‘‘Aceia care citesc, aceia care
Ne spun ceea ce citesc,
Aceia care întorc cu zgomot
Paginile cărților lor,
Aceia care au putere asupra cernelii roșii și negre,
Și asupra imaginilor,
Aceștia sunt cei care ne conduc,
Cei care ne ghidează și ne arată calea.’’ (Codex Aztec din 1524 găsit în Arhivele Vaticanului – p. 288).
Spaniolii au distrus bibliotecile aztecilor, naziștii au ars cărți, comuniștii au distrus și cenzurat cărți, turcii au distrus biblioteca fondată de Matei Corvin, perlă a coroanei maghiare, când au cucerit Ungaria în 1526, comuniștii și talibanii i-au ars cărțile librarului și bibliotecarului Shah Muhammad Rais din Kabul, dar acesta a rezistat datorită unui vers al poetului persan Firdusi:
‚‚când ești nevoit să înfrunți un mare pericol, poartă-te uneori ca lupul, alteori ca oaia’’.
Înfuriat de ultima ardere a cărților în 2001, făcută de talibani, Rais s-a plâns ministrului culturii afgan, spunându-i că poate distruge cărțile și oamenii, dar istoria Afganistanului niciodată (pp. 106, 110, 112, 211, 228-229). Or, istoria, trecutul, uriașa memoria a umanității este păstrată în principal în biblioteci.
Bibliotecile pe măgar din Columbia ajung și la așezările izolate, acolo unde bibliotecile-autobuz nu pot ajunge începând cu 1982 (pp. 202-203). Actul lecturii este considerat în prezent un act de ocupare a timpului liber, un act subsidiar, un hobby, un act care nu are eficiență în viața proprie sau nu contribuie la binele comun, iar biblioteca este mai curând un spațiu prăfuit de depozitare decât receptacolul memoriei și experiențelor umane (p. 198).
Nu mulți oameni din prezent ar fi precum bibliotecara Elena Sikorskaya, sora lui Nabokov. În 1945, când germanii se retrăgeau din Praga, iar rușii intrau în capitala cehă, ea îi căuta pe soldații nemți ca să returneze cărțile împrumutate (p. 286).
Cărțile și bibliotecile nu pot fi abandonate căci ele sunt istoria și memoria experiențelor importante ale umanității, din care mereu putem învăța: să ne cultivăm, să ne construim pe noi înșine, să găsim un temei în această construcție slabă dar totodată puternică a spiritului nostru, să înțelegem și să trăim mai amplu viața umană în lumea ei, să redescoperim temeiul lumii, în zei, în a fi.
Cărțile trebuie păstrate în inimă mai degrabă decât pe raft, ne scrie din secolul XIII, Ibn Jama’s (p. 168). Astfel ele vor fi încarnate în existențele noastre păstrând vie memoria umanității în noi.
O astfel de memorie a fost ascunsă mai multe secole într-una din peșterile din Mogao, cuprinzând 15000 de manuscrise, cea mai mare arhivă budistă din secolul XI, ascunsă până în secolul XVIII (p. 151).
Poate de aceea clădirea bibliotecii lui Freie Universität din Berlin a fost proiectată de arhitectul Norman Foster ca să semene cu un craniu, spunându-i-se ”creierul” acestei biblioteci (p. 120).
O întâmplare ironică este cea cu islandezii înfometați și înfrigurați, ce jefuiesc biblioteca țării, făcându-și haine cu pergamentele vechi din exemplarele unice a celor două Edda. Ei își îmbracă ființa, își protejează viața cu niște cărți importante pentru trecutul nordicilor. Apoi un cărturar le recuperează, le duce în Copenhaga, unde ard într-un incendiu (p. 113).
Lupta pentru păstrarea trecutului este plină de înfrângeri și de uitări dureroase, de alegeri uneori făcute pe criterii insuficiente, iar de multe ori eronate sau stupide (pp. 68, 101). Dar bibliotecile pot printr-un efort complementar să păstreze cât mai mult din memoria spiritului uman.
Andrew Carnegie, care avea să înființeze bibliotecile Carnegie, era fericit că după 12 ore de muncă se putea duce într-o bibliotecă să citească, bibliotecă fondată de un colonel pentru cei care nu puteau să se ducă la școală (pp. 90-91, 94). Aceasta se întâmpla în 1887 (p. 91).
Cum ar fi un Carnegie în bibliotecile românești printre cei mai mulți români, care nu citesc nici măcar când au de făcut un referat, făcând copy-paste de unde se poate.
De la asirieni, egipteni, greci, romani, arabi, indieni sau chinezi, bibliotecile au păstrat comorile spiritului uman, fiind deschise uneori chiar publicului, fiind ordonate după diverse criterii precum domeniul științific, ordinea cosmică sau birocratică (pp. 49-53).
Biblioteca lui Aby Warburg, cu o sală ovală, dedicată zeiței memoriei, cu simboluri, imagini, asociații, constituie o imensă memorie ce readuce la prima pagină, de unde cititorul a început (pp. 180-187). Această reîntoarcere la trecut prin bibliotecă este o bază a dezvoltării cunoașterii. Dar și un mijloc de apărare, căci cărțile, imaginile, îl apărau de Amy Warburg de realitatea deprimantă, unde se simțea neajutorat (p. 179).
Acolo în bibliotecă se dobândește perenitatea ca atingere a eternității în temporalitatea noastră. Astfel făcea cunoscutull Niccolò Machiavelli.
Noaptea, după ce-și termina activitățile zilnice, schimbându-se de haine, Machiavelli se îmbracă cu straie de gală și intră în palatele antice, acolo unde el le vorbește celor din trecut, pentru a le înțelege mai bine viețile și prin ei, înțelegându-și mai bine propria viață.
În bibliotecă, unde este un loc de gală, gala spiritelor umane, Machiavelli uită lumea, totul, el nu se mai teme de supărare, de sărăcie, nu se mai cutremură în fața morții, căci este cu celelalte spirite alese ale umanității în împărăția perenă și veșnică a spiritului (p. 169).
– articol de Cătălin Spătaru
Albert Manguel, Biblioteca nopții, trad. Anca Stoiculescu, Nemira, București, 2006
surse imagini: în poza reprezentativă este biblioteca Aby Warburg cu imagini dedicate memoriei și memorizării (de pe pinterest.com), următoarele de pe: chron.com; wordsinthebucket.com; artmaximum.de; thefashionabletruthcom; pinterest.com; wikipedia.org; nemira.ro
