Cioran despre ,,istorie și utopie’’, alături de scrisoarea unui prieten îndepărtat (Noica)

Am devenit helveți, domesticiți și sortiți mediocrității pentru totdeauna, elvețienizarea țărilor, ca posibilitate neatrăgătoare pentru Cioran, s-a produs (pp. 28, 44). Ultimele luni epidemice ne-au arătat-o. Elveția este complacere și afundare în igienă, în platitudine, în idolatria omului, cu sănătatea lui imperială și cultul legilor, ce-o protejează.

Imperiul, civilizația occidentală, Estul Europei și Rusia

Dar Cioran este atras de popoarele lipsite de scrupul, nesățioase, gata să le devoreze pe celelalte, să calce în picioare valorile ce stau în calea victoriei lor. Fără tiranii detestabili nu s-ar putea concepe imperiul și facerea istoriei. Tiranii de la Carol cel Mare la Hitler au căutat să realizeze imperiul universal, amintirea lui creează stânjeneală, este respinsă de către un Occident obosit, dar ideile sale se impun și se răspândesc.

O civilizație este vie pe măsura fascinației exercitate de ideile și artele sale, de geniul său devenit model. Așa s-a întâmplat cu Grecia antică, victorioasă în domeniul spiritului, luându-i-se filozofia și creațiile după ce a încetat să fie o putere (pp. 28, 30).

Rusia comunistă pare a duce mai departe ambiția imperială în anii ’50 când Cioran scria cartea. Dacă n-ar fi fost măcinată de oprirea invaziei mongole Rusia ar fi fost poate stăpâna Europei, având statutul din secolul XX, cu 2-3 secole înainte. Puterea bisericii catolice ar fi fost umbrită, Cioran neexcluzând această variantă în secolul XX (p. 32). Nu a avut dreptate: un papă polonez a dat o lovitură grea imperiului sovietic. Dar a avut dreptate când a văzut în Ungaria și Polonia, forța și nerăbdarea ce ar mai ridica Europa din amorțire, fiind în ultima perioadă, niște membrii mai dinamici, chiar dacă aspru criticați de Consiliul Europei.

Oricum, chiar dacă este conștient de ipoteza sa rizibilă, Cioran mizează pe statele estice în a mai da viață Occidentului. Lovite, sfâșiate, abandonate, îndurând suferințe și umilințe, aceste popoare vor miza în orbirea lor pe Europa Occidentală.

Balcanii, acest ospiciu în flăcări, orgolioși și pustiiți, cu sufletul apăsat de blestemul eșecului și al celui ce stă la ușa istoriei, ei mai păstrează un pic de sălbăticie, ultimii primitivi ai Europei, vor da acesteia ultimul impuls. O umilință este acest impuls socotit de occidentali, dar dacă Occidentul este deasupra cumplitului Sud-est, superior Balcanilor, Cioran se întreabă de ce resimte sentimentul unei căderi când pleacă din Balcani în Occident.

Dar până la renașterea centrului și estului Europei, viitorul lui și al Occidentului depinde de Rusia, al cărei vis imperial în anii ’50 o transforma grabnic, în destinul ei imperial vrând să rezolve mai degrabă problemele altora decât ale sale. Zarea viitorului ține de aspirația rușilor, civilizându-se însă vor fi atinși de virusul libertății. Cu cât imperiul sovietic se va umaniza cu atât vor spori contradicțiile ce-l vor distruge.

Orice toleranță îi va fi otrava fatală, fiindcă toleranța este un alt nume al libertății și al spiritului (p. 41-43, 46).

Tirani și oameni politici

Cezar a fost naiv în a înțelege că apropiații sunt cei mai îndârjiți dușmani ai statuii noastre, în cazul lui Cezar, refuzul de a fi divinizat.

Într-o republică, paradis al debilității, omul politic supus legilor este un mic tiran. Un om de excepție nu respectă legile, exceptându-le pe cele produse de el.

În liberalism personalitățile se ofilesc și cei mai înverșunați oameni politici au aerul unor conspiratori siropoși (p. 58). Oamenii politici își camuflează obiectivele în vorbe înșelătoare, Cioran mărturisindu-și slăbiciunea pentru tiranii autodistructivi, cu o ambiție fără margini, fascinanți, cu obiective evidente, preferându-i mântuitorilor sau profeților.

Deși strategia religioasă a profeților și mântuitorilor este mai subtilă dar și mai suspectă: se strecoară în suflete, le pătrunde secretele, subtilitățile confesionalului depășesc orice cancelarie și forța oricărui tiran de a pătrunde în forul interior al omului.

Neîmblânzit de religie, omul are o eliberare primejdioasă: mânându-l spre soluțiile terorii, cel ce vrea libertate totală ajungând la aservirea de care a fugit. Societățile, ca a noastră, fără idoli, fără idealuri, fără fanatisme, fără legături organice, dezorientate ajung să viseze la tihna jugului pus de stăpânul mult așteptat (pp. 59-61).

Regimul democratic abundă în fanfaroni, palavragii fără destin, nebuni banali și nuli, incapabili de triumf și de prăbușire. Mediocrii ce-l fac posibil, nu pot să-i garanteze dăinuirea, căci democrații mediocri nu sunt niciodată la înălțimea sarcinii lor. Cioran uitând poporul mediocru produs de democrații mediocrii cărora le datorează totul și pierd totul prin ei (p. 62), acest popor mediocru va garanta dăinuirea demomediocratiei.

Utopii și vârste ale umanității

Omul, amator de fericire imaginată, refuză fericirea prezentă a înțeleptului.

Mizeria este marele reazem al utopistului, imaginându-și precum Campanella solarieni scutiți de gută, reumatism, guturai etc. Cu o doză de candoare și de nerozie se poate zugrăvi o utopie, dar în ‚‚Călătoria în Icaria’’, a lui Cabet, 2500 de femei făceau aceeași mișcare într-un atelier, mișcare plină de perfecțiune, creatoare…Elucubrații ce anticipează încă din 1842 mașinismul, forma de muncă industrială, oamenii ca niște automate eficiente (pp. 96-102).

Utopia este antimaniheistă, interzice tenebrele, tinzând spre omogenitate, dogmatism, repetiție, dar viața este ruptură, este erezie, individualism, capriciu…

Utopia este opusul tragediei, în cetatea ideală conflictele sunt alungate, voințele potolite, utopia este un amestec de raționalism pueril și angelism telurizat (pp. 103-104).

Dorul în sensul lui metafizic ne indică imposibilitatea de a coincide cu un moment anume din timp. Alinarea este într-un trecut imemorial. Omul chinuit după raiul pierdut, după începutul perfect, după vârsta de aur, se întoarce la obârșia timpului pentru a regăsi paradisul pierdut și regretat.

Paradisul lumesc apare printr-un dor răsturnat, falsificat prin orientarea spre viitor, de progresul iluzoriu, o schimonosire a paradisului pierdut, mizând pe viitor unde se va naște un timp diferit de cel trăit.

Utopiile au reapărut după ce creștinismul nu a mai împlinit spiritele, cu Morus începătorul iluziilor moderne (pp. 106-107). Poate nu este surprinzător că un umanist, declarat sfânt, ocupându-se cu probleme teologice, a scris despre un paradis pierdut, deschizând calea către o serie de paradisuri ce nu vor rămâne doar la nivelul ideilor.

Dar ideea perfectibilității uneori utopice a apărut și în moravurile noastre. Dintr-un același viciu al spiritului de transmutație se trage și dizolvantul universal al alchimiștilor și visul utopic de transmutație (pp. 109-111).

Utopia este vis cosmogonic de realizat în istorie, un paradis superior celui divin dispărut, visat de om, o vârstă de aur, ce nu este în trecut, ci în viitor, cum spune Saint-Simon. În cultul progresului și ideologiile revoluționare, fiind un pelagianism ascuns, anarhiștii fiind ultimii pelagieni. Pentru ei statul este rodul voinței rele, iar abolirea lui ar lăsa loc voinței bune a omului, apărate de teologul Pelagius în fața blestemului păcatului originar. Noi însă în prezent, aflați în vârsta noastră de fier, unde predomină deziluzia, noi anarhiști dezafectați nu mai credem în virtuțile distrugerii și nici în armonia universală (pp. 126-127, 130-132).

Utopie și Comunism, paradis și apocalipsă

Ideologiile sunt subproduse ale viziunilor mesianice sau utopice, o expresie vulgară a lor.

Comunismul este  moștenitorul sistemelor utopice. Ideologia triumfătoare, pe măsură ce se apropie de izbândă, încarnându-se în realitate, se vlăguiește, își sleiește puterile, compromițând speranțele de mântuire, degenerând în pălăvrăgeală și în sperietoare.

Comunismul va depinde de viteza cu care își va consuma rezerva de utopie. El va ispiti toate societățile, ce nu l-au trăit pe pielea lor, propunând mulțimilor un absolut pe măsura neantului din ele (pp. 111, 114-115).

Utopia este iluzie ipostaziată, comunismul este iluzie decretată, impusă.

Noul pământ profețit ia ceva din înfățișarea unui infern nou, încât utopia pare  a fi contaminată cu apocalipsa, această întrepătrundere părând a fi realitatea ce în continuare ne așteaptă (pp. 117).

În prezent, nu este statul bunăstării o fărâmă de utopie dezamăgitoare, tulburată de apocalipsele distrugerii, ultima a virusului iminent și obsedant?

Paradisul din noi

Vechiul paradis este inaccesibil, cel viitor irealizabil, nu există paradis decât în străfundul ființei noastre, dar pentru a-l găsi în noi trebuie să cercetăm, să respingem decepționați toate paradisurile uitate, reînviate, posibile, promise.

Este această fericire descoperită în noi o iluzie, încă un vid? Nu este respinsă această îndoială.

Dar dacă-și revarsă preaplinul în noi, lumină țâșnită la limitele ființei noastre aducându-ne beatitudinea, cutremurându-ne, abolind veacurile, moartea, trecerea, tenebrele, ei bine, această revărsare este mai reală decât tot cuprinsul istoriei (pp. 139-140).

Cele două societăți ale celor doi prieteni (Cioran și Noica)

Scrisoarea lui Cioran din 1957 către un prieten (Noica) deschide cartea. Un Cioran  declarându-se liberal intolerant, întrebându-se dacă nu a ajuns un om sfârșit, premisă pentru un adevărat democrat.

Crezându-se uneori urmașul unei hoarde jefuitoare, un intrus printre civilizați, pulsându-i sălbăticia asiatică prin vine, nu se dă în lături din fața unor idei sălbatice printre civilizații plini de adevăruri iluzorii. La ieșirea din adolescență a fost un fanatic până la ridicol detestând democrația, unde pentru a-i accepta pe ceilalți, pentru a-i tolera, înseamna să te debilitezi, să acționezi împotriva propriei naturi căci a trăi înseamnă să-i refuzi pe ceilalți.

Cel care nu a cunoscut fascinația extremismelor până la 30 de ani ori e un sfânt ori e un cadavru.

El și-a învins demonii sau nu a fost posedat de nici unul pentru că nu are dorința de a distruge. Faptul că mai multe partide se pot înfrunta fără a se nimici era un semn al unei omeniri vlăguite, incapabile de a vrea absolutul (pp. 7-11, 26).

Trăind în Occidentul democratic, vorbește de o lume dezolantă sub aparența opulenței de care se bucură trântorii, profitorii, mârșavii șu ticăloșii de toate categoriile.

Această societate își permite abuzuri, miracolul ce o salvează fiind o lume mai ticăloasă, cea comunistă. Eșecul comunismul salvează lumea mizerabilă a burgheziei. În ea nimeni nu crede în nimic, libertatea este invocată mereu dar nimeni nu respectă guvernarea ce o apără.

Societatea occidentală îți lasă dreptul de a o ataca, nu-ți alină suferințele, iar dacă te exploatează o face în mod automat.

Brute plictisite și îmbuibate exploatând alte brute plictisite și îmbuibate, contaminate deopotrivă de scepticism, în care oamenii sunt singuri de bunăvoie. Omul în societatea liberală  este înstrăinat de sine, fără adâncimi, fără absolut, fără metafizică adevărată, o esență superficială manifestată în toleranță ca simptom al slăbiciunii (pp. 16-19).

Pentru prietenul și semenii din regimul comunist libertatea este totul, pentru occidentalul democrat e o amăgire, ceva ce se pierde mereu (p. 20).

Pentru Noica, peste o sută de ani, într-o Europă unită, limba română va fi una care piere. Are dreptate la peste 60 de ani de la cuvintele sale, dispare treptat.

Tot el anticipează că în ciuda înmulțirii oamenilor omul va recăpăta contactul bun, elementar, cu bunul Dumnezeu prin natură (pp. 144-145).

Noica mărturisește o experiență de laborator în România comunistă, dar fără a participa prea mult la ea. Utopia socialistă luându-le o sumedenie de libertăți, oamenii se află în ea, dar sunt și străini de ea.

Lupta acestei utopii cu a avea, este nereușită pentru că nu se luptă cu spiritul de înavuțire, încât nu-l liberează pe om de avuție, confruntându-se mereu cu tendința omului de a se înavuți, păstrând un sărac cu instincte de bogat.

Fiind un regim contra săracului căruia i se ia idealul de înavuțire, nu contra bogatului ce i se ia doar bruma de avere, bogatul putând să devină un aderent sincer (pp. 152-153).

Lumea socialismului nu este una a viitorului, așa cum pare occidentalului, pentru că ea nu trăiește, doar încearcă să fie, luându-se prea în serios, speriindu-se de ceea ce vrea să facă, firesc speriindu-i și pe alții. O lume naivă, violentă, o lume ce luptă împotriva gata-făcutului dar cade în rigiditate, antiobscurantistă dar plină de dogme, o lume a nedemnității umane, o lume în care oamenii nu răspund ca oameni, trăind în conștiința servilă, chiar când nu știu cine este stăpânul  (p. 154-156).

Noica e de acord că valorile europene au învăluit lumea. Idealurile libertare, umanismul, inginerismul, materialismul, comunismul sunt împrumuturi de la cultura occidentală. Duhul Europei rătăcește în lumea întreagă, gata să se reverse în neantul interplanetar.

Dar tânguiala europeană ce nu se recunoaște în aceste valori seamănă cu Israel ce nu recunoaște pe Mesia adus în lume. O Europă reluând neîmpăcarea lui Pascal cu el însuși, fizicalismul și inginerescul din spiritul geometric înfruntând subtilitatea spiritului: spontaneitatea vieții, tradiția și nuanțările. Un Pascal inventând mașini și creiere mecanice suferind neodihna inimii, sfâșierile și neputințele umane (pp. 147-149).

Posibilitatea ca noua cultură să se nască între Vistula și Amur pare să fie exclusă, geniul răsăritului pare să fi apus. Europa nu trebuie să sperie sau să aduleze Răsăritul, trebuie să-l îmblânzească și să-l subjuge.

Deși este de invidiat europeanul cu securitatea lui, cu cărțile, ideile, libertățile lui, totuși existența lui are multă platitudine, un exil banal față de exilul subtil al celui din utopia comunistă, exil printre semeni, supus unui destin gol, într-o istorie la care nu participă. Și totuși după 17 ani, regăsind scrisoarea către Cioran, amintindu-și tot ce a îndurat în exilul din utopia comunistă, Noica exclamă:
‚‚ce sălbatică e viața, ce sălbatic de frumoasă…du-te dracului de viață că frumoasă mai ești!’’ (p. 158).

                                                                                – scris de Cătălin Spătaru

Sursă:

Emil Cioran, Istorie și utopie, trad. Emanoil Marcu, editura Humanitas, București, 1992

surse imagini: anticariat-logos.ro; amazon.com; agorapress.ro