate

Beat la locul de muncă de mai multe ori, adică Penitenciarul Sighet raional, Șerban Nicolae scapă arma în WC, pe care o scoate cu greu un deținut, totuși ordonă ca deținuții să nu fie bătuți de cadre și nici el nu a făcut-o, contribuind prin neglijența sa, deși știa că se pregătește o evadare, la evadarea a 5 deținuți (pp. 472-473). M-am întrebat dacă nu era beat și când își făcea tradiționala autocritică comunistă:

‚‚nu mam ocupat îndeaproape cu cititul pentru ami ridica nivelul meu politic, idiologic, cultural și profesional. Domiciliesc în Orașul Sighet Strada No. 28, Str. 1 Mai’’ (p. 472).

Păcuraru Inochent Loghin, fost oier, director al Penitenciarului Brașov (orașul Stalin) în 1951, declară în autobiografia sa, pe 1 mai muncitoresc, a băut cu întreg personalul un butoi cu bere și a scos din penitenciar un deținut ‚‚dușman al poporului’’, cântând împreună cu acordeonul și jucând hora (p. 388).

Parfenie Ion Miluță, fost muncitor, comandant al Penitenciarului Huși, bețiv notoriu, a lăsat pradă mizeriei penitenciarul putându-l să-l facă un model, dacă ar fi măcar 3 zile pe săptămână treaz, spune un raport despre el. Parfenie și-a pierdut simțul de clasă, fiind scandalagiu și chefuitor recunoscut, deși prelucrat în ședințe, luându-și angajamente repetate că se va schimba, a rămas același. Mutat disciplinar în colonia de muncă din Balta Brăilei, se prezintă atât de beat în unitate, încât este cules de pe jos de subalterni și deținuți. Descoperindu-i-se trecutul legionar ascuns, este trecut în rezervă (pp. 384-386).

Moraru Constantin, fost legător de cărți, comandant al coloniei de muncă de pe Valea Lupului/Târnăveni în 1954, este un element îngâmfat și încrezut, își bruschează subalternii, îi face porci și măgari, îi persecută pe membrii de partid, îi lasă pe deținuți să fure materiale, aceștia confecționând cadrelor obiecte de mobilier, a făcut risipă de materiale pentru zugrăvirea barăcilor, face percheziții superficial la deținuți, este comod și nu pune în libertate la vreme deținuții sau nu-i pune la termen la dispoziția organelor de cercetare. Și-a făcut o locuință proprie cu material furat din colonia de muncă, se ține de chefuri și a doua zi doarme până la 10-11, punând un subaltern de planton la ușă ca să nu-l deranjeze nimeni, este acuzat că deținuții nu muncesc suficient. Acuzat că deținuții nu îndeplinesc planul, Moraru răspunde că el are ca sarcină să nu-i lase să evadeze, nu să vadă dacă muncesc sau nu (pp. 367-369).

Are viciul într-un sistem represiv aspecte pozitive?

Să comparăm situația din colonia lui Moraru, în care deținuții nu muncesc conform planului cu situația, de exemplu, din Balta Brăilei și Delta Dunării unde s-au făcut desecări într-un ritm infernal cu prețul vieților multor deținuți ‚‚contrarevoluționari’’. Vasile Lixandru, șeful DGPCM, fiind decorat pentru rezultate deosebite în muncă în 1958, pentru că s-au sporit suprafețele agricole în Deltă cu 5000 ha înainte cu 8 luni de termenul planificat (p. 329).

Comoditatea, interesul egoist, corupția lui Moraru par avantajoase pentru deținuți. Beția ofițerilor menționați, probabil ca formă de a suporta realitatea cu care se confruntau, de a o uita, de a uita probabil trecutul de legionar ajuns în slujba adversarilor comuniști în cazul lui Parfenie, acest viciu pare a fi acceptabil la ofițerii din penitenciare, comparativ cu ofițerii din penitenciare, care făceau exces de zel printr-o represiune violentă și distructivă a dușmanilor clasei muncitoare, deveniți obstacole în calea construirii socialismului în România.

Bădică Mihai Ilie

Unul dintre numele grele ale volumului este milițianul Bădică, el a avut funcții de conducere în Direcția Penitenciarelor, a lagărelor și a coloniilor de muncă. A făcut parte din comisia care a asistat la execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu din ordinul lui Dej.

În 1954 emite o circulară secretă prin care, conform ordinelor ministrului de Interne, directorii de penitenciare nu trebuiau să execute eliberările deținuților politici pe baza hotărârilor Prezidiului Marii Adunări Naționale sau instanțelor judecătorești, ci trebuiau eliberați doar cu hotărâre de la MAI, semn că Parlamentul (MAI) sau instanțele judecătorești nu decideau în fața puterii miliției și securității (pp. 102-103).

De altfel, când Ioan Dan, procuror militar la Sibiu, i-a cerut lui Trâmbițaș Aron, comandant al cetății morții, Făgăraș, să respecte regulamentul ce acorda drepturi deținuților, Direcția Securității i-a răspuns mulțumindu-i pentru grija față de contrarevoluționari, iar procurorul militar șef din Sibiu a fost destituit. Ioan Dan îi prezentase acestuia regimul de ‚‚exterminare’’ din închisoarea Făgăraș.

Despre închisoarea securității din Făgăraș, Bădică spune că procurorul Ion-Dumitru Bucșan, locțiitor al procurorului general al României i-a făcut observație comandantului Securității că mai are 70 de deținuți necondamnați de mult timp la Făgăraș, Gheorghe Pintilie, comandantul Securității, i-a replicat să nu se bage, că nu-i treaba lui (p. 33 – pref. Deletant, p. 114).

Atunci când Ceaușescu voia să-i neutralizeze pe colaboratorii lui Dej și pe rivalul său, Alexandru Drăghici, ministru MAI între 1957-1965 și al Securității între 1952-1957, Bădică a vorbit în 1968 despre atrocitățile din închisori și coloniile de muncă. El vorbește de faptul că nu s-au desfășurat reeducările, bătăile, schingiuirile, uciderea fără organizarea Securității, a conducătorilor Direcției Penitenciarelor și a Ministerului de Interne.

Reeducarea era coordonată de comandantul Securității Gheorghe Pintilie, zis Pantiușa, exclus din partid în 1968, apoi reabilitat și decorat de Ceaușescu în 1971. Pe aceeași schema s-a făcut și pedepsirea pentru atrocitățile reeducării din mai multe închisori din perioada 1948-1952, în care deținuții erau puși să se bată între ei pentru demascare. Condamnați ofițerii, care au schingiuit și ucis deținuții în închisori și colonii de muncă, au fost apoi grațiați, li s-au dat grade, au ieșit din închisoare ca eroi. În Jilava, Făgăraș (unde acționa direct Securitatea), la coloniile de muncă de la Culmea, Poarta Albă, Salcia nu încetaseră nici după 1956 atrocitățile, susține în 1968 Bădică( pp. 111-115, p. 25 – pref. lui Deletant).

Nume, date, ce se află în spatele lor?

Citindu-le, fără a avea povestea fiecăruia decât fărâmată în date, scurte aprecieri, pedepsele suferite, nu poți să nu te întrebi ce ascund ele? Cu ce deținuți s-au întâlnit sau ce vieți au fost distruse de ei? Probabil pentru unii nu se va mai afla niciodată.

Dar te poți teme în ce privește angajamentul unui fost țăran sărac, că nu sunt doar cuvinte goale în declarația lui autobiografică din 1952:

‚‚am intrat în Serviciul Penitenciarului deoarece făcând parte din brațul înarmat al Republicii noastre populare pot contribui la construirea socialismului prin ținerea sub cheie a dușmanilor clasei muncitoare nedândule posibilitatea să lovească în cuceririle noastre revoluționare’’ (p. 371).

Ministerul de interne (MAI) încă ascunde ‚‚legal’’ cunoașterea trecutului

Dicționarul se încheie cu niște imagini ale unor demersuri ale IICCMER pe lângă MAI pentru a avea acces la 1200 de dosare ale ofițerilor, care au activat la Ministerul de Interne între 1948-1989. Ministerul de interne se ascunde după legile făcute de guvernările postdecembriste, complice la ascunderea trecutului, sau trimite la CNSAS, unde firește, nu sunt dosarele solicitate. Răspunsurile sunt ale guvernărilor din 2008 și 2011 (pp.587-590).

Să sperăm că nu vom muri toți înainte de a afla mai mult despre trecutul, pe care riscăm să-l repetăm mereu. În ce privește minciuna în care trăim, lipsa culpei pentru trecut, a mărturisirii, trecutul (post)comunist se repetă în fiecare zi.

articol de Cătălin Spătaru

Sursă:

Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor, vol. 2, Aparatul Central (1948-1989), pref. Dennis Deletant, Iași, Polirom, 2011

surse imagini:

polirom.ro; libhumanitas.ro; https://newsweek.ro; http://www.sighet-online.ro

Lasă un răspuns

This Post Has One Comment