Ca și Wohlleben, Macfarlane se dedică în ,,Lumea de sub noi’’ și cercetării pământului în care copacii își înfig rădăcinile. În anii 1990, cercetătoarea Suzanne Simard descoperă că mestecenii de hârtie scoși dintre puieții de pini Douglas au provocat îmbolnăvirea și moartea pinilor. Scoaterea mestecenilor s-a făcut după tradiționala rărire prin care plantele dăunătoare (mestecenii de hârtie) furau resursele pinilor douglas în concurența pentru ele. A se observa limbajul economic: concurență pentru resurse. Care se va schimba în: mestecenii de hârtie îi ajutau pe pini…dar cum?
Hifele, pomenite și de Wohlleben, sunt ,,conectate’’, legate între ele, alcătuind o enormă rețea cu zeci de kilometri pe metru cub de pământ. Ciupercile din parazite și dăunătoare devin binefăcătoare legând rădăcinile copacilor între ele, nu numai la copacii din aceeași specie, ci și din specii diferite. Simard și echipa au injectat unii copaci cu izotopi radioactivi de carbon, iar cu spectometre și contoare de scintilație au detectat circulația izotopilor de la un copac la altul. Ei circulau prin intermediul rețelei de ciuperci conectate la rădăcinile copacilor. S-a descoperit astfel că arborii își trimit substanțe unii altora, iar ciupercile fac mijlocirea pentru că și ele beneficiază de ele. Ciupercile iau carbon de la copaci din glucoza rezultată din fotosinteză pentru că ele nu au clorofilă pentru fotosinteză. Copacii iau azot și fosfor de la ciuperci, pe care ciupercile le iau din sol prin intermediul unor enzime, pe care copacii nu le au. De asemenea, s-a aflat că ,,buruienile’’ eliminate, adică mestecenii de hârtie, furnizau mai multe substanțe nutritive puietului de pini decât invers.
Copacii ,,bătrâni’’ (după Wohlleben timpul vegetal este altul decât cel animal) erau legați de zeci de arbori mai tineri, pe care îi hrănesc, recunoscându-i practic ca niște ,,rude’’. Astfel, după Simard, pădurea este o unitate la suprafață și în pământ, unde se produce o parte din colaborarea plantelor și ciupercilor, cercetătoarea vorbind de o înțelepciune a pădurii, de o inteligență colaborativă.
De când a publicat în Nature (1997), Simard a consacrat wood wide web, rețeaua prin care viziunea asupra pădurii se schimbă de la o concurență pentru existență la o cooperare non-ierarhică, un ,,sistem socialist de redistribuire a resurselor’’. Rețeaua de internet a pădurii, rețelele pădurii fiind cartografiate și modelate începând cu Simard. Acest mutualism din wood wide web se desfășoară în zone unde teoria evoluției pare neconvingătoare. După evoluționismul de bază, simbioza dintre plante ar deveni parazitism, dar mutualismul dintre arbori și ciuperci pare străvechi, și nu numai, precum simbioza plantă-animal dintre yucca și moliile de yucca.
Pentru botanistul Merlin Sheldrake un copac pe moarte își poate descărca resursele în rețea sau un copac în dezvoltare poate fi ajutat cu un surplus de la vecinii săi. Ca și Wohlleben, botanistul vorbește de semnalele pe care copacii și le trimit pentru a-și îmbunătăți răspunsul imunitar la atacul dăunătorilor. Comunicarea prin hormoni deasupra solului fiind imperfectă datorită impreciziei destinatarului, prin rețeaua subterană fiind mult mai precisă. Sheldrake spune că modelul socialist al cooperării consacrat în prezent și modelul capitalist al concurenței între ființe, aceste două modele nu sunt suficiente în a înțelege pădurea. Pădurea este prea complexă, iar limbajul nostru este uneori o piedică în cunoașterea ei.
Pentru Anna Tsing, subsolul unei păduri este ca un spațiu social aglomerat, o lume a inter-speciilor. O lume ce pune problema individualității, speciei, timpului și spațiului. Ciupercile, precum ciupercile de miere sunt aproximate în vârste de mii de ani, fiind dificil să se spună unde se sfârșește și unde începe un individ de ciupercă. Aceste ciuperci, ce alcătuiesc rețele subterane, fiind primele care au revenit după distrugerea provocată de ciuperca bombei de la Hiroshima. Nu în ultimul rând, studiile ecologiștilor susțin că aceste rețele fungice puternice permit pădurilor să se adapteze la schimbările din Antropocen.
Dacă urmăm modelul rețelei, legăturilor complexe, săgeata timpului nu mai trage după ea curgerea istoriei, ci duratele se scurg în uriașa ramificație a rețelelor cu multiple direcții. Una dintre direcții este întoarcerea în timpul miturilor și poveștilor, unde era de la sine înțeles că în pădure copacii ,,vorbesc’’, în care nimeni nu este singur, unde toate se unesc, cele văzute cu cele nevăzute. Un limbaj care ar putea înțelege pădurea, neantropomorfizat, ar fi precum o creația artistică, precum cuvintele create în limba nativilor amerindieni potawatomi.
Puhpowee este un cuvânt în limba potawatomi care se poate traduce: ,,forța care face ciupercile să crească din pământ peste noapte’’. Știința occidentală nu are un asemenea termen pentru a desemna acest proces. Pentru Kimmerer, este o dualitate între limbajul despre plante și limba plantelor, limba care ne-ar fi reala apropiere de plante, după distanțarea făcută de limbajul științific. O limbă pulsând odată cu viața din plante și nu numai, o limbă centrată pe verbe precum limba potawatomi, ce conține 70% verbe, substantivele desemnând lucruri precum cele moarte, prizoniere, reificate. Cu un astfel de limbaj exprimând viața, care pulsează în viețuitoare, poate că antropocenul va fi înlocuit cu un simbiocen: unde viața umană este una creatoare, simbiotică, avansând precum rețeaua colosală a wood wide web. Lumea omului ar deveni astfel o lume numită ,,pădure’’.
Probleme gnoseologice
Oare este o simplă coincidență ,,descoperirea’’ în anii 1990 a wood wide web și apariția, dezvoltarea și ascensiunea lui world wide web? Este o coincidență considerarea pădurii ca o comunitate cooperantă între copaci și ciuperci cu ascensiunea în științele umane a ideii de cooperare în dauna concurenței? De la grupurile școlărești până la ,,satul global’’, ,,comunitatea internațională’’, cooperarea ar vrea să ia locul concurenței. Apare viziunea socialistă despre pădure tocmai în timpul când socialismul comunist se prăbușea/era prăbușit de formă. Conținutul socialismului a rămas: socialismul își pierde formele monstruoase, diforme, ,,revoluționare’’ și naște altele.
Sau nu este o întâmplare: suntem limitați profund de epoca, societatea în care trăim, de ideologie, epistemă, prejudecăți, paradigmă etc., încât doar când anumiți termeni apar, sunt acceptați și folosiți, omul cercetător, de știință, cunoscător, ,,vede’’ și altceva în obiectul de cunoscut, în cazul nostru pădurea și ce se întâmplă sub ea, în solul ei. Așadar nu există o descriere completă a realității. Ci o schimbare, eventual o diversificare a ei și, de fapt, un efort al inteligenței umane de a continua cunoașterea a ce se întâmplă în lumea, în care trăiește alături de alte ființe.
Apare mereu tentația de a proiecta antropomorfisme precum concurența capitalistă asupra resurselor din societatea umană asupra copacilor din pădure sau socialista cooperare, întrajutorare, sprijinire realizată de copacii cu resurse prin ,,ajutoare sociale’’ date copacilor tineri, copacilor ,,handicapați’’/tăiați. Antropomorfismele ajută, dar și dăunează cunoașterii. Așa cum a subliniat și Macfarlane în discuția sa: pădurea este mai mult decât astfel de antropomorfisme. Încercarea de a privi lumea (pădurii) în mod capitalist, socialist ori combinația lor este o limitare ineptă.
Poate într-o zi vom fi mai moderați în pretențiile noastre de homo sapiens și mai inteligenți privind ignoranța noastră, atunci vom auzi mai bine ce ne ,,spun’’ copacii.
scris de Cătălin Spătaru
Sursă:
Robert Macfarlane, Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului, trad. Daniela Rogobete, Polirom, Iași, 2021, pp. 89-115
