Peter Wohlleben descoperindu-ne ‘‘viața secretă a copacilor’’, o lume ascunsă și neglijată, încă de cunoscut

Copacii comunică între ei, se apără, își cresc urmașii, îi ajută pe cei tăiați, pe cei bătrâni, pe cei slabi și bolnavi, rădăcina fiind un posibil creier al copacului, copacii suferă în orașe sau plantați de oameni, creează un ecosistem cu mii de alte specii…toate aceste caracterizări folosesc cuvinte înțelese firește simbolic, metaforic.

Nu avem limbaj încă pentru a înțelege la propriu lumea copacilor, a plantelor, viața lor interioară, nu ceea ce ține de funcțiune și de controlul nostru subordonat utilității pentru habitatul uman.

Nu avem limbaj, pentru că această lume a fost ignorată de regele creației. Dar nu erau pomii cei mai importanți în paradis? Poate misterul vieții, al cunoașterii ei, este chiar în copaci și nu în sufletul nostru abisal. 

Pădurarul Peter Wohlleben, silvicultorul devenit faimos, ne dezvăluie câteva din bucuriile întâlnirii lui autentice cu minunații copaci, bucurii izvorâte din experiențele sale luminate de ultimele cercetări în domeniu. Să amintim câteva dintre ele.

Copacii se sprijină reciproc, rădăcinile lor putând supraviețui sute de ani după prăbușire

Un fag prăbușit de sute de ani încă supraviețuia prin rădăcinile conectate cu rădăcinile copacilor falnici din jur, furnizându-i timp de sute de ani substanțe nutritive bătrânului arbore prăbușit, alimentându-l cu o soluție de zahăr. Cercetătorii descoperind un sistem de împletituri, încrengături între rădăcinile exemplarelor din aceeași specie. Așa încât pădurile par niște superorganisme.

Așa se poate explica de ce micuții plantați lângă plantele mature din aceeași specie se pot prinde, pot evolua mult mai ușor și frumos decât în solitudine sau lângă alte specii.

Copacii pot distinge între rădăcinile celor din aceeași specie și cele ale competitorilor. Dar uneori chiar și competitorii sunt hrăniți când este nevoie. Cei bogați în resurse donează celor săraci, celor bolnavi. Dacă fiecare copac ar trăi pentru el, cei bolnavi, bătrânii prăbușiți ar face găuri în coroana pădurii: furtunile ar fi mai devastatoare, căldura ar micșora umiditatea și cantitatea de apă atât de necesară supraviețuirii.

Când oamenii intervin, echilibrul se strică, fiindcă și arborii puternici se îmbolnăvesc uneori, având nevoie de cei slabi, cărora le donează de multe ori din substanțele lor nutritive, prin uriașa rețea formată din rădăcini, dar de multe ori și din ciupercile intermediare.

Fagi sau molizi zdraveni încep să le tremure picioarele adică rădăcinile, când oamenii taie arbori stricând sprijinirea unor copaci de ceilalți, în multe cazuri copacii necomplicându-și viețile cu trunchiuri groase, când se pot sprijini de semeni. Lăsați fără sprijin, va dura mai mulți ani până când ei își vor recăpăta stabilitatea (pp. 13-15, 27-30, 59).

Cele trei forme de comunicare între plante, wood-wide-web și trosnetele din păduri

Limbajul olfactiv, apărând și la oameni prin feromoni, este modalitatea de a comunica între copaci. Când girafa vrea să devoreze niște salcâmi, ei adună substanțe otrăvitoare în frunze doar în câteva minute. Salcâmul emană etilen ca substanță de avertizare pentru semenii vulnerabili în fața girafei pofticioase, ca și aceștia să se protejeze prin substanțele otrăvitoare aduse în frunze.

Însă girafa merge cale de circa 100 de metri pentru că ‚‚știe’’ strigătul salcâmilor sau uneori merge contra vântului.

Uneori copacii emană mirosuri specifice fiecărui tip de insectă ce-i agresează. Astfel ei pot ‚‚chema în ajutor’’ alte insecte prin mirosurile emanate, precum viespile ce-și depun ouăle în omizile devorante de ulmi și de pini. Puii viespilor devorând omizile.

Problema cu substanțele olfactive emanate de copaci este că ele nu ajung ca semnal de avertizare și atracție nici la 100 de m, fiind luate de curenții de aer.

Comunicarea nu este doar olfactivă, ci și electrică. Fagii, stejarii sau molizii trimit semnale electrice cu o viteză de circa 1cm/minut când sunt agresați de animale, de exemplu când li se mănâncă din coajă. Durează astfel până când substanțele de protecție se adună în cojile lor, pentru a le tăia mâncăcioșilor pofta. Stejarii au tanini amari și otrăvitori, iar sălciile produc salicină care modifică gustul frunzelor, înlăturând sau otrăvind insectele.

Comunicarea se face prin rădăcină, o uriașă rețea, dublă față de diametrul coroanei fiecărui copac. Comunicarea prin impulsuri electrice fiind mai rapidă între rădăcini (1 cm/s) față de cea venită de la trunchiul agresat (1 cm/minut).

Comunicarea între rădăcini se face nu numai între ele direct, ci și prin ciuperci care funcționează precum fibrele de net, vorbindu-se de wood-wide-web, fiindcă într-o linguriță de pământ de pădure sunt kilometri de hife (celule filamentoase din ciuperci).

Se pare că ciupercile nu doar transmit, ci și ascultă. Lipsa de comunicare între copaci fiind interpretată ca un semn de boală sau de slăbiciune, încât poate fi prilej de devorare pentru prădători. La fel și copacii singuratici, neconectați, ce nu știu ce se întâmplă în jur sunt mai expuși prădătorilor.

Nu numai copacii comunică, ci și alte tipuri de plante. Forma florilor, culoarea, fiind un mod de a comunica celorlalte ființe. Comunicarea optică alăturându-se celei electrice și olfactive.

În laborator s-a observat cum trosnetul surd al rădăcinilor de cereale la o frecvență de 220 Hz a dus la orientarea vârfurilor celorlalte rădăcini spre sursa acelui sunet. Astfel într-o pădure trecătorul auzind un trosnet sau un foșnet poate să nu fi fost doar vântul sau un animal, Wohlleben remarcând cum ar fi să înțelegem comunicarea și ce ‚‚aud’’ plantele (pp. 19-25).

Loteria supraviețuirii

Un fag înflorește odată la 3-5 ani, produce peste un milion de semințe, transformând zahărul în ulei și grăsime, el nu mai are energie să se protejeze împotriva prădătorilor precum gândacul de scoarță care-l ciuruiește. Fagul rabdă atacul în acel an al înfloririi pentru că n-are energie pentru a produce substanțe amare de protecție. În plus, din jirul excesiv produs de fag, doar unul va fi câștigător în condițiile din pădure (porci mistreți, căprioare, ciuperci, bacterii, pământ neprielnic etc.) (pp. 39-43).

Timpul lent al copacului, dovezi că plantele învață în timpul lor și cum molizii sunt mai inteligenți decât românii

Micul copăcel norocos stă în umbra părinților cel puțin 80 de ani într-o pădure unde omul nu intervine. Nu i se dă voie la lumină căci trebuie să se formeze treptat și să devină un fag puternic. Mamele de circa 200 de ani își hrănesc cu zahăr și alte substanțe nutritive copiii-fagi de circa 80 de ani prin intermediul rădăcinilor.

Mai mult, cercetătorii au descoperit că la vârste venerabile de câteva secole, mamele în pragul prăbușirii își trimit ultimele resurse copăceilor, ce vor primi lumina deplină, pentru a se adapta la noul ritm de creștere (pp. 45-48).

Deși unii silvicultori consideră fantezie capacitatea de a învăța a copacilor, a plantelor, unele cercetări dovedesc contrariul, iar observațiile lui Wohllleben susțin aceste cercetări.

Mimoza, un arbust ușor de studiat în laborator spre deosebire de fag, reacționează la picături de apă chircindu-și frunzele.  Însă nefiind afectate de apă, frunzele rămân deschise la noile picurări. Chiar după o pauză de câteva săptămâni, la picurări frunzele nu s-au mai chircit. Sau în cazul fagilor sau stejarilor în arșiță și sete se emit ultrasunete măsurate de cercetători, ca un fel de țipăt sau un avertisment că apa este pe terminate.

Molizii își pot schimba comportamentul când apar crăpăturile din trunchi datorită consumului prea mare de apă, mai mult decât este nevoie. Aceste crăpături devenind răni, porți pentru ciupercile dăunătoare, făcându-l pe molid să fie mai economicos chiar dacă are multă apă la dispoziție (pp. 57-61).

Se pare că molizii sunt mai ‚‚inteligenți’’ decât românii cu cărucioarele pline de cumpărături exagerate, firește și cu pubelele și cu ghenele mai pline decât în trecut.

Despre folosul ciupercilor în viața copacului

Sunt ciuperci distrugătoare pentru copaci, unele uriașe întinse pe jumătate de km pătrat precum în Elveția, având o vârstă de circa un mileniu.

Dar copacii colaborând cu ciupercile au mai multe substanțe nutritive, față de cei care și le extrag singuri. Ciupercile înconjoară rădăcinile, împânzind solul unde este copacul, primind de la copac zahăr și alte substanțe nutritive, fiindcă ele nu sunt capabile de fotosinteză. Ele primesc cam o treime din substanțele nutritive din copac, manipulând vârfurile rădăcinilor, dar oferind ca bonus filtrarea metalelor grele dăunătoare pentru copac. Substanțele dăunătoare regăsindu-se în mânătărcile și hribii consumați de oameni toamna.

De asemenea, ciupercile pot bloca bacterii și alte ciuperci dăunătoare copacului. Ciupercile fac rețea și între copaci din specii diferite, cercetătorii injectând un mesteacăn cu carbon radioactiv, l-au găsit pe acesta într-un duglas învecinat.

Astfel ciupercile par mai tolerante decât arborii din diverse specii, ce se luptă pentru supremație. Unele ciuperci preferă anumite tipuri de copaci, altele precum gălbiorii nu sunt pretențioase, dacă unele ciuperci mor altele le iau locul în a colabora cu arborii.

Ciupercile după Wohlleben par mai inteligente decât arborii, pentru că ele încearcă să păstreze un echilibru între copacii de care au nevoie, copacii de același fel ce-ar câștiga supremația putând fi distruși de o boală sau un parazit, la care alte specii au rezistență.

În schimb ciocănitoarea, cea tradițional binefăcătoare, poate distruge un copac în devorarea dăunătorilor, nepăsându-i de el, dar este adevărat îi protejează pe ceilalți copaci încă neafectați  de paraziți (pp. 63-68).

Memoria copacilor și măsurarea timpului

Chiar dacă sunt zile calde în ianuarie și februarie, stejarii și fagii nu dau nici un semn de viață. Fagii se trezesc când lumina zilei durează 13 ore. Se pare că mugurii sunt cei care sesizează prezența luminii. Combinația luminii și a temperaturii îi fac să se trezească. Mai mult, stejarii și fagii se adaptează și ritmului contrar din emisfera sudică dacă sunt exportați acolo. Și ei numără zilele, dar își duc existența într-o altă dimensiune temporală, una mai lentă, mai temporizată, nu grăbită ca la animale, inclusiv la specia noastră (pp. 164-165, 263-264).

Caracterul copacilor

Trei stejari în același loc, cu coroanele împletite, cu rădăcini apropiate, unul își colorează toamna frunzișul, ceilalți doi încă își păstrează frunzele verzi. De ce se comportă diferit? Ei înregistrează durata luminii și temperatura dar nu știu că vine iarna. Copacii trăiesc dileme.

Unii copaci mai profită de zilele calde și realizează fotosinteza, dar cu riscul să vină brusc iarna însoțită de vânturi puternice, prinzându-l cu frunzișul nedat jos, precum o corabie vulnerabilă, încă având pânzele necoborâte în mijlocul furtunii. Cel care-și colorează frunzișul mai devreme este mai prudent, mai anxios, având șanse mai mari de supraviețuire (pp. 169-171).

Rădăcina, posibilul creier al plantei

Pentru că arborii învață, acumulează experiențe, trebuie să fie un loc al depozitării lor, iar rădăcina pare să fie acest loc, fiind partea cea mai longevivă.

Cercetători, precum Frantisek Baluska, sunt de părere că la vârful rădăcinilor se află structuri similare creierului, pentru că transmit semnale, le recepționează, după cum am citit mai sus, în plus au molecule precum cele din lumea animală.

Dacă rădăcinile dau de substanțe otrăvitoare, pietre, locuri prea umede, transmit informații către zona de creștere, schimbând cursul creșterii. Dacă rădăcina ar fi creierul, s-ar șterge granița plantă-animal? Ar mai fi animalul superior plantelor, doar pentru că sunt mai lente plantele decât animalele? Dar ele sunt mai longevive decât animalele (pp. 97-99).

Copacii în lumea omului precum copiii-străzii

Cu rădăcinile prinse sub asfaltul ce tasează pământul, rădăcinile nu mai pot respira suficient, la fel în pământul tare, călcat în picioare, tasat din parcuri. Cu rădăcinile tăiate pentru a fi transportat și plantat, rădăcinile mici fiind posibilul creier al plantei afectat de ‚‚scurtări’’, copacii din parcuri formează de obicei o rădăcină plată de parcă și-au pierdut orientarea.

Ajustarea, ‚‚toaletarea’’ lor, este dureroasă‚ fagii fiind foarte afectați, fiind ușor atacați de ciuperci, iar după câteva decenii, nu sute de ani ca în pădurile seculare, fagii cad pentru că nu există semeni care să-i ajute, pentru diversitate fiind plantat de obicei lângă alte specii.

La fel stejarii și fagii de sufragerie nu supraviețuiesc de obicei după primul an, pentru că nu pot avea somnul hibernal din cauza căldurii constante din cameră (pp. 158, 194-195, 247).

Copacul un microcosmos al vieții, păduchii, furnicile și mierea de mană

Martin Gossner a numărat 2041 de animale din 257 de specii pe un copac după ce a pulverizat insecticid pe el. Păduchii atacă fagii, le consumă zahărul acoperindu-i ca o râie, gărgărițele îi mănâncă pe păduchi, furnicile lipăie sucul zaharos din fundul păduchilor, după ce atingându-le dosul cu antenele le provoacă nevoia de excreție, iar albinele consumă fecalele dulci ale păduchilor, prelucrându-le și producând mierea de mană, o miere specială (pp. 131-132, 147).

Băncuța de sub nuc, fitoncidele și cel mai bun aer pentru sănătatea omului

Cel mai bun loc pentru o bancă este sub nuc, el este cel mai bun alungător de insecte.

Cel mai purificat  aer de bacterii, pe baza cercetărilor, este în pădurile de molid și de pin, datorită fitoncidelor secretate cu efect antibiotic.

Plimbările prin păduri îmbunătățesc tensiunea arterială, capacitatea pulmonară, elasticitatea arterelor, în timp ce excursiile prin orașe n-au avut aceste efecte conform unor cercetători coreeni (pp. 176, 243-245).

O carte de formare a omului ce-și redescoperă demnitatea respectând demnitatea plantei

Am parcurs doar o parte din ceea ce oferă cartea lui Wohlleben și firește doar o infimă parte din lumea ascunsă a plantelor, ce stă a fi descoperită, mai bine înțeleasă.

Poate prin apropierea de ea, vom înțelege mai bine viața, pe noi, pe arbori, pe plante și vom ține cont de acea ‚‚demnitate a plantelor’’, de care vorbește legea federală din Elveția‚ fără a lăsa la o parte necesitatea de a folosi și omorî ființe vii, adevăr crud al naturii din care totuși trăim.

Este normal să folosim lemnul arborilor atât timp cât respectăm dreptul la o viață intactă, sălbatică a arborilor. Măcar o parte trebuie lăsați să moară de moarte bună după secole de viețuire (pp. 264-265).

Cel ce nu trăiește indiferent va privi altfel plantele și ciupercile după această carte. Este vremea ca regele creației, stăpânitorul trufaș al naturii, să-și redescopere ignoranța încă o dată, înțelegând mai bine lumea plantelor.

                                                                                               – scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor: ce simt, cum comunică – descoperirea unei lumi ascunse, trad. Dana Gheorghe, editura Publica, București, 2017

surse imagini: elefant.ro; ; amazon.com; wikimedia.org; merg.in; academia.edu; www.researchgate.net; www.macleans.ca