‚‚Manfred’’ sau iubirea dincolo de moarte la Byron, Manfred al lui Tchaikovsky, Manfred/Tchaikovsky la Ken Russell

Manfred luptă cu moartea destinată umanității și iubirii, el vrând să o cheme dintre morți pe iubita sa Astarteea. Iubirea și vinovăția îi mistuie viața dedicată cunoașterii, o cunoaștere folosită pentru a dobândi putere asupra lumii spiritelor, lumii celeilalte, unde este și spiritul iubitei Astarteea. O taină gravă planează asupra iubirii lui Manfred: Astarteea fiind de același sânge cu Manfred, cu sânge nobil ca al lui, probabil rudă cu el sau chiar un sacrificiu ascuns închinat cunoașterii, sacrificarea Astarteii pentru a dobândi cunoașterea, pasiunea amândurora. Adevărul îl cunosc doar cei doi, nici Byron nu-l știe.

Dar Byron, marele poet, cunoaște pasiunea interzisă pentru sora sa vitregă, divorțul de soția sa, în preajma compunerii poemului dramatic ‘‘Manfred’’ (nota 54, p.631).

William Henry Bartlett – Manfred on the Jungfrau (1836)

Munții, deschidere spre o altă lume

Colindând Alpii, rătăcind pe cărări aproape neștiute de oameni, conjurând spiritele, înfruntându-le cu sufletul zbuciumat al celui, care nu mai are ce pierde în această lume. Netemându-se de moarte, viețuind în apropierea ei, gata pentru a părăsi viața și pasiunile ei deșarte, printre care cunoașterea căreia i s-a dedicat, și el și Astarteea, pe Manfred îl mai țin în viață iubirea și vinovăția, dorința de revedere, de a fi iertat.

John Martin – Manfred și zâna Alpilor (1837)

Dar cea care ar putea rezolva zbuciumul său, Astarteea, este moartă. Nu este mort însă trecutul mai întunecat decât prăpăstiile din munții Alpi. Acest trecut îl cheamă:

‚‚ Acolo

Mi-ar fi mormântul potrivit și tihna

Eu mi-aș găsi-o în adânc de munți ‘‘ (act I, scena 2, p. 17).

Thomas Cole – Scene from Byron’s “Manfred” (1833)

Frumusețe și moarte

‚‚iată curcubeul

Își mai întinde arcul lui solar

Peste torent și miile-i de raze

Se-abat, ca poleite cu argint,

Pe creasta dreaptă-a stâncii, podidind-o

Cu dîre de lumină înspumată’’ (act II, scena 2, p. 22)

Manfred vrea să moară pentru a uita ceea ce nu poate uita, înconjurat de frumusețea munților prelungită în frumusețea spiritelor, pe care le invocă, pentru a chema spiritul Astarteii. El refuză pactul cu ele, cum face Faustul lui Goethe, de care Byron se pare că avea habar (pp. 624-625).

Ford Madox Brown – Manfred pe Jungfrau (1842)

Manfred știe că este destinat prăbușirii și pieirii, sfidează lumea spiritelor, refuză sprijinul zadarnic și iluzoriu al semenilor, știindu-și noblețea izvorâtă din forța interioară devenită destin, de care ceilalți nu au habar (răbdare și răbdare/e…pentru vite/ nu pentru șoimi. S-o predici…/Acelora ce-s pulbere ca tine/ Eu nu-s de seama ta’’(act II, scena 1, p. 20).

Chemarea din morți a Astarteii este apogeul și prăbușirea lui Manfred. Manfred este strigat de spiritul iubitei, Astarteea îi rostește numele (act II, scena 4, p. 35), și astfel îi pecetluiește destinul celui care a cunoscut și a iubit până la moarte și dincolo de ea. Manfred este gata să părăsească lumea aceasta pentru a fi dincolo, cu Astarteea.

Simfonia Manfred a lui Tchaikovsky

Manfred, eroul romantic nu avea să moară. Compozitori precum Schumann sau Tchaikovsky au fost inspirați de poemul dramatic al lui Byron, recreându-l pe Manfred. Tchaikovsky a scris o simfonie programatică, în care Manfred, spre deosebire de finalul lui Byron, pare să fie salvat, spiritul ridicându-i-se la cer în sunetele orgii.

Însă muzica, ca și trecutul lui Manfred, este un mister. În catedrala munților, muzica apelor, vânturilor, foșnetului copacilor, este cea în care poate s-a contopit spiritul lui Manfred, al Astarteii, pentru totdeauna. Curios este că unii dirijori (precum Jaap van Zweden) au vrut să rămână poate fideli lui Byron, și în loc de orga salvatoare de la sfârșit, au preferat un sfârșit zbuciumat, precum cel al primei părți din simfonie, demn de un erou ca Manfred.

Manfred/Tchaikovsky în filmul ‘‘The Music Lovers’’ al lui Ken Russell

Pasionat de psihanaliză și biografia artiștilor, regizorul Ken Russell introduce sfârșitul primei părți a simfoniei Manfred a lui Tchaikovsky, alături de Patetica sa, într-o scenă în care Nina, admiratoarea, devenită soția compozitorului, încearcă să trezească dorința sexuală în el.

Ca o inversiune, admiratoarea/soția compozitorului, bântuit și de fantasme pederaste, încearcă să cheme din mormânt masculinitatea moartă a lui Tchaikovsky. Chin, zbucium, frustrare, corpul dezgolit al soției, muzica lui Manfred, un Tchaikovsky amețit aproape de delir, dar în zadar. Masculinitatea compozitorului este doar spectrală, ca și fantoma Astarteii, pierind, lăsând nesatisfăcută dorința soției. Dar totul nu se oprește aici. Admiratoarea va avea un destin dramatic precum al lui Manfred. Ca și Tchaikovsky-ul lui Ken Russell.

Rămâne însă destinul dramatic al eroilor, ce hrănește strălucirea frumuseții, uneori dureroase, a lumii noastre.

                                                                                                            – articol de Cătălin Spătaru

Sursă: George Gordon Byron, Manfred, în Opere, volumul 4, traducere de Virgil Teodorescu, note de Lia-Maria Pop, ediție îngrijită de Dan Grigorescu și Lia-Maria Pop, editura Univers, București, 1990

Surse poze:

printrecarti.ro; amazon.co.uk; wikiart.org; wikipedia.org; goodreads.com

Lasă un răspuns